Obiecţii lui Flaubert

Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la naşterea lui Flaubert. Frederic Masson, secretarul Academiei, om de bine şi autor al multor volume asupra lui Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost anarhist şi a ponegrit familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotriva lui Masson, dar nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani familia franceză a fost apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dreptul, Henri Laujol, sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France.

Pe atunci, France ţinea mult la romanele lui Feuillet, se emoţiona gingaş de lirica lui Coppee, şi Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, deloc anarhist şi se avea deci bine cu "familia franceză". În urmă, ideile lui s-au întors, putem zice, pe dos. Familia, statul şi multe alte lucruri sfinte - nu numai franceze, ci oricare - au fost tratate în cărţile lui cu un haz minunat şi cu o lipsă de respect desăvârşit. "Evoluţiile" lui au, incontestabil, eleganţa violenţei. E adevărat nostim şi drăcos când acelaşi om zice, despre acelaşi lucru, azi aşa, mâine din contra. Inconsecvenţa are farmec ştrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France a pus uneori, parcă, un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea bine cu Feuillet, Gyp, Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei familii, cu prea accentuată înverşunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâta cinste ca Masson, încât să-l numească anarhist - un calificativ cu oarecare prestigiu atunci când se aplică intelectualilor - ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, paiaţă dizlocată, şi la urmă, spre mângâiere, "ce pauvre grand ecrivain". E destul de tare. Dar France îl mai dojeneşte şi pentru că, în scrisorile lui către cunoscuţi şi prieteni de tot felul, nu are sistemă în idei şi laudă sau ocărăşte cu excesiv temperament... Neaşteptată obligaţie, impusă unei corespondenţe particulare tocmai din partea unui amator aşa sistematic de dansuri de idei cu figuri eminent neprevăzute. Criticul France revendică, pentru dânsul, privilegiul salturilor şi cabriolelor de opinii hebdomadare, ori poate chiar zilnice, în infinită libertate; celuilalt însă nu-i îngăduie lipsa de unitate strictă nici măcar în scrisori private, din o viaţă întreagă. Exigenţele scepticilor sunt uneori groaznice, în adevăr. Graţiosul relativist France îşi bate joc cu nesaţiu de romanticul stupid Flaubert fiindcă, într-o conversaţie particulară, ar fi zis că viaţa era pe vremea lui Homer mai puţin banală decât astăzi; şi-i aminteşte isteţ că orice epocă e banală pentru cei cari o trăiesc. Treizeci de ani mai târziu, France însuşi cânta, în capitole lungi, oarecum lirice, minunea unică a vieţii greceşti: numai cununi de flori, lapte, vin parfumat, cântece fragede şi pline de spirit, un chef neîntrerupt, de un bun-gust ireproşabil. Fără îndoială, acesta e un abuz romantic care ofensează grav inteligenţa şi simţul istoric... Inconsecvenţa, afişată ca sistem, este, cum se vede, un izvor de curaj cu totul miraculos.

Aşadar, pe atunci, France îşi găsise un aliat de mare preţ, contra prostiei romantice, în persoana lui monsieur Henry Laujol. Din acest domn el face o obiecţie vie, un monument de inteligenţă elegantă şi consecventă, ridicat în faţa inepţiilor confuze ale lui Flaubert. Cu vorbe care trebuie să fie adevărat plăcute familiei franceze, Anatole France spunea: "Henry Laujol est un faux nom sous lequel se cache un tres aimable fonctionnaire de la Republique... Dans toutes les pages signees du nom de Henry Laujol, il se mele au culte de l'art un souci des realites de la vie, qui trahit l'homme d'experience... Dans un conte du meilleur style il obligeait Don Juan a confesser que le bonheur est seulement dans le mariage et dans le train regulier de la vie". France găseşte, cu multă blândeţe, că şi Laujol, cel cuminte şi inteligent, exagerează puţin când scrie : "reussir sa destinee, c'est aussi un chef d'oeuvre. Lutter, esperer et vouloir, aimer, se marier, avoir des enfants, en quoi cela, au regard de l'Eternel, est-il plus bete que mettre du noir sur du blanc, froisser du papier et se battre des nuits entieres contre un adjectif?"... Aici France e aproape alarmat : "cela revient a proclamer le neant de la beaute, du genie, de la pensee, le neant de tout"... Dar nu se supără prea mult: "Mr. Henry Laujol n'etait plus de sang froid quand il ecrivait, et je n'en suis pas surpris". Şi luând parte evident, din toată inima, la exasperarea amabilului funcţionar literat, France execută câţiva paşi de balet critic cu o graţie foarte agresivă în jurul lui Flaubert, cel lipsit de toate graţiile, mai ales de acele eminent franceze: ale bunului-simţ cu fineţe şi ale moderaţiei delicate în pasiune.

