III. Locul carierei profesorale în ansamblul activităţii sociale a profesorului Gusti

Lecţia inaugurală • Ideile ei fundamentale şi realizarea lor succesivă în viaţa Profesorului • Cugetare şi militare

Catedra la care se urcă Dimitrie Gusti era desigur o catedră ilustră. Fusese ocupată cândva de Simion Bărnuţiu şi mai târziu de Titu Maiorescu. Totuşi, ca şi pentru înaintaşii săi, ea nu corespundea decât în parte aspiraţiilor sale. Amestecul accidental al moralei cu istoria filosofiei dădea catedrei un caracter hibrid. Fără a aştepta schimbarea oficială a titulaturei, spre a o face mai adecvată tendinţelor învăţământului predat în curs, Dimitrie Gusti anunţă că obiectul preocupărilor lui nu va fi istoria filosofiei, nici morala, ci filosofia practică, etica şi sociologia.

Într-adevăr, după cuvenita reverenţă către înaintaşi, lecţia inaugurală a cursului său se deschide printr-un adevărat manifest intelectual, în care-şi expune succesiv sistemul, metoda şi ambiţiile universitare, angajând, printr-o puternică anticipare şi solicitare, viitorul acestui neam în funcţie de progresul culturii sociale.

Lecţia aceasta, care, din fericire, ni s-a păstrat integral, interesează în cel mai înalt grad studiul de faţă, căci în cursul ei Dimitrie Gusti expune, pentru întâia oară în public, felul în care înţelege să-şi exercite activitatea academică ex professo. Urmărind deci ideile expuse în această lecţie, se pot stabili intenţiile activităţii lui didactice, pe care, comparându-le apoi cu realizările lui culturale, se poate verifica în ce măsură învăţământul Profesorului Gusti şi-a atins obiectivele ştiinţifice şi etice şi ce rol a avut acest învăţământ în ansamblul activităţii sale culturale.

Justificând metoda învăţământului său, Profesorul lămureşte că ea derivă din concepţia sa generală asupra societăţii şi a ştiinţelor care se ocupă cu ea, pe care o desfăşoară în liniile ei generale, întocmai cum va fi dezvoltată ulterior în cursurile de etică şi sociologie, precum şi în lucrările lui. Deşi încă nepublicată în întregul ei, această concepţie a fost răspândită oral, prin curs, mai multor generaţii de studenţi, precum şi prin diferite lucrări în care se face aplicarea principiilor ei, iar acum în urmă prin lucrările şcoalei române de sociologie.

Trecând la materia învăţământului, noul profesor arată că va da toată atenţia rezultatelor ştiinţelor sociale particulare, cu al căror material se constituie sociologia. El deplânge faptul că aceste ştiinţe nu sunt mai bine organizate în învăţământul universitar, făgăduind totodată că va lupta pentru organizarea lor. E aci prima formulare, încă necompletă, a ideei sale de căpetenie, rămasă până astăzi nerealizată, a Facultăţii de Ştiinţe Sociale, în care urmează să se concentreze integral învăţământul acestor ştiinţe, astăzi împărţit între Facultăţile de Litere, Drept şi Academiile Comerciale.

Vorbind apoi de menirea cursului, Profesorul arată că însemnătatea acestuia nu stă pentru el în transmiterea rezultatelor ştiinţei gata făcute, ci în transmiterea metodelor de cercetare folosite de aceste ştiinţe.

"Cursul - zice el - n-are însemnătate atât prin numărul cunoştinţelor care se dau, ori prin frumuseţea expunerii acestor cunoştinţe, cât şi prin contribuirea la formarea gândirii ascultătorilor. (...)

Cursul are importanţă prin familiarizarea cu metoda de cercetare pe care apoi, după curs, ascultătorii să o aplice în cercetările lor".

De aci, marea însemnătate a seminariilor.

Într-adevăr, acesta va fi principalul obiect de interes al noului profesor.

"Dacă avem vreo ambiţiune - scrie el, cum am mai amintit -, este să putem întemeia un seminar de sociologie şi etică pe care să-l punem în legătură cu instituţiile de cercetare ştiinţifică similare din străinătatea apuseană (...).

Acest seminar va deveni obiectul celei mai încordate atenţiuni a noastre".

Activitatea acestui seminar are un îndoit scop:

1) să formeze personalităţile creatoare de valori ştiinţifice, prin deprinderea studenţilor cu problemele, instrumentele şi metodele de lucru obişnuite în specialitate;

2) să cerceteze metodic problemele sociale ale actualităţii, alcătuind monografii ştiinţifice asupra acestor probleme, constituind astfel arhiva documentară indispensabilă pentru înfăpătuirea judicioasă a reformelor legislative.

"În Germania - continuă el - profesorii şi studenţii discută şi cercetează nu numai toate problemele ştiinţelor sociale sub specie aeternitatis, dar mai ales şi probleme de legislaţie actuală ori probleme de însemnătate socială imediată".

Evitând deci orice "generalizări şi analogii pripite" -urmează Dimitrie Gusti -, "vom inaugura în cercetările noastre monografiile sociologice şi etice".

