Omul cărţilor

Cel mai simpatic dintre autorii instructivi, poetul zâmbitor al bibliofililor, bibliotecarilor, filologilor şi altor eroi inofensivi a împlinit în aprilie trecut şaptezeci de ani, şi istoricii literari l-au şi luat serios în lucru. Şi cu o serioasă antipatie. Fiindcă despre Anatole France, ca şi despre Socrate, pot zice stâlpii ţării sale că nu recunoaşte zeii la care se închină statul, şi introduce alţi zei străini, că lucruri drepte le face nedrepte şi corupe tineretul. Mai cu seamă unii profesori de la Universitatea din Paris au mare grijă ca nu cumva junii şcolari să-şi strice sufletul lor gingaş şi neprihănita lor fantezie urmând vorbelor acestui primejdios profet. Cu vreo zece ani în urmă, întâlneam încă studenţi francezi care spuneau pe dinafară bucăţi întregi din France; acum el are, se zice, mulţi admiratori în America de Sud, dar acasă la dânsul este pus, după o formulă cunoscută, printre acei care au făcut cel mai mare rău patriei franceze. Şi aceasta e tot o exagerare, ar putea zice Daudet aici, cum zice la sfârşitul epopeii sale tarasconeze! Toate aceste nu ne privesc poate prea mult pe cititorii mei şi pe mine. Am vorbit de ele numai pentru cazul când cuiva i-ar cădea în mână scrierile acelor profesori, pentru ca să aibă în vedere substratul sentimental ce se ascunde, sub impunătorul material erudit, în lucrările acelea.

*

În grămada de maniere spasmodice, iritate, năvalnice, patetic zgomotoase sau grave şi întunecate, care fac actualităţii noastre literare o fizionomie strâmbăcioasă şi neuropatică, stilul lui France se deosebeşte printr-o linişte statornică şi multilaterală. Scrisul său nu comite gafe, nici măcar intenţionate, şi niciodată nu face grimase.

Stilul său este liniştit, cum i-a fost liniştită şi viaţa - aşa vor zice, probabil, în chip de explicaţie, istoricii viitorului, ca unii ce vor cunoaşte de aproape din viaţa omului multe care nouă ne sunt încă ascunse. El singur şi-a descris copilăria aproape numai în culori luminoase şi voioase: o idilă parfumată cu trandafir şi zaharisită, care impresionează cam straniu din partea unui spirit atât de critic. Sigur este că a crescut în mijlocul cărţilor. Tatăl său era librar, şi pare totuşi să fi iubit cărţile. Copil de zece ani, privea cu nesaţiu pe un bătrân colecţionar de cărţi şi alte vechituri, şi gândea că nu se poate ceva mai frumos pe lume decât să faci cataloage. Şi când, treizeci de ani mai târziu, notează amintirea aceasta, France adaogă: "cu toate că ideile mele s-au corupt puţin de atunci încoace, credinţa mea nu s-a schimbat aşa de mult cât s-ar putea crede". Un bibliofil, dar şi un mare cititor, în aceeaşi persoană. Desigur, trebuie să fi iubit mult cărţile şi cititul pentru a scrie vorbe ca acestea: "Cartea este opiul Occidentului. Cartea ne devoră. Va veni o vreme când toţi vom ajunge bibliotecari. Cărţile ne omoară. Credeţi-mă pe mine, care m-am închinat, m-am dat lor cu totul. Avem prea multe cărţi şi de prea multe feluri".

Un demon ironic şi exemplul rău l-au blestemat însă ca să mai sporească şi el enorma comoară cu vreo patruzeci de volume încă.