"L'homme est divers; Flaubert etait divers; mais, de plus, il etait disloque et les parties qui le composaient tendaient sans cesse a se desunir. Cet homme... n'etait pas intelligent. A l'entendre debiter d'une voix terrible des aphorismes ineptes et des theories obscures... on se disait avec stupeur: voila, voila le bouc emissaire des folies romantiques, la bete d'election en qui vont tous les peches du peuple des genies. Il etait encore le grand saint Cristophe qui, s'appuyant peniblement sur un chene deracine, passa la litterature de la rive romantique a la rive naturaliste, sans se douter de ce qu'il portait, d'ou il venait, ou il allait. Il avait des idees litteraires parfaitement insoutenables. Ses idees sont pour rendre fou tout homme de bon sens, elles sont absurdes et si contradictoires, que quiconque tenterait d'en concilier seulement trois, serait vu bientot pressant ses tempes des deux mains pour empecher sa tete d'eclater. Il travailla comme un boeuf... pendant beaucoup de temps a s'informer et a se documenter (ce qu'il faisait tres mal car il manquait de critique et de methode)". Nemulţumit parcă de toate aceste "exasperate" constatări ale sale, France le întăreşte astfel cu ajutorul inteligent al lui Mr. Laujol: "Flaubert devait conserver comme un viatique ses theories de college sur l'excellence absolue de l'homme de lettres, sur l'antagonisme de l'ecrivain et du reste de l'hummanite... Une conception enfantine du devoir s'attarda dans cette intelligence ou, malgre d'eblouissants eclairs, il y eut toujours une sorte de nuit".

Sacrificarea aceasta a lui Flaubert, scrupuloasă excesiv, spre gloria cât mai mare a bunului-simţ şi a familiei franceze, fericit reunite în persoana lui Mr. Henry Laujol, care, fiind "un tres aimable fonctionnaire", practica cu egală şi inteligentă consecvenţă "le culte de l'art et le souci des realites de la vie", această neîndurată batjocorire are enormitatea unei farse de cafenea literară. Lucrul e totuşi serios. Nu mai e aici persiflajul vesel; luarea în râs sună acru şi rău - e revărsarea unei antipatii neîmpăcate. Pentru cine ascultă naiv pe France vorbind cu neistovită dulceaţă despre blândeţe, toleranţă şi "înţelegere infinită", izbucnirea pare stranie. Dar el însuşi ştia bine, cred, că afişarea toleranţei este o straşnică deşertăciune şi, în sine, va fi preţuit cum trebuie exhibarea aceea de "toleranţă" dumnezeiască din care îşi făcuse el, cine ştie de ce, un articol de toaletă. Şi se va fi gândit poate cu particulară atenţie la această vanitate, dăunăzi, când, în corul oficial al jubileului de optzeci de ani, un tânăr literat intra cu următoarea disonanţă:

"Sa vie litteraire est surtout remplie de ses ignorances: il a ignore Rimbaud, raille Mallarme, exalte Coppee, Prudhomme et F. Plessis comme de "vrais poetes"... Mr. France explique toujours tres clairement qu'il ne comprend pas; rien de ce qu'il ne percoit pas et ne comprend pas n'existe pour lui, aussi son monde est-il tres simple, tres petit, sans ombre et sans nouveaute... Sourtout il aime a penser comme tout le monde. Il s'est moque de ceux dont la foule se moquait... Ce pedagogue libertin et disert n'a pousse tres loin ni dans l'ordre de l'intelligence ni dans celui du sentiment, n'a jamais doute de lui meme, jamais soupconne l'etroitesse de ses perceptions". (Bernard Fay, în Les Nouvelles Litteraires din 3 mai 1924).

Tânăr fără măsură în gândire şi la vorbă! Totuşi, exagerările lui devin exactităţi ciudate când găseşti pe France combinat cu Laujol, ca să batjocorească pe Flaubert, cel profund şi definitiv impopular, şi când vezi dispreţul cu care France vrea să anuleze, sumar şi nedelicat, inovaţiile acestui "pauvre grand ecrivain"...

"J'appelle bourgeois tous ceux qui pensent bassement"; inferioritatea morală şi intelectuală a majorităţii, aceasta e "burgezul" lui Flaubert, şi e o farsă grosolană să i se facă dificultăţi din pricina cuvântului. Iar războiul împotriva burgezului astfel definit nu-i o donchişonadă de romantic epileptic, cum vrea amabilul Laujol, împreună cu Anatole France, tovarăşul lui ocazional de bun-simţ şi fineţe burgeză, ci e, de mai bine de un veac, atitudinea generală a intelectualului european faţă de public. Conflictul acesta e o banalitate în istoria literară de la romantism încoace. Oricare literat mai răsărit poartă cu dânsul semnul acestei ostilităţi - şi Anatole France nu poate fi trecut între excepţii, cu toată placiditatea lui vicleană. El a avut o întâlnire răsunătoare cu "burgezul" complet, în persoana şi opera enormului Ohner. Oricum însă, delirant ca Nietzsche ori în stil de păcăleală ca France, aproape toţi iluştrii gândirii europene din vremea noastră au dus război contra mediocrităţii agresive. Semnul timpului este răspândirea extremă a insurecţiei; ea a degajat în cantităţi nemaipomenite prostia latentă a majorităţii, a făcut-o să se organizeze, să devie sistematică şi autoritară, şi incarnarea acestei incompetenţe organizate este "burgezul", cu care inevitabil se războieşte orice cap energic diferenţiat. Este o farsă caraghioasă să-i căutăm cearta lui Flaubert pentru că, în scrisori particulare sau vorbind cu prieteni, se năpustea asupra "burgezului" cu injurii hiperbolice. Nu, desigur, pentru că se însoară cu zestre, face copii (sau cel puţin le dă numele) şi îşi vede grijuliu de carieră irita burgezul pe Flaubert, ci pentru mofturile stupide şi pompoase cu care îşi decorează micile lui treburi, pentru inconştienţa arogantă cu care face poliţia ideilor şi dictează cultură, în sfârşit, pentru că, purtându-se aşa, e dizgraţios cu exces şi ridicol fără haz - e ofensă a simţurilor şi a spiritului, diabolică prin mulţimea cotropitoare a repetărilor sale.

