IV. Fundamentele teoretice ale învăţământului gustian. Sistemul ştiinţelor sociale

Ştiinţe sociale particulare, sociologie, etică şi politică • Relaţiile lor • Natura voluntară a vieţii sociale • Dubla ei modalitate de existenţă • Circuitul social • Realitate, ştiinţă şi reformă socială

Întreaga activitate profesorală a lui D. Gusti derivând, după cum ne-o spune singur, din concepţiile lui generale teoretice asupra filosofiei şi societăţii, cercetarea acestora este indispensabilă pentru înţelegerea învăţământului său.

Fără a încerca să refacem deci, aici, lucrul întreprins de alţii înaintea noastră, socotim că o prezentare a acestor concepţii în liniile lor generale, fără alte referinţe la sistemele sociologice contimporane de cât este strict necesar pentru înţelegerea lor, nu poate fi lăsată la o parte.

Fapt vrednic de însemnat, în momentul în care Dimitrie Gusti devine titularul catedrei de Istoria filosofiei antice şi morală la Universitatea din Iaşi, toate aceste concepţii sunt gata precizate în mintea lui. Într-adevăr, liniile generale ale sistemului său filosofic, sociologic şi etic-politic sunt expuse în lecţia inaugurală a cursului, aşa cum se înfăţişează şi astăzi, cu o claritate şi o vigoare cu nimic mai prejos de formulările mai noi.

În expunerea acestor concepţii am folosit, de altfel, paralel, textul lecţiei inaugurale, cu acela al scrierilor sale ulterioare. 

Încercarea de a constitui un sistem de ştiinţe sociale se lovea de mai multe dificultăţi.

În primul rând, sociologia pretindea să-şi anexeze întregul câmp al disciplinelor normative, care, împreună, alcătuiesc filosofia practică, constituindu-se ca ştiinţă întemeietoare şi coordonatoare a acestora. În al doilea rând, ea trebuia să facă faţă pretenţiei ştiinţelor sociale particulare, care-i contestau, o dată cu existenţa, şi orice drept de a se constitui deosebit de ele.

Pretenţia ei de a întemeia, principial, ştiinţele normative, se lovea de neputinţa de a găsi o punte solidă de trecere de la obiectul disciplinelor care se ocupă normativ, cu idealul, la obiectul ei explicativ, real. Faţă de ştiinţele sociale particulare, greutatea era de a distinge dacă sociologia are într-adevăr un obiect propriu, sau dacă nu e decât o sinteză abstractă a ştiinţelor sociale particulare.

Pentru rezolvarea acestor probleme, D. Gusti avea de ales între mai multe soluţii:

1) o concepţie monistă, naturalistă, comună evoluţionismului spencerian şi sociologismului lui Durkheim, făcea din orice fapt social un lucru natural şi reducea ştiinţele sociale particulare la sociologie;

2) altă concepţie, pluralist-spiritualistă, considera, cu Dilthey şi urmaşii lui, orice fapt social ca formă spirituală şi desfiinţa sociologia în favoarea ştiinţelor sociale particulare, având fiecare ca obiect una din aceste forme;

3) o a treia concepţie, mixtă, dualistă, căuta să ţie cumpănă, cu unii neokantieni, între celelalte două, încercând să descopere un amestec de formă spirituală şi de materie existenţială, de real şi de idealitate în orice existenţă socială.

Pentru a-şi realiza concepţia, naturalismul era însă silit să sacrifice ideea de ştiinţă normativă şi să transforme disciplinele particulare în sociologii fragmentare. Spiritualismul trebuia, dimpotrivă, să înlăture din câmpul ştiinţelor sociale ideea de explicaţie, obişnuită în ştiinţele inductive, înlocuind-o cu o înţelegere tipologică, descriptivă, a realităţii. Singură, concepţia dualistă reuşea să înlăture aceste dificultăţi. În schimb, această concepţie, odată făcută separaţia între domenii, nu izbutea să mai găsească o unitate reală care să asigure trecerea între ele.