Atât de credincios a rămas cărţilor, încât sentimentul locului de naştere, care-i aşa de puternic la dânsul, se ridică la lirism tocmai atunci când vorbeşte de cheiurile pariziene cu anticarii şi cărţile lor vechi. Mai târziu a fost lector la editorul Lemerre, unde se adună şi discută parnasienii, apoi funcţionar la Biblioteca Senatului, unde întâlneşte pe Leconte de Lisle, coleg superior în grad. Astfel, niciodată nu s-a îndepărtat prea mult de cărţi, şi a căzut tot mai tare la patima aceea care mai mult se potriveşte naturilor liniştite. Acum vreo treizeci de ani, un prieten descria pe France astfel: "Nu cunosc om mai puţin făcut pentru acţiune, şi nici mai bine înzestrat pentru exerciţiul regulat al gândirii, pentru cunoaşterea şi înţelegerea lucrurilor. Indolenţa lui esenţială se zugrăveşte pe faţa lungăreaţă şi paşnică, în fizionomia lui cam nehotărâtă, în privirea lui extrem de lentă, distrată şi blândă, în vorba lui îngăimată şi indecisă". Acest om aşa de potolit a fost totuşi gata să aibă un duel, şi chiar cu Leconte de Lisle, maistrul iubit şi sever, cărui odată îi dedicase volumul de poezii. Un duel, se-nţelege, tot din pricina cărţilor. Ori din cauza unei recenzii? Prin urmare, tot pentru cărţi.

Erudiţia îl atrăgea tare, fireşte. Din tinereţe s-a familiarizat cu metodele exactelor studii istorice: ediţiile sale de clasici francezi nu sunt simple lucrări de amator; iar biografia Ioanei d'Arc a avut aprobarea multor învăţaţi, cu tot necazul diverşilor fervenţi improvizaţi şi al creştinilor chic, cu care încearcă să se decoreze, stângaci şi pretenţios, burgezia europeană de vreo câteva decenii încoace. O bucată de vreme s-a ocupat de arheologie preistorică şi de fiziologie, a frecventat şi un institut biologic. Astfel a ajuns să cunoască ştiinţa şi maniera ştiinţifică; ştiinţa şi dorul de a cunoaşte nu l-au mai părăsit. France pune mare preţ pe vorbele unui autor vechi care zice: de orice se osteneşte omul, numai de dorinţa de a cunoaşte şi a înţelege, nu. Şi singur pomeneşte odată despre "ce besoin de logique et de clarte qui me devore incessamment".

"Eram frivol odată, zice Gaetan d'Esparvieu în La revolte des anges, şi mă ocupam de metafizică. Citeam pe Kant şi pe Hegel. Cu vârsta m-am făcut serios şi nu mă mai interesez decât de formele sensibile, pe care ochiul şi urechea le poate prinde. Arta este omul întreg". Poate că France, ca şi unchiul Gaetan, părăsise de mult metafizica; totuşi, o puternică şi frivolă dragoste de înţelegere şi învăţătură îl stăpânea încă strâns când şi-a scris ultima carte. Şi oare, într-adevăr, arta cuprinde omul întreg?... Oricum, puţini artişti au afirmat, atât de mult şi aşa de multe, puţini au discutat şi judecat ca acest sceptic; puţini au povestit atâtea parabole şi exemple ca acest estet. Aşa a vrut natura, aşa a vrut creşterea de care avusese parte. Aşa a vrut, poate, în general, epoca lui. Ştiinţa ajunsese, tocmai pe la mijlocul secolului trecut, la cea mai înaltă consideraţie, chiar în ochii publicului de tot soiul, chiar la acei căror ştiinţa le era departe. Superba sărbătorire a cunoştinţilor exacte, pe care naturalismul literar le cânta pe tonuri atât de înalte cât erau de falşe, a sedus şi pe France, l-a sedus cel puţin indirect şi numai ca atmosferă generală: în sensul acela că şi el, cu tot scepticismul mizantropic, nu a scăpat de dorinţa de a instrui, de a răspândi, cum se zice, lumină şi adevăr. Astfel, arta lui s-a făcut savantă şi instructivă, cu toate că el singur ţinea de rău pe naturalişti fiindcă voiau, cu teoriile lor sumare şi superficiale, să înlocuiască arta prin ştiinţă, cu toate că tot el judeca arta pură ca fapta cea mai superioară a omului, şi cu toate că, logic luând lucrurile, punctul de vedere estetic ar trebui să fie încheierea inevitabilă a scepticismului cât priveşte comunicarea de la un spirit la altul.