Şi apoi nu-i adevărat că ideile literare ale lui Flaubert, aşa cum se găsesc în scrisori şi în amintirile lui Maupassant, sunt inepte şi confuze. Dimpotrivă: sunt precize şi inteligente, şi au o vădită unitate. Vreau să arăt aici sistemul literar al acestui desăvârşit artist, de al cărui excluzivism strălucit doar incompetenţa sau poza se simt supărate. Vreau să arăt aceasta fiindcă şi consecvenţa are farmec, şi caracterul îndărătnic are frumuseţe. Poate cineva face mofturi cu graţie; altuia însă îi şade bine când se ţine cu totul curat de orice moft.

*

"Je n'admets pas que l'on fasse la critique d'un art dont on ignore la technique!" Cu vorbele acestea, Flaubert refuza odată, spre mirarea nesfârşită a redacţiei unui cotidian oarecare, să scrie despre expoziţiile de pictură. Era în adevăr ciudat: de la Diderot, care a făcut începutul, puţini literaţi au stat la îndoială să scrie foiletoane de pictură, deşi pictorii încă de mult şi-au apărat categoric meseria de amestecul necompetenţilor. Durer zisese întocmai ca Flaubert: "die Kunst des Malens kann nicht wohl beurteilt werden, denn allein durch die, die da selbst gute Maler sind, aber furwahr den anderen ist es verborgen, wie dir eine fremde Sprache1". Întâlnirea acestor doi meşteşugari atât de îndepărtaţi unul de altul este însemnată. La Durer e numai reacţia simplă şi logică a meseriaşului care meditase mult asupra artei sale; Flaubert însă rezumă o protestare complexă contra unui abuz cronic şi contra unei doctrine estetice care stăpânea moda, servind ca justificare acelui abuz. Este vorba de interpretarea excluziv istorică şi psihologică a fenomenelor artistice. Operele de artă luate numai ca documente morale sau istorice - aceasta era dogma, declarată ori ascunsă, care domina pe atunci teoria şi istoria artei. În Franţa, Sainte-Beuve şi Taine erau patronii şi vulgarizatorii prea cunoscuţi ai nouălor metode. Deosebit ca spirit, dar cu acelaşi efect de escamotare a problemelor propriu-zis artistice, înflorea în Germania istorismul stârnit de romanticii naţionalişti, strămutat în estetică de Hegel, după ce îl dresese cu metafizica lui idealistă. Şi Taine făcuse legătura între aceste direcţii din cele două ţări, invocând expres şi cu entuziasm tocmai pe Hegel.

Tabloul acestei situaţii, de toţi cunoscute, se completează folositor cu un detaliu ceva mai puţin banal: cu obiecţiile pe care artistul Flaubert le opune modei sociologiste şi psihologiste în estetică. Îndată după apariţia Istoriei literaturii engleze (1864), Flaubert scrie doamnei Roger des Genettes: "Punctul de plecare al lui Taine este condamnabil. Există altceva în artă decât mediul în care ea se exercită, altceva decât antecedentele fiziologice ale producătorului de artă. Cu sistemul acesta se poate explica seria şi grupul, dar nicidecum individualitatea, condiţiile speciale care ne fac să fim fenomenul particular care suntem. Prin metoda aceasta vom ajunge neapărat să nu ne mai interesăm nicidecum de talent. Opera artistică va mai avea de acum încolo semnificare numai ca document istoric. Este exact contrariul vechii critice a lui La Harpe. Pe atunci se considera literatura ca ceva cu totul individual, operele se socoteau căzute din cer, ca pietrele meteorice. Astăzi se neagă orice voinţă, orice fond absolut". Douăzeci de ani mai târziu, când George Sand, cea uşoară la minte, îi anunţă că, în curând, critica literară va pieri cu totul, el îi răspunde: "Tocmai dimpotrivă, cred că de-abia acum începe. Pentru moment, criticii fac exact contrariul de ce se făcea mai înainte, şi nimic alta. Pe vremea lui La Harpe criticii erau gramatici, pe vremea lui Sainte-Beuve şi Taine sunt istorici. Dar când oare au să fie artişti, nimic decât artişti? Ştii d-ta un critic care din toate puterile să se ocupe de o operă în sine? Analizează ager mediul în care s-a produs, cauzele care au pregătit-o. Dar poetica inconştientă? De unde vine ea? Compoziţia, stilul, punctul de vedere al artistului? Niciodată". Greşeala istorismului în studiul artei este descoperită complet prin simţul viu al artistului conştient de natura specifică a producţiei sale. Încă de mult (în 1853, către Louise Colet) arătase Flaubert exact contrazicerea esenţială în practica obişnuită a criticii: "critica literară este de făcut de acum înainte; oamenii cari o profesează nu sunt de meserie... Nu ştiu nimic de anatomia stilului".