Şi mai departe:

"Este timpul, cred, ca studiul problemelor sociale româneşti să se strămute (...) din comisiunile parlamentare şi din ministere la universităţi".

N-ai decât să consulţi Studiile sociologice şi etice, publicate în 1915 de elevii seminarului său de la Iaşi, Programul studenţesc de organizare a vieţii universitare, lucrat în 1923, în timpul grevelor studenţeşti, de elevii seminarului său din Bucureşti, sau fragmentele publicate în 1932, în "Arhiva...", din lucrările "campaniilor de cercetări monografice" asupra satelor româneşti - pentru a nu vorbi de instituţiile create pe urma acestora: Oficiul universitar, Cooperativa studenţească, Cetatea Universitară, Căminele culturale, activitatea Echipelor regale studenţeşti, Muzeul Satului-, ca să-ţi dai seama că, din acest punct de vedere, făgăduielile lecţiei inaugurale au fost pe deplin realizate.

Dacă, în ce priveşte ultimul deziderat, studiul problemelor sociale n-a trecut din comisiile parlamentului şi din ministere la universitate, totuşi cadre de specialişti formate în seminariile universităţii au pătruns la Consiliul Legislativ şi în oficiile de studii, create pe lângă diferitele departamente. În acest fel, învăţământul ştiinţelor sociale a contribuit, fără îndoială, în oarecare măsură, la înlăturarea empirismului legislativ.

Misiunea ştiinţifică şi etică a seminarului nu se încheie însă cu sfârşitul studiilor. Ea trebuie prelungită mai departe prin crearea asociaţiilor de specialişti.

"Seminariilor - scrie Dimitrie Gusti - le corespunde în Germania organizarea tuturor specialiştilor în asociaţiuni, care se întâlnesc anual şi care au organele lor periodice. Aşa, seminariilor de ştiinţe de stat le corespunde în afară de Universitate vestitul Verein für Sozialpolitik, întemeiat de profesorii universitari de economie şi de bărbaţii de stat germani, care Verein... a influenţat şi influenţează încă, de un sfert de veac, politica socială a imperiului german".

Ideea care avea să genereze mai târziu, în 1918, Institutul Social Român şi "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" este, încă de pe acum, perfect definită.

Recapitulând, ideile principale cuprinse în lecţia inaugurală asupra misiunii şi organizării învăţământului ştiinţelor sociale sunt următoarele:

1) derivarea metodei cursului din concepţia originală a Profesorului asupra societăţii, a ştiinţelor sociale şi a misiunii reformatoare a acestora;

2) atenţia deosebită dată ştiinţelor sociale particulare;

3) organizarea unitară a învăţământului ştiinţelor sociale în universităţi;

4) caracterul precumpănitor metodic al cursurilor;

5) funcţia creatoare de personalităţi ştiinţifice a seminarului;

6) lucrările cu caracter monografic şi actual al acestor seminarii, menite să contribuie la reforma vieţii sociale;

7) prelungirea activităţii seminariilor prin institute sociale, reunind asociaţiile specialiştilor din diferitele ramuri ale ştiinţei.

Din examinarea acestor puncte expuse în lecţia inaugurală rezultă că: în mometul în care Dimitrie Gusti urcă treptele catedrei de la Iaşi el are bine definită, nu numai concepţia sa filosofică asupra realităţii sociale şi a sistemului de ştiinţe care o cercetează, dar şi ideea fundamentală a activităţii sale practice: conştiinţa misiunii reformatoare a învăţământului ştiinţelor sociale.

Lunga desfăşurare ulterioară a carierei culturale a Profesorului nu va face decât să ilustreze, printr-o succesiune necontenită de creaţii proprii şi colective, ideea după care cunoaşterea ştiinţifică a realităţii sociale este singura temelie serioasă a politicii sociale, şi după care rodnica dezvoltare socială a unei ţări nu poate fi asigurată fără crearea unor cadre de specialişti, adevăraţi tehnicieni ai devenirii sociale, meniţi să înlăture din viaţa politică nepriceperea, empirismul şi incoerenţa, mai dăunătoare de multe ori decât necinstea. Aceste cadre sunt menite să constituie o falangă, creatoare şi reformatoare a unei noi Românii, menită să dobândească un loc de frunte printre naţiunile universale, creatoare de cultură.

Se lămureşte, astfel, încă o dată, rolul central pe care îl ocupă cariera profesorală în ansamblul activităţii culturale a lui Dimitrie Gusti.

În rândurile ce urmează nu vom putea urmări cronologic întreaga activitate a Profesorului. Scopul nostru nu e să povestim o viaţă, ci să înţelegem un învăţământ. De aceea, vom încerca să considerăm, mai întîi analitic, fiecare latură a activităţii lui, în măsura în care are legătură cu activitatea profesorală, şi apoi vom căuta să sistematizăm aceste aspecte în lumina idealului etic-cultural pe care se întemeiază.