În prefaţa la dramele sale filozofice, fade, profesorale şi inutile dialoguri, propune Ernest Renan generaţiilor viitoare un program de artă filozofică, pe care o boteză: drama aristocratică - o specie de artă pentru publicul cu educaţie ştiinţifică, care va satisface cerinţele unei aşa-numite intelectualităţi superioare. Un parfum de pedantism şi parvenitism literar, un aer greu de om de carte, de "om cult" a la David Friedrich Strauss, se ridică din vorbele aceste. Îmi închipuiesc că Anatole France, care a vorbit atât de inteligent şi de poetic despre teatrele de marionete, n-a citit cu prea multă plăcere pretenţiile aceste estetice ale filologului literat. Şi totuşi, ceva din spiritul pedant al vorbelor lui Renan pare să-l fi stăpânit, în ascuns, şi pe dânsul. Un scientism prea accentuat, o tendinţă prea marcată de a instrui intervine uneori dizarmonic în structura artisticelor sale cărţi. Mi se pare că superbul şi elegantul său je-m'en-fichisme, căruia i s-a zis "scepticism", s-a îndreptat mai mult, în fond, asupra artei decât asupra filozofiei. France este prea mult om de reflecţie, de gândire generalizatoare, instinctul cauzalităţii este prea puternic dezvoltat într-însul, pentru ca să fi putut rămânea simplu artist. Nu-i o natură esenţială contemplativă, între francezii de astăzi, cum este Henri de Regnier, de exemplu. Ce-i dreptul, France are aerul să preţuiască contemplarea mai presus de orice; acţiunea n-o stimează prea mult, pe marii căpitani şi oameni de stat îi despreţuieşte adesea din inimă, şi bucuros dă a înţelege că acţiunea puternică nu-i posibilă fără un grad oarecare de prostie. Totuşi, exact luând lucrurile, un om ca France este tot aşa de activ, de exemplu, ca Napoleon I. În puterea şi valoarea raţiunii el crede tot atât cât credea Bonaparte în armatele sale şi în valoarea războiului. Şi ce minunată oaste sunt cele treizeci şi câteva volume, ce tactică genială în aranjarea argumentelor, ce atacuri rafinat plănuite, ce surprinzătoare manopere! Dacă mi-aduc aminte că France se plângea de lipsa lui de hotărâre, mă întreb înfiorat, ce nesăţioasă poftă de bătaie trebuie să fi dominat pe acest pur intelectual?

Omul uită prea lesne că cea mai simplă formulare de judecată este ceva straşnic de - activ. Dar încă să judeci faptele şi gândurile oamenilor, iar asemenea judecăţi să le scrii şi să le dai la tipar, campanii pe care, fireşte, le poţi duce în toată liniştea.

Cartea nu-i doar lucru de glumă. Cartea-i literatură, adică: idei şi înţelepciune, ori, mai exact: înţelepciuni fiindcă pluralitatea este aici tocmai lucrul interesant. Ca umanist serios şi pasionat, France a făcut cunoştinţă cu multe din acele înţelepciuni literare, pe care unii oameni le numesc: filozofie - le-a cunoscut în enorma lor varietate, în contrastele lor insolubile şi descurajatoare. Şi aceasta s-a întâmplat tocmai în vremea când ştiinţele istorice aruncau lumina cea mai tare asupra împestriţatei mulţimi a ideilor şi faptelor speciei noastre. Ce-i de mirare că o minte extraordinar de subţire, un spirit veşnic şi minuţios întrebător a ajuns la aceea ce Nietzsche a numit nihilism modern? Atât numai că, pentru aceasta, francezul cuminte nu a căzut în patosul desperării, ci, cu un zâmbet de milă şi de uşor dispreţ, s-a emancipat de orice exaltare, ca şi de orice melancolică descurajare. Astfel, în cazul lui France, asistăm, pare că, la un fel de descompunere a străvechii gospodării a literaturii: de înţelepciunile literare nu se poate lăsa, dar nici nu le mai poate da serioasă crezare.