Aceste constatări ale lui Flaubert, care, oricum, nu sunt nici confuze, nici inepte, ne dau, mi se pare, înţelesul clar al plângerii lui necontenite că nimănui nu-i mai pasă de "arta în sine", nimeni nu mai ştie ce-i arta. "Chiar tovarăşii mei de breaslă sunt aşa de puţin oameni de meserie". Era, în adevăr, o culminaţie de stil nespălat, pe care-l justificau literaţii populari cu "idei" oarecum "ştiinţifice" sau cu postulate sublim umanitare.

La umbra metodei istorice şi psihologice, creştea un relativism ipocrit: criticii dezgropau, cu pompă panegirică, autori obscuri, afişau curiozităţi exotice şi făceau cu atât mai grozav pe dificilii faţă de talentele cele tari şi vădite. Sainte-Beuve aplica foarte meşteşugos această "largeur de vue", care masca, în bună parte, ambiţiile sale de poet şi romancier cu succese fracţionare. Flaubert scrie către George Sand: "L-am rugat pe Sainte-Beuve să aibe cel puţin atâta indulgenţă pentru Balzac ca pentru Jules Lecomte". Era multă lume de faţă, şi, oricât de relativist şi cu vederi largi era maestrul, s-a iritat foarte rău de insubordonarea aceasta, l-a făcut pe Flaubert pedant mărginit şi "ganache" - aproximativ: nătărău; ceea ce arată că vederea criticului, dacă era obişnuit largă, era desigur uneori piezişă. Asprimea brutală către Flaubert, în favoarea lui Lecomte, mediocru gazetar care făcea şi pe romancierul de o treaptă foarte obscură, face iarăşi să pară problematică toleranţa celor care profesează cu ostentaţie spirit critic, istoric şi tot felul de scepticisme înţelepte.

În general, principalele întâlniri ale lui Flaubert cu Sainte-Beuve sunt caracteristic nenorocite. Opoziţia între cei doi este aşa de perfectă, încât devine comică. Iată ce zicea criticul psiholog despre Charles Bovary (Causeries du Lundi, XIII. 361): "il faudrait peu de chose, a certains moments de ces situations, pour que l'ideal s'ajoutât a realite, pour que le personnage s'achevât et se reparât en quelque sorte. Ainsi pour Charles Bovary vers la fin: le sculpteur n'avait qu'a vouloir, il suffisait d'un leger coup de pouce a la pâte qu'il petrissait pour faire aussitot d'une tete vulgaire une noble et attendrissante figure. Le lecteur s'y serait prete et le reclamait presque". Sainte-Beuve generalizează această gingaşă obiecţie, şi scrie în concluzie (l.c. 362): "un reproche que je fais a son livre, c'est que le bien est trop absent... Pourquoi ne pas avoir mis la un seul personnage qui soit de nature a consoler, a reposer le lecteur par un bon spectacle, ne pas lui avoir menage un seul ami?... L'office de l'art est-il de ne vouloir pas consoler, de ne vouloir admettre aucun element de clemence et de douceur?... Dans ces vies de province... il y a aussi de bonnes et belles âmes". Şi ne asigură că a cunoscut o doamnă - îi dă numele: madame Marsandon - "qui residait a Mezieres, dans la Haute-Vienne" de inteligenţă superioară, cu inimă caldă şi care se plictisea fiindcă n-avea copii. Ce a făcut această doamnă pentru a-şi cheltui prisosul spiritului şi al inimii? A adoptat copii străini şi s-a consacrat binefacerii şi civilizării satelor din împrejurimi. "Il y a de ces âmes en province"... Desigur. Însă cu metoda aceasta de a sugera corecturi unei opere date ajungi unde vrei - drumul e atât de larg, încât nu mai e drum. Negreşit, un lucru atât de complex cum e opera de artă oferă pretexte pentru nesfârşite şi oricât de neverosimile cerinţi şi obiecţii. Dar mi se pare că e cu totul de prisos - de prisos în grad comic - ca să constaţi cu regret că Baudelaire, de pildă, n-a scris cântece în maniera lui Beranger, că Wagner n-a scris o cavatină cu repriză pentru Tristan, şi Degas n-a zugrăvit, patriotic şi cu lustru academico-militar, scene din războiul de la 70. Înainte de a se tângui duios în rândurile citate, Sainte-Beuve anunţase că ştie de ce e vorba (l.c., 362): "tout en me rendant compte du parti-pris qui est la methode meme et qui constitue l'art poetique de l'auteur"... Atunci e cu atât mai rău; şi cu atât mai stranie e acolo intervenţia esteticii de antologie pedagogică. Dar pornirea era desigur fatală.