Dimitrie Gusti rezolvă problema cu ajutorul concepţiei sale voluntariste, aşa cum şi-o formase pe vremea uceniciei la Wundt, dezvoltând-o într-o concepţie filosofică, metafizică şi epistemologică originală, a realităţii sociale şi a mijloacelor de cunoaştere a ei.

Întreaga concepţie e centrată pe ideea de voinţă şi pe îndoita modalitate de existenţă a acesteia ca fenomen şi ca proces, ca faptă gata făcută şi ca putere făptuitoare.

Viaţa socială fiind o manifestare complexă de voinţă, înţelegerea ei poate fi cunoaştere mijlocită, constatare obiectivă şi explicaţie a fenomenului social; dar poate fi şi trăire imediată a procesului de înfăptuire, atitudine, apreciere, valorificare ideală, normă. De unde şi deosebirea dintre sociologie şi ştiinţele sociale de o parte, dintre ea şi etică şi politică de cealaltă; primele având un caracter realist explicativ, ultimele un caracter idealist şi normativ.

Voinţa e realitatea ultimă a întregii vieţi sociale. Ea nu este o construcţie a minţii, ci o realitate.

Ca atare, unitatea celor două aspecte nu este o abstracţie, ci un fapt. De asemenea, dualitatea ei nu este o distincţie analitică, ci un fapt de configuraţie reală a voinţei, o structură, în care momentul "cunoaşterii" este indisolubil legat de acela al "militării", al făptuirii. Această legătură constituie ceea ce numeşte D. Gusti "circuitul social".

Cât despre relaţia dintre sociologie şi ştiinţele sociale particulare, tot unitatea voinţei o lămureşte.

Viaţa socială constituind în realitate un singur tot concret, din care ştiinţele particulare izolează numai fragmente, considerarea unui asemenea fragment, necesară analizei, nu poate duce niciodată, singură, la descoperirea raţiunilor suficiente. Pentru a le găsi, orice fapt social trebuie privit sintetic, în complexul împrejurărilor în care se produce, şi cercetat paralel cu aceste împrejurări şi cu manifestările ce-l însoţesc.

Toate ştiinţele sociale au, mai mult sau mai puţin vag, conştiinţa acestui lucru, de vreme ce toate legile pe care le stabilesc sunt legi condiţionate, pure constatări descriptive, valabile în împrejurările în care au fost stabilite. Dar nu toate trag concluziile acestui fapt.

Ştiinţele sociale particulare constatatoare alcătuiesc astfel materia primă a sociologiei, singura ştiinţă cu adevărat şi complet explicativă a realităţii sociale.

Şi, pentru că viaţa socială este, în esenţa ei, voinţă, şi orişice voinţă generează o tendinţă, o atitudine faţă de lucrul explicat, concluziile sociologiei sunt, la rândul lor, obiect de judecată pentru o ştiinţă supraordonată a valorificării: etica şi politica, prima stabilind scopurile, a doua mijloacele prin care viaţa socială se modifică în sensul idealurilor ei, se reformează. Reforma socială odată realizată, rezultatul ei devine din nou obiect de constatare pentru ştiinţele sociale particulare, care oferă un nou material de explicaţie sociologiei; iar concluziile acesteia oferă, la rândul lor, eticei un nou material de apreciere. Realitate, ştiinţă şi reformă socială se condiţionează reciproc, formând o triadă dialectică a trăirei actului social, corelată "circuitului social" pomenit mai sus.

Un proces de explicaţie generală asigură trecerea de la ştiinţele sociale particulare la sociologie şi altul, de apreciere, asigură judecarea realităţii din punct de vedere ideal şi alegerea mijloacelor de înfăptuire, adică trecerea de la sociologie la etică şi politică. Traducerea idealului în faptă, realizarea voinţei înnoadă firul, dând din nou pas ştiinţelor sociale particulare.