Din "tăcutele orgii ale gândirii" (un cuvânt favorit al lui France) s-a născut însă un lucru nou şi multora neaşteptat. Plimbându-se omul atât de stăruitor printre păreri politice, morale, religioase, aşa de numeroase şi variate, fatal trebuia să se oprească mai mult la unele din ele; ori, mai drept poate: se opresc părerile la om. Chiar numai din faptul de a fi stat în strânsă, continuă, deşi oarecum numai contemplativă legătură cu dânsele. Într-o ţară latină şi democratică este greu ca un literat, un om care are deci mult a face cu toate ideile posibile, să nu ajungă o dată şi la tribună. Aceasta s-a şi întâmplat lui France; şi această nouă activitate a practicat-o cu acelaşi aer cu care le practică pe toate: totdeauna oarecum pe de lături şi în toată liniştea. După cele ce am spus, manifestarea politică a lui France corespunde în totul naturii sale; şi constatarea aceasta va mulţămi, cred, pe toţi acei care îşi găsesc o supremă satisfacţie în descoperirea consecvenţei şi a unităţii.

*

Orice se întâmpla însă, stilul îşi păstra liniştea lui superbă. Chiar în discursurile şi broşurile politice, lipseşte aproape orice urmă de patos. Cartea despre stat şi biserică are eleganţa deosebit de sobră a celei mai nobile proze clasice. Fapte şi argumente alunecă unul după altul cu siguranţă rece, cu strălucitoare claritate, în fraze egal liniştite, ca, de exemplu, în discursul lui Platon pentru Socrate. Pe alocuri, crezi că ai înainte traducerea perfectă a unui text antic. Este de mirare ca astăzi un literat să scrie, despre lucruri actuale chiar, într-o formă atât de minunat neactuală, fără să fie măcar o dată ispitit a îmbrăca aşa-numitul stil frumos.

Aproape peste tot la Anatole France, tonul este stăpânit şi discret, detaliile cu multă moderaţie introduse; aceasta dă uneori cuprinsului artistic o palidă şi rece ariditate; iar din claritatea egal susţinută se ridică, în răstimpuri, o uşoară, binecrescută şi elegantă plictiseală.

Însă capacitatea fanteziei lui, discretă dar intensă şi originală, o surprindem numaidecât, când nu ne lăsăm prea tare duşi de egalitatea continuă şi potolită a vorbei sale. Ce delicată, dar teribilă senzualitate se insinuează cu ciudat farmec în vorbele despre Lucile de Chateaubriand: "cette jeune fille avait les genoux frileux d'une amoureuse" ! - ce diabolică şi profundă comicărie când obrazul roşcovan şi pudrat al unei solemne şi sentimentale dame îl aseamănă cu zmeura tăvălită în zahăr! Curioase, splendide şi enorme efecte umoristice izbucnesc când France aplică, cu superbă şi vicleană linişte, dicţiunea homerică pentru a descrie dezastrele casnice ale doamnei Bergeret; iar când becisnicul şi speriosul bibliotecar Sariette, al cărui suflet mititel este prins tot în furia de a nu lăsa să se scoată nici o singură carte din bibliotecă, ajunge să asasineze, înnebuneşte şi aruncă vulcanic, de pe acoperiş, vrafuri şi busturi de autori, o bufonerie unică, stranie şi lugubră se înalţă prin această neaşteptată şi splendidă creştere de imagini.