Când apare Salammbo, Sainte-Beuve arată progrese considerabile în sensul acelei estetice. Foarte abil caută el, de la început, să se prezinte în deplină comuniune cu opinia bien pensante: "on aurait voulu - on s'attendait!"... "Autorul lui Madame Bovary, artistul ironic şi mândru care se crede independent de public şi de propriul său succes" - astea toate pentru a ajunge la următoarea delicată şiretenie: "on aurait voulu aussi qu'il purgeât son oeuvre prochaine de tout soupcon d'erotisme et de combinaison trop maligne en ce genre". Această pudoare oficială se manifestase plină de graţie încă de la Madame Bovary (l.c., 360): "dans la derniere moitie de l'ouvrage... je signalerai un inconvenient qui a trop eclate; c'est que sans que l'auteur y ait vise certainement... il y a des details bien vifs, bien scabreux, et qui touchent, peu s'en faut, a l'emotion des sens"... Despre Salammbo însă, pudicul bărbat stăruie aşa încât fantezia lui începe a fi suspectă, fiindcă nu există operă mai evident curată de "erotism" decât a lui Flaubert. Şi pentru că maestrul criticii psihologice exploatează atât de indiscret pudoarea, e voie să amintim că sexualitatea lui senilă izbutise să scârbească pe prietenii cei mai indulgenţi, cum se vede în scrisorile lui George Sand către Flaubert, fără să mai socotim indiscreţiile luminoase ale biografiei savante care se înverşunează asupra lui Sainte-Beuve de o sumă de ani încoace. Mai trebuie amintit că această nedemnă suspectare moralistică a cărţilor lui Flaubert era lucru grav: autorul avusese a face cu juraţii pentru - imoralitate. "Fiecare cuvânt al d-tale cântăreşte greu; tipărită, o vorbă iscălită de d-ta poate să-mi piardă cinstea". Artistul nu exagera, fiindcă e un lucru de mare consecinţă când un asemenea ilustru consimte să slujească aşa devotat şi cu meşteşug ideile şi cerinţele, inepţiile şi ipocriziile cele mai publice... "Salammbo batifole avec le serpent, toute la scene est une gaudriole" - desigur Sainte-Beuve practică aici avocatura moralei pe un nivel cu totul echivoc.

În afară de sensibilitatea pudică, se perfecţionase criticul mult de la foiletonul despre Madame Bovary până la cel despre Salammbo. În cel dintâi se plângea numai că toată cartea, nu are măcar o singură figură aducătoare de mângâiere; pentru al doilea roman, face o propunere pozitivă de îndreptare. Trebuia Flaubert să imagineze un filozof grec, discipol al lui Xenofon şi Aristotel, care să citească pe Menandru, să compătimească cu omenirea, să condamne din toată inima războiul şi orice cruzime, în sfârşit, un personaj care să reprezinte punctul nostru de vedere în mijlocul barbarilor. "Autorul a pierdut ocazia de a realiza un contrast şi o lumină frumoasă". Şi de altfel: "si vous voulex nous attacher, peignez-nous nos semblables!" Aceste sfaturi minunate se citesc în Nouveaux Lundis, vol. IV, pag. 76.

Fără altă explicaţie, trebuie să înţeleagă cititorul acum ce era exasperarea lui Flaubert contra burgezului.

Dar Sainte-Beuve manifestează despre noul roman interese pur literare şi, de exemplu, laudă aşa: "la description est belle, tres-belle - le paysage est tres bien decrit, ingenieux, mais... artificiel - c'est habilement execute"... Atât în ce priveşte, cum am zice, tehnica. Vine apoi un postulat aprioric destul de misterios: lumea - on! - nu se interesează de Cartagena decât pentru două personaje, diverse dar egal nemuritoare: Annibal şi Dido... Nu se poate şti de ce ar fi nepermis să se intereseze cineva de vestita cetate şi în afară de cele două figuri, singurele celebre în învăţământul secundar, din toată istoria acelui stat. Dar on şi Sainte-Beuve vreau numaidecât să fie aşa... Flaubert studiase ani întregi istoria Cartaginei. Iar eseistul, cu spiritul viu şi vederi largi, îşi poartă ochii numai, într-o după-amiază, pe câteva articole dintr-o enciclopedie, şi numaidecât severitatea criticii se produce în raport invers cu scurtimea timpului în care s-a pus la cale foiletonul. Lui Sainte-Beuve orice detaliu îi pare suspect, neautentic, exagerat, neprobabil în ultimul grad; şi condamnă absolut tot ce e străin şi local, fiindcă i se pare bizar, neobişnuit - "chinezesc". Foarte răbdător îl informează Flaubert: că Periplul lui Hannon nu-i monument punic (!) şi că mai sunt alte izvoare pentru istoria Cartaginei decât acele care se găsesc în cartea clasică a lui Movers despre fenicieni; îi lămureşte că Polybiu, istoricul cel mai excluziv politic care se poate închipui, nu cuprinde detalii concrete de viaţă antică, şi-i citează literatura veche de artă militară şi tehnică, pe care a cercetat-o cu băgare de seamă; îi spune că în Orient şi astăzi se tratează lepra cu lapte de câne, că femeile din părţile acele se îneacă în parfumuri şi pomezi când se gătesc deosebit (Sainte-Beuve, bazat de bună seamă pe experienţa lui pariziană, hotărâse că toaleta eroinei cartagineze "est decidement trop pimentee"); îl asigură, în sfârşit, ca unul ce călătorise în Orient, că în apropierea tropicelor nopţile sunt atât de luminoase, încât se poate bine deosebi culoarea pietrelor scumpe.

Superb şi uşor, Sainte-Beuve clasase opera: Mr. Flaubert n-a făcut altceva decât să repete încercarea "epică" a lui Chateaubriand. Artistul însuşi e cu totul de altă părere: "Sistemul lui Chateaubriand e tocmai opus sistemului meu. El pleca de la tipic şi de la ideal, iar eu am vrut să aplic antichităţii metoda romanului modern". Şi pentru oricine citeşte fără să pândească lacom la gaudriole, fără să caute operei corecturi pedagogice sau umanitariste, cartea stă martoră, cu toată structura ei, că autorul a lucrat-o aşa cum spune şi că inovaţia e considerabilă. Salammbo pune capăt, în arta literară, ideilor convenţionale despre antichitate.

