Selecţiuni critice

MIRCEA SCARLAT:

"Condiţii obiective au făcut ca deseori în vremurile apuse sufletul românesc să se manifeste în haină neromânească: slavonă, latină (neo)greacă, poloneză, rusă, italiană, ucraineană. Urmărirea - sub strai neromânesc - a filonului naţional va ajuta la reliefarea acestuia. Întâia manifestare literară importantă, pe o perioadă de secole, a fost îmbrăcată la noi în haină slavonă. Avem de-a face cu o manifestare românească într-un strai pe care cărturarii noştri l-au adoptat (opţiunea fiind generată de raţiuni extraliterare) şi adaptat necesităţilor timpului. Faptul că în Evul de Mijloc a existat o cultură românească îl recunosc toţi specialiştii: cei răuvoitori îi contestă originalitatea, nu existenţa. Într-o cultură, însă, originalitatea (înţeleasă exclusiv prin prisma factorului diferenţiator) este mai puţin importantă decât consecvenţa, persistenţa unui mod de a recepta şi de a crea. Cultura slavo-română a fost expresia adecvată unui stadiu al dezvoltării noastre istorice şi de aceea nu vom considera limbă străină (în sensul de necunoscută) slavona în care a fost redactată o parte importantă a textelor vechi româneşti. Era limba liturgică a acestui popor şi, ca atare, nu putea fi străină cel puţin ştiutorilor de carte."

(din: Mircea Scarlat, Poezie veche românească, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985, p. 205)

"Lirica reflexivă este ilustrată plenar de Miron Costin, în Viiaţa lumii. Poemul depăşeşte importanţa istorică (excepţională), având, astăzi încă, o apreciabilă valoare artistică. Avem în faţă primul poem gnomic românesc, în care logofătul a urmărit să exprime în stihuri adevăruri generale. El este un scriitor prin excelenţă meditativ (nu întâmplător Letopiseţul din 1675 este foarte important ca literatură gnomică) şi lirismul izbucneşte neaşteptat în lamentaţiile provocate de concluzii fataliste: "A lumii cântu cu jale cumplită viiaţa, / Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa: / Prea supţire şi-n scurtă vreme trăitoare. / O, lume hicleană, lume înşălătoare! / Trec zilile ca umbra, ca umbra de vară, / Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară". Zădărnicia exprimată în poem nu este neapărat a cititorului Bibliei sau a unor cărţi brodate în jurul "fortunei labilis", ci este obiectivarea emoţiei unui poet care încearcă a surprinde lumea în latura-i stabilă. Puţini poeţi români au avut şansa de a-şi obiectiva emoţia într-o limbă românească atât de savuroasă pentru cititorul de astăzi. Adevăruri banale sunt înnobilate aici de un limbaj dezarmant prin savoarea desuetudinii: "Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută, / Şi până la ce vreme iaste giuruită. / Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte, / Aşa înşală, surpă şi batjocureşte. / [...] Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie. / Ceriul de gândurile noastre bate jocurie"."

(din: Mircea Scarlat, Poezie veche românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 225)

NICOLAE CARTOJAN:

"În sufletele pline de griji ale contimporanilor săi pentru furtunile timpului, psalmii lui Dosoftei, prietenul lui Miron Costin, au coborât o rază de alinare. [...] Câtă mângâiere în clipe de suferinţă ori în ceasuri de meditaţie religioasă au adus psalmii lui Dosoftei se vede din faptul că dascălii şi cântăreţii anonimi ai poporului au adoptat, pentru unele bucăţi, melodie."

(din: Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 209)

NICOLAE MANOLESCU:

"Zeci de tratate de retorică au studiat tipurile de podoabe şi le-au enumerat, ca şi cum ar fi vrut să pună la dispoziţia poeţilor mijloace verificate de a obţine poezia din cele mai obişnuite exprimări în proză. Din acest motiv, poezia tradiţională oglindea un suflet tipic. A dovedit-o Paul Zunnthor pentru lirica trubadurilor, care era o variaţie codificată în funcţie de un model unic. Procedeele poeziei vechi seamănă cu broaştele unor uşi la care se potriveşte orice cheie."

(din: Nicolae Manolescu, Despre poezie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 117)

VLADIMIR STREINU:

"În adevăr, din vechimea greco-romană, spiritul omenesc a tot fost adus să se întrebe, fără să renunţe vreodată, ce este Poezia, ce fel de hrană este aceasta, după care aleargă tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci? Comparaţia cu celelalte arte a ţinut loc de răspuns până în vremile moderne. De la Horaţiu care ştia de la Plutarh, iar acesta - pare-se - de la retoricianul Santora, s-a aflat că poezia este ca pictura, ut pictura poesis: limbajul poeţilor colorat de imagini înfăţişează zugrăveli vorbite, după cum limbajul pictorilor propune spiritului omenesc poezie mută. În afară de ideea obscură de "inspiraţie" arătată ca un fel de nebunie divină, idee pe care modernii vor căuta s-o reformeze, fără să izbutească, nimic n-au mai spus anticii peste analogia poezie-pictură."

(din: Vladimir Streinu, Poezie şi poeţi români, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 57-58)