"Alkestis şi Antigone mi-au dat cele mai frumoase visuri pe care le-a avut vreodată un copil. Cel mai frumos lucru din lume este spiritul antic, nimic nu-i mai bun pentru formarea spiritului decât studiul anticilor după metoda vechilor umanişti francezi. Încă de la vârsta de cincisprezece ani simţeam frumuseţea limbii latineşti şi a celei franceze; şi gustul acesta nu l-am pierdut nici astăzi, cu toate sfaturile şi exemplele contemporanilor mei mai norocoşi". Aceste vorbe le scria France la patruzeci de ani, şi spre bătrâneţe le-a repetat, întărindu-le. Pentru ca să explice titlul colecţiei de prefeţe pentru ediţiile sale clasice: Le genie latin, scrie France următoarele: "Este o faptă de credinţă şi de dragoste către tradiţia greacă, care toată se rezumă în raţiune şi frumuseţe; în afară de dânsa, totul este rătăcire şi confuzie. Filozofie, artă, ştiinţă, drept, tot datorim Greciei şi cuceritorilor săi pe care ea i-a cucerit". Cam în acelaşi timp şi din aceeaşi pornire de inimă izbucneşte entuziasta apostrofă către Racine, în care, zice France, a căutat din tinereţe şi aproape zilnic secretul gândurilor juste şi al vorbelor clare. Acolo, binecrescutul poet de curte, lustruit şi înstrunat, capătă titlul de "maistru sublim, în care se cuprinde tot adevărul şi toată frumuseţea - Racine este viaţa şi natura însăşi - femeile lui Sofocle şi ale lui Shakespeare nu sunt decât păpuşi pe lângă ale lui Racine". Pe ton atât de extrem n-a vorbit omul acesta de multe ori. Aceasta-i cea mai pură, ori mai exact, cea mai întunecată ortodoxie. Asemenea evlavie clasicistă arată o lipsă de măsură cu totul neclasică. În La revolte des anges, adoraţia anticităţii creşte până la absolut: France pare să fi uitat vorba cuminte cu care altădată arătase aşa de isteţ puerilitatea prejudecăţilor şcolăreşti: "toute epoque est banale pour ceux qui y vivent". Se poate zice că dorul după o anticitate, pe care el o închipuieşte ca o sărbătoare şi veselie continuă, este un sentiment mult prea romantic. Şi acest dor apare tocmai într-o carte unde stă scris: romantismul şi războiul sunt două groaznice nenorociri. De data aceasta înţelepciunea pare pierdută cu totul. Şi de fapt fusese o nemăsurată încumetare să vrei să înţelegi şi să iubeşti tot, să te pierzi într-o universală blândeţe şi o toleranţă absolută. Aşa ceva numai la Dumnezeu doar de va fi cu putinţă; însă putem bănui că nici el n-a pus vreodată în practică această capacitate, care numai a lui poate să fie. Anatole France a spus singur de multe ori: omul nu poate cu nici un preţ ieşi din el însuşi. Pentru o creatură atât de radical mărginită, se poate o mai deşartă şi absurdă dorinţă decât să vrea a fi blând, tolerant, şi mai ales de toate înţelegător?

Nu numai bibliofilia şi erudiţia, ci şi apucătura specific umanistică se vede în faptul că autorul acesta, ca artist literar chiar, se serveşte bucuros de cărţi. Pentru unele din operele lui au şi început de acum cititorii învăţaţi să le caute izvoarele, şi le-au şi găsit, mai ales atunci când el singur le-a indicat sau sugerat, ca în La rotisserie de la reine Pedauque.

Evident, cartea este pentru dânsul oarecum şi instrument, şi material artistic; prin aceasta echilibrul tehnicii sale a fost câteodată turburat. "Din toate simţurile, văzul îmi dă impresiile cele mai tari şi mai adânci", zice placidul artist filozof. Ar fi o ironie ieftină să explicăm că vorbele aceste se aplică cititului, căci omul acesta avea o natură eminent estetică. Dar, cu toate că, în felul oamenilor Renaşterii, el declară că iubeşte viaţa şi natura mai presus de orice, adeseori viaţa pentru dânsul, ca şi pentru acei oameni, se confundă cu cartea. Se poate zice că în unele opere ale lui cartea este oarecum şi peisaj şi figură; iar bibliotecile şi bibliotecarii se pot număra printre făpturile sale cele mai vii.