După toate aceste obiecţii oficiale, înţelegem că Flaubert ajunge nerespectuos. "Eşti curios să ştii, scumpe maestre, ce greşală enormă (enorm se potriveşte aici cu adevărat) găsesc în cartea mea?"... Şi urmează explicaţia aşa: arhitectura romanului e greşită - figura principală n-are lumină de ajuns, fiindcă înălţimea nu-i cum trebuie, soclul e prea mare pentru statuie, prea uniform şi masiv - lipsesc şi articulaţiile potrivite - elementul secundar e în exces şi strică mişcarea şi progresia povestirii. Toate aceste restricţii, atât de exact percepute, trebuie să le spuie autorul singur, atenţia criticului întreagă fiind prinsă de morală şi alte sublime interese publice. Faţă cu o lucrare de artă cel puţin excepţional de onestă, şeful suprem al criticii psihologice, "omul cu vederea largă", se arată redus la trivialităţile moralistice, la frivolitatea literară a primului-venit. Cazul merită să fie memorabil în istoria recenziilor literare. Spre batjocura metodelor pretenţios afişate, primul critic al timpului nesocoteşte grosolan cel întâi şi cel mai simplu postulat: să întrebe care este sensul operei, care a fost intenţia artistului. Şi dacă aceasta se întâmpla unui ilustru, atunci se justifică destul chiar cele mai necumpănite injurii pe care artistul fanatic le vărsa asupra masei nesfârşite de scribi, pecetluiţi de dânsul desăvârşit cu titlul de farceurs a idees.

Emile Faguet, inevitabilul, crede în deplină inocenţă că Flaubert nu putea suferi oamenii inteligenţi: "il est limite de ce cote-la d'une maniere incroyable - le domaine des idees lui est absolument ferme" &ldots; Dovada o dau, pentru Faguet, câteva locuri din scrisorile unde tânărul Flaubert îşi bate joc de stilul unei nuvele sentimentale a socialistului Proudhon, de nişte note de călătorie ale gazetarului Veuillot, de Politica scoasă din Sfânta Scriptură a lui Bossuet, de "ideile" filozofice, religioase şi sociale ale lui Thiers, de elucubraţiile politice ale lui Auguste Comte... Zglobiul şi nevinovatul Faguet este convins cât se poate că în aceste exemple literare se rezumă eminent lumea toată a gândirilor prin excelenţă, şi scoate numaidecât şi sigur concluzia: "un homme intelligent paraît a Flaubert un etre anormal et quelque chose comme un malfaiteur". Sigur, Faguet are de data asta imaginaţia amuzantă, vorba, ca întotdeauna, promptă, logica însă misterioasă. În total, figura este adorabil humoristică, şi ar fi dispus poate la împăcare chiar pe un hapsân ca Flaubert.

Tot Faguet descopere, cu regret, lipsa de idei generale în corespondenţa lui Flaubert. Prin urmare, el nu-i aşa aspru ca Anatole France, care spusese că ideile lui Flaubert sunt confuze şi inepte; dar pare a crede că gradul de generalitate (şi acela greu de determinat, doar) este condiţia unică a valorii ideilor. Lucrul însă nu-i aşa simplu şi sigur, deoarece toate platitudinile de bun-simţ, toate locurile comune sunt făcute din idei grozav de generale. Rămânem mai bine la idei aşa cum se găsesc, indiferent de gradul generalităţii lor, în această corespondenţă care a stârnit atât de exagerat zelul filozofic al criticilor.

Se găsesc, în afară de principiile şi discuţiile analizate mai sus, observaţii de detaliu, amănunte de acele care oamenilor cu "idei" le par meschine, exagerate sau bizare. În Le tigre al lui Leconte de Lisle îl supără pe Flaubert versul: "Toute rumeur s'eteint autour de son repos"... Rumeur şi repos sună fals într-o descripţie atât de concretă; amândouă cuvintele sunt aproape "metafizice", nu fac imagine şi slăbesc efectul total. Şi dacă versul e destinat să facă tranziţie, să fie simplu şi modest, atunci s'eteint este o metaforă prea tare. Musculeux nu se potriveşte aplicat şarpelui. Roi raye, pentru tigru, e fals, căci roi este aici metaforă. Despre o poezie a tânărului Maupassant, observă Flaubert, cu pătrundere profetică: "cela indique une facilite deplorable"... - o diagnoză care face să fie regretabilă cu deosebire pierderea fişei pe care dascălul scrisese tânărului Medanist observaţiile lui tehnice - "mes remarques de pion" - pentru Boule-de-Suif.