Ajunge să spunem aici, pentru situarea celor ce vor urma, că Dimitrie Gusti profesează la Iaşi până în 1920, când trece la catedra de sociologie, etică şi politică de la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde profesează până astăzi.

Fapt vrednic de reţinut: spre deosebire de atâţia alţii care-şi făcuseră studiile în Germania şi care fuseseră într-atât de mult înrâuriţi de cultura acestei ţări încât nu s-au mai putut desprinde de ea, D. Gusti n-a şovăit, ca şi prietenul său V. Pârvan, să-şi sacrifice toate relaţiile intelectuale, întrerupând orice colaborare ştiinţifică cu această ţară, din clipa izbucnirii războiului.

Când, îndată după război, guvernul român se hotărăşte să naţionalizeze universitatea maghiară de la Cluj, Dimitrie Gusti este însărcinat, împreună cu prietenul său Vasile Pârvan, să organizeze noua "Universitate a Daciei Superioare". Cei doi prieteni au astfel prilejul să-şi aplice concepţiile comune asupra rostului învăţământului universitar, asupra programului de studii, asupra organizării cursurilor, seminariilor, laboratoarelor şi clinicilor, precum şi programul privitor la extensiunea universitară, menită să îndeplinească în viaţa Universităţii clujene rolul împlinit în Bucureşti de Institutul Social.

Impus după război atenţiei societăţii culte bucureştene, prin campaniile de cercetări monografice ale vieţii sociale româneşti, întreprinse cu studenţii seminarului de sociologie, precum şi prin opera întreprinsă de Institutul Social Român şi de "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială", înfiinţate în 1918 - şcoală politică şi tribună a unei întregi generaţii sociale, prin care încearcă să adune cadrele de specialişti, la colaborarea pe care o preconizase în lecţia inaugurală -, D. Gusti e ales în 1923 membru al Academiei şi apoi vicepreşedinte al ei.

Între timp, din îndemnul A. S. R. Principelui Carol, proiectează să organizeze Casa Culturii Poporului, dar proiectul său este zădărnicit de vitregia împrejurărilor. Faptul nu va descuraja pe Profesor, care va continua să militeze pentru înfăptuirea ei, convins că idealul acesta trebuie să se împlinească.

În momentul în care prima generaţie crescută de el politiceşte devine capabilă să preia conducerea statului român, Dimitrie Gusti, care-i îndrumase formaţia politică, e chemat să participe, împreună cu ea, la organizarea activităţii sale culturale.

Renunţând la poziţia sa de arbitru al culturii, pentru aceea de creator cultural, Dimitrie Gusti începe să militeze în viaţa politică.

Astfel, când, în 1929, străinătatea cere un nume cu destulă autoritate ca să fie chezăşie a îndeplinirii obligaţiilor statului român, Dimitrie Gusti întruneşte, prin prestigiul lui necontestat şi prin neutralitatea lui politică, toate sufragiile cerute pentru numirea sa ca preşedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului.

Peste puţin, D. Gusti e chemat să îndrumeze pe rând, ca decan al Facultăţii de Litere, viaţa studenţească, cooperaţia, ca preşedinte al Oficiului Naţional, radiodifuziunea ca preşedinte al Societăţii, cultura de toate gradele ca ministru de Instrucţie. În clipa în care M. S. Regele se hotărăşte să pună soarta organizaţiei culturale a naţiunii sub privegherea oblăduitoare a monarhiei, el îşi aduce aminte de vechiul său colaborator şi-l însărcinează să redea fiinţă vechiului proiect al Casei Culturii Poporului prin Fundaţiile Regale.

Când, în 1932, elevii din ultima generaţie îi vor pune înainte problema lipsei de lucru a intelectualilor, ca o anticipare a interesului pentru problema pe care nu avea timp să o rezolve ca ministru, D. Gusti va înfiinţa premiile autorilor tineri needitaţi, trecute azi pe seama Fundaţiilor Regale.

Patru ani mai târziu, prin planul organizării educaţiei tineretului, în jurul muncii studenţeşti la sate, pe care îl realizează la chemarea M. S. Regelui Carol al II-lea, D. Gusti înlocuieşte imaginea apăsătoare a lagărelor de muncă prin ideea creatoare a muncii constructive a elitelor intelectuale româneşti pentru ridicarea satelor, de care vorbea cu zece ani mai devreme, în răspunsul său la discursul de recepţie la Academie, al profesorului [Rădulescu-] Motru.

În tot acest timp - exemplu rar, nemaiîntâlnit la noi decât la d-l Nicolae Iorga -, Dimitrie Gusti nu-şi părăseşte nici o clipă catedra de sociologie. Rupând cu tradiţia, ministru în funcţie fiind, îşi face cursurile regulat şi, mai mult decât atât, îşi face regulat seminariile, care sunt, în tot acest timp, un izvor nesecat de sugestii pentru reformele înfăptuite în cursul prodigioasei activităţi săvârşite ca ministru, expusă pe larg în volumul consacrat ministeriatului său.

Catedra rămâne astfel sufletul activităţii lui întregi şi legătura dintre concepţia lui teoretică şi activitatea lui practică.