*

"Cu toate feluritele distracţii care par să mă atragă, viaţa mea n-are decât un scop: este închinată atingerii unei mari ţinte. Scriu istoria Pinguinilor". Aşa se spune în prefaţa celebrei travestiri, şi, mai departe, se pomeneşte acolo de un oarecare Jacquot filozoful, care a compus un fel de "istorie morală", unde feluritele fapte ale oamenilor sunt povestite în chip comic şi amestecate cu întâmplări din istoria patriei sale. Despre această "histoire contrefaite" credea Jacquot că ar putea fi de ajutor compatrioţilor săi, pentru a-i învăţa să se judece mai bine şi, poate, să ajungă mai înţelepţi. Mi se pare că putem înţelege lucrul aşa: France este, în fond, optimist; altfel n-ar fi cultivat cu aşa stăruinţă poezia instructivă. Oricum, cartea aceasta - de altfel plină de ingenioase şi adânci idei asupra originii şi constituţiei statelor - care ironizează istoria oficială a Franţei în aluzii atât de artistic colorate, este, după toată structura ei, poate cea mai caracteristică pentru maniera estetică a lui France.

Travestire, fabulă, parabolă - aceasta înseamnă un gust arhaizant, umanistic erudit, aşa cum inevitabil este gustul omului de carte. În legătură cu acest caracter esenţial didactic s-ar putea gândi cineva poate şi la faptul că Franţa este singura ţară europeană unde un fabulist a devenit mare clasic numai ca atare. Aceasta ar putea fi însă o inutilă şi riscată generalizare. Jules Lemaître, un francez între francezi, se întreabă odată, cu toată admiraţia lui pentru La Fontaine: dar de ce oare omul acesta a scris fabule? Se înţelege, la France totul nu-i poezie didactică. Dar, precum favoritul său Bergeret preface anecdote în nuvele, pentru ca să-şi probeze tezele pesimiste, tot astfel Anatole France dă povestirilor sale o pointe foarte vizibilă, care le preface în exemple. Fiindcă nu pare doar foarte probabil ca Pilat să fi uitat cu totul, dintre toate afacerile evreieşti din timpul proconsulatului său, tocmai procesul lui Isus; şi tot aşa de puţin probabil pare ca Homer să fi fost atât de pacifist, încât să-şi fi curmat zilele din prea mare dezgust pentru brutala poftă de ceartă a regeştilor săi protectori. Dar aceste povestiri foarte stilizate, asemenea exemplelor din anticele şcoli retorice, nici nu trebuiau să fie verosimile, ci numai frapante; prin transparenţa lor trebuia să strălucească sâmburele unui adevăr. Foarte caracteristic e că povestea morală cu cămaşa fericitului a fost dezvoltată de France cu atâta dragoste. Cu deosebire i se poate aplica lui o veche glumă franţuzească: literatul este om care ia din cărţi tot ce-i trece prin minte.

Dar el însuşi la ce va fi ţinut oare mai mult? La poveste ori la adevăr? Eu am dat a înţelege că soarta lui a fost să fie îndrăgostit de adevăruri; o dragoste nenorocită, fiindcă adeseori au fugit adevărurile de dânsul, şi mai de multe ori, poate, afirmă el că nu poate crede într-însele. O tragedie dar - care pe France nu l-a costat nici viaţa, nici sufletul. Orişicum, faţă de o poveste foarte estetic executată, admiraţia se clatină pare că, şi te întrebi cu oarecare necaz: de ce a trebuit să fie povestea aceasta o fabulă? Nu ştii bine dacă trebuie să exclami: păcat de poveste, ori păcat de înţelepciune! Aceasta, se-nţelege, numai atunci când cititorul a pierdut puterea de a se bucura naiv de fabule şi de alte forme ale aluziei literare ca atare; şi când încercarea de a se bucura artificial de asemenea lucruri nu mai corespunde gustului său autentic.