Relief şi culoare - aceste sunt pentru Flaubert scopurile supreme în artă. Leconte de Lisle are culoare, dar îi lipseşte relieful; ar trebui să fie mai "romantic", să înveţe mai mult de la Shakespeare. Poezia fără imagini a lui Sully-Prudhomme este un nonsens, o reîntoarcere la didactismul lui Delille... Lamartine şi Musset sunt negaţiile extreme ale esteticii lui. La cel dintâi, hemistihuri stereotipe, perifraze goale, propoziţii fără sânge şi muşchi, totul văzut ca printr-o sticlă ceţoasă - "omul acesta are urechea falşă" (în Graziella, un paragraf întreg numai în infinitive)... "cet homme n'est pas un "ecrivain". Celălalt îşi rezuma, foarte degajat, doctrina artistică în versul vulgarizat: "Et vive le melodrame ou Margot a pleure!". Musset credea că muzica e făcută pentru serenade, pictura pentru portret, poezia pentru mângâierea inimii. Dacă pui soarele în pantaloni, arzi pantalonii - "et l'on pisse sur le soleil". Ca să fii poet, nu e destul să ai nervi iritabili. Nu de ce simţi e vorba, ci trebuie să-ţi lămureşti ţie însuţi ce simţi, adică: să vezi - asta-i tot. Cu ideile lui Musset ajungi, în morală la orice, în artă la nimic. Rezultate analog negative dau "ideile şi filozofia în artă, ca şi bunele intenţii, îmbrăcate în alegorii şi simboluri, care sunt numai pretexte pentru a escamota "viziunea" artistică". Şi aici Flaubert se loveşte de un exemplu enorm, Mizerabilii lui Hugo - "ce livre pour la crapule catholico-socialiste, pour la vermine philosophico-evangeliste". "Posteritatea nu va ierta lui Hugo că a vrut ca, în contra naturii sale, să fie cugetător. Goana după proză filozofică la ce l-a adus? Şi ce filozofie? Filozofia lui Prudhomme şi a lui Beranger!"... Astăzi, când s-au închis actele asupra lui Hugo, judecata aceasta pare de la sine înţeleasă pentru cei cari se interesează de artă. Ceilalţi urmează neapărat să caute în fiecare scriitor un profet şi un apostol, fiindcă aşa-numitele interese superioare sunt doar expedientul cel mai comod pentru a salva lipsa talentului energic diferenţiat sau indiferenţa pentru lucrarea artistică. Critică istorică sau psihologică cu pretenţii vagi sau naive de ştiinţă, moralism burgez de nuanţă conservatoare sau revoluţionară ("l'ideal marmontelien et l'ideal jacobin se donnent la main" - zisese Flaubert cu pătrunzătoare imparţialitate), interesele violente de carieră şi beţie de succes grabnic pe piaţă, toate puterile aceste operau împotriva artei propriu-zise, şi artistul exclusiv se revolta exasperat, dar cu simţ limpede şi sigur, contra copleşirii cu care ele ameninţau.

Se-nţelege, Flaubert n-a scăpat de fastidioasa şicană că arta nu poate fi decât personală. Anatole France găseşte de trebuinţă să repete paradoxul uşuratic şi uzat că ori despre ce ar vorbi omul, tot despre dânsul vorbeşte. Celor care se desfată cu acest cochet simplism li se poate spune mai întâi acest lucru elementar, că expresia, de orice formă, este cu necesitate o depăşire imediată şi esenţială a subiectivităţii. Expresie subiectivă este un nonsens. Subiectivitatea este inexpresibilă. În acest înţeles, arta subiectivă este deopotrivă imposibilă, cum ar fi ştiinţa subiectivă. Bocirea iubitei şi o ceartă în stradă devin deopotrivă obiecte, îndată ce impresiile din care sunt făcute aceste complexe de imediată experienţă încep să se apropie, în spiritul nostru, de forme expresive; fiindcă orice material expresiv este un sistem de simboluri cu totul neatârnat de impulsurile şi intuiţiile care formează subiectivitatea propriu-zisă. Cea mai slabă pornire de a lămuri expresiv o stare de conştiinţă, indiferent dacă este ea orientată spre o elegie sau spre rezolvarea unei ecuaţii, se supune imediat şi necesar obiectivităţii; simbolurile expresive sunt imperative ale conştiinţei generale, sunt, după cuvântul exact al lui Hegel, spirit obiectiv. Orice om în stare să se observe, simte simbolurile ca o constrângere, indiferent dacă spune o vorbă numai iubitei, scrie un bilet de două rânduri unui prieten, sau o lucrare literară complicată. Orice expresie poartă caracterul unei discipline dictatoriale, este, cum se zice, obiectivă: stă în faţa şi oarecum împotriva impresiilor elementare şi le impune forme determinate, care obligă spiritul la o specială consecvenţă. Flaubert, artistul, avea foarte clar în vedere expresia, adică arta, simţea dar că arta "subiectivă" este o contrazicere. Prin urmare, de atât poate fi vorba, că artistul este capabil ori incapabil, în măsura în care ştie a se supune expresiei către care s-a obligat prin punctul de plecare o dată ales şi că nu strică forma de dragul unor intenţii şi trebuinţe care interesează cine ştie cum persoana lui extraartistică. Aceasta-i personalismul de care se supăra aşa de rău Flaubert, pentru că îl înţelegea ca negarea artei în principiu. "La personalite sentimentale sera ce qui plus tard fera passer pour puerile et un peu niaise une bonne partie de la litterature contemporaine" (1854) - iată lucrul lămurit în idei clare şi, pe cât mi se pare, destul de generale. Cerinţele inteligenţei pure, atât de aspru susţinute de France şi Faguet, sunt satisfăcute, cel puţin aici şi cel puţin tocmai cât trebuie.