Când o fabulă este estetică şi destul de lungă, poţi uneori uita că ai în faţă o asemenea operă de intenţie oarecum dublă; acest noroc nu-i rar în lectura lui France. Tonul fundamental al creaţiilor sale are însă, oricum, ceva prea tare instructiv şi plin de ştiinţă. Acesta-i poate singurul lucru pe care l-aş putea spune, în general, despre partea internă a cărţilor lui. Cu observaţia aceasta se potriveşte şi impresia totală a vorbirii lui: liniştea egală, pe alocuri adormitoare, despre care am vorbit mai sus.

Vorba lui este cu totul subiectivă; rar numai se colorează ea pe potriva persoanelor. În ritm, proza lui poate că, dintr-o dată, nu pare atât de variată ca la alţi mari artişti francezi. Dar să citească cineva cu glas tare una din puţinele descrieri de natură în Thais, în Balthasar sau în primele trei părţi din Istoria contemporană, şi va auzi cât de rafinat ştie France să diferenţieze sonorităţile.

Pentru rest, artistul acesta este, faţă de el însuşi, divers cât se poate. Din aceasta i s-a şi făcut, mi se pare, mare imputare; fiindcă în estetică, ca şi în alte departamente filozofice, aşa-numita unitate a devenit de multă vreme un fel de superstiţie numerală. În sfârşit, el s-a servit de metodele cele mai variate. Jean Servien, de exemplu, această Education sentimentale in tempo allegro, cu capitolele sale scurte, cu mersul dramatic şi fără episoade, este foarte strict compus; tot aşa sunt multe din nuvelele istorice, şi mai ales Thais, unde părţile, în dispoziţie triptihică, se echilibrează aproape exact chiar prin numărul paginilor. Mai adeseori înşiră Anatole France lucrurile capricios; ca şi Heine, a făcut câteodată din capriciu sistemă. Dar poate nu până într-atât ca Heine, care cu mai mare regularitate vorbeşte tocmai despre altceva decât despre ce-i vorba, şi caută să păstreze doar un ton fundamental cu ajutorul aceloraşi rechizite: amante moarte, roze şi privighetori.

Această procedare bogat complicată se opune cu totul metodei dreptliniare a lui Voltaire, de exemplu, pe care unii vor să-l prezinte ca model absolut al lui France. Humorul cu totul original al acestuia datoreşte în parte acestui capriciu sistematic surprinzătoarea sa bogăţie de forme. De multe ori crezi că şi aici l-a călăuzit o intenţie arhaizantă, dorinţa de a ne reda cartea vremurilor vechi, în care cele mai felurite lucruri stau nesupărate alături, ca la adunătorii de anecdote din epocile din urmă ale literaturii greceşti, ca în Talmud şi în alte cărţi de înţelepciune orientală; în sfârşit, ca în splendidul şi graţiosul lui străbun, Montaigne.

Desigur, dialogul şi discursul sunt, din punct de vedere estetic, formele cele mai indiferente, dar pentru literatura instructivă cele mai naturale. Nu trebuie uitat însă, pentru aceasta, ce desăvârşite sunt creaţiile curat estetice ale lui France, unde situaţiile sunt redate numai în impresii, unde cele mai fugitive amănunte ale vieţii reale, nu ale celei gândite, se arată cu un relief astfel că orice asperitate cărturărească dispare...

Anatole France s-a numit odată el singur: un călugăr filozof. Este drept să zicem, cred, că acest călugăr, când vrea, îşi ilustrează discursurile şi dialogurile sale înţelepte cu cele mai măiestre miniaturi, iar alteori zugrăveşte chiar tablouri de o pură şi absolută viaţă, fără text savant.