*

În activitatea lui Flaubert se concentrează cu deosebire luminos un moment desigur interesant al conştiinţei europene: este desfacerea artei în total din legăturile ei străvechi cu alte sisteme ale spiritului. Lămurirea atitudinii estetice este un fenomen cu totul recent, şi e o stranie şi comună greşeală datarea lui din nu ştiu ce venerabile epoci de aşa-numit gust pur şi clasic. Doctrina artei pentru artă n-a fost o modă de suprafaţă artistică ori socială; ea a formulat, cu excluzivitate caracteristică, o descoperire în domeniul spiritului general. Viaţa estetică s-a dat pe faţă, afirmându-şi dreptul de a fi absolut independentă; arta apare cu graniţe şi drepturi proprii. Şi trebuie însemnat cu deosebire că, după cum era şi natural, artiştii - pe rând şi în diverse grade: romantici, realişti, impresionişti - au simţit şi enunţat fenomenul cu nealterată hotărâre, şi nu filozofii, care, tot aşa de natural ca şi alţi profani, şi numai cu mai mult lux de ştiinţă, au rămas închişi în compromisuri, cu ideile lor despre artă.

Nu ştiu dacă această lămurire a stărilor estetice mai apare undeva atât de clar şi naiv ca la Flaubert, în teoria, ca şi în practica lui artistică. Astăzi, studiul ştiinţific şi istoric al artei, în Germania mai ales, îşi preface metodele potrivit cu ideea specificităţii depline a vieţii estetice. Istoria literară se determină tot mai lămurit ca istoria artei literare, adică a evoluţiei intenţiilor artistice. Înţelegerea lucrării de artă ca atare este postulatul care logic trebuie să primeze; şi, pe temeiul acestei înţelegeri numai, se poate determina obiectul şi metoda acestui gen de istorie. Ce vor face alte discipline cu opera de artă, este secundar, din principiu. Obiecţii ca acele pe care Sainte-Beuve le face romanelor lui Flaubert apar, din acest punct de vedere, ca o grosolană confuzie sau obtuză rea-voinţă, iar apărarea autorului şi critica pe care o face lui Taine reprezintă o anticipare conştientă şi preţioasă a metodei bazate pe consideraţia artei ca produsul unei vieţi clar diferenţiate şi cu legi proprii.

Flaubert a dus lupta pentru autonomia artei tumultuos şi violent, dar ideile lui nu sunt inepte, ci confuze. Confuzia era în metoda sau lipsa de metodă, care atât de straniu apare în Sainte-Beuve, dar nu mai surprinde la atâţi alţii, inferiori lui. Fiindcă de multe ori pretenţii psihologice ori sociologice, în studierea artei, au servit să ascundă frivolitate sau nepricepere în materie. Eruditului istoric, etnograf ori psiholog, care, fără să stea mult la gânduri, se aruncă în studiul artei, i se potrivesc bine vorbele lui Kant despre anume tip de filozof: "was er weiss das schickt sich nicht, und was sich schickt das weiss er nicht".

*

Ca artist şi ca om, Flaubert a rămas profund impopular. Este însemnat lucru pentru istoria publicului şi a clasei scriitorilor că artistul acesta supără lumea chiar prin felul cum înţelegea să trăiască. Maxime du Camp, care-şi vedea ferm de carieră, îl grăbea întruna să-şi publice cât mai iute primul volum. Flaubert se apăra, spre mirarea tuturor oamenilor de bine: "Tu me parais avoir a mon endroit un tic ou vice redhibitoire... Je te dirai seulement que tous ces mots: se depecher, c'est le moment, place prise, se poser... sont pour moi un vocabulaire vide de sens"... Faguet, care desigur nu putea înţelege ca un "scriitor" să publice mai puţin de un volum pe trimestru, este cuprins de mirare comică faţă de această îndărătnicie monstruoasă: "son irritabilite etait extreme et meme etrange... on est un peu stupefait"... Că nu admitea graba, nici goana impudică după succes, că a fost unul din artiştii cei mai curaţi de orice lichelism către public ori către anume persoane de mare utilitate, i se socoteşte lui Flaubert ca un viciu contra naturii.

Situaţia lui este exemplară.

Cărţile sale sunt specific estetice. Pe Madame Bovary o mai citesc femeile, din curiozitate sentimentală sau interes de carieră socială. Salammbo are o aproximativă reputaţie de picanterie, iar L'education sentimentale, mulţi din cei care citesc romane nici n-o ştiu că există. Altminteri, opinia comună îl socoteşte scriitor greoi, fără idei, mai ales fără emoţie - în sfârşit pesimist şi anarhist... Este însă cu deosebire demn de ţinut minte că tocmai în cazul acestui scriitor, care n-a vrut să fie altceva decât artist, opinia comună este iscălită de Sainte-Beuve şi de Anatole France.

*

Romantismul avusese efectul ca literatura să fie poetică şi pitorească. Flaubert a luptat, cu energie conştientă, să disciplineze acea formidabilă îmbogăţire a materialului literar, şi simpatia lui pentru Boileau era perfect lucidă; iar cei care-l acuză de incoerenţă lovesc, şi în această privinţă, alături.

Marcel Proust compara inovaţiile lui Flaubert în arta literară cu revoluţia lui Kant în teoria cunoştinţei. Luată întocmai, paralela aceasta poate să pară de un diletantism pretenţios; dar competenţa celui care a făcut-o este în tot cazul o garanţie solidă că entuziasmul lui nu era în deşert.