








Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L'Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:
"Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu'a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d'Evangile, s'il ne s'agissait d'Ernest Renan et de l'un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu'en mettant le pied sur l'Acropole d'Athenes, l'ancien sulpicien fut pris comme d'eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l'honneur d'Athena (on l'appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute... Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l'Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L'autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n'y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l'Hotel d'Angleterre, rue d'Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d'erudition, plus semblable a la docte compilation d'une Encyclopedie allemande qu'a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l'Ecole Francaise d'Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d'ou il etait si facile de tirer le tresor d'attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d'Athena...".
Gebhart ştia bine că lupta contra legendelor de acest fel este fără noroc. Deci, pentru a împăca pe fervenţii delicatului teolog - "les raffines, les lettres, les chevaliers errants et les cavaliers de chevaux factices" - se învoieşte amabil să despartă adevărul în două: adevăr simbolic şi adevăr istoric. Pe cel din urmă îl păstrează pentru dânsul - "pour les gens d'esprit simple"; celorlalţi îl oferă pe cel dintâi. Poezia, mai adevărată decât istoria!... Cititorul, care simte bine locurile comune, cunoaşte fără îndoială această floare de foileton. Literaţi cu aspiraţie de gândire oarecum elegantă au confecţionat-o dintr-o vorbă a lui Aristotel, spusă, la locul ei, cu anume rost filozofic; se înţelege că, în uzul comun, acest vegetal stilistic se prezintă de obicei şi fără eleganţă, şi fără gândire. Dar pentru oamenii curioşi de psihologia publicului diletant şi de istoria ideilor curente, rectificarea unei icoane literare convenţionale, cum este aceea de care dau seamă aici, constituie un incident bogat în înţelesuri.
Gebhard era elev al Şcolii franceze din Atena, când Renan a venit să se plimbe şi să literarizeze pe locurile acele sfinţite de glasul şi cerneala nenumăraţilor entuziaşti de toată mâna; şi tocmai pe dânsul l-a dat directorul şcolii să fie călăuză vestitului maestru. Fiindcă amintirile lui Gebhart, deşi strânse într-un volum ieftin (Petits Memoires - Paris, Bloud et C-ie editeurs, 1912), n-au fost, mi se pare, citite de mulţi - fac loc cât mai larg mărturiei lui textuale:
"Nous arrivions au Parthenon. Loyalement je dois declarer que, la, Renan, n'eprouva aucune secousse mystique, aucun elan de piete paienne, ne fit rien entendre des litanies de la fameuse priere. Il n'y eut point de coup de foudre, d'eblouissante revelation. La Priere dut etre imaginee et meditee lentement. Si demain a Treguier, mon temoignage souffle sur quelque belle, vision symbolique, je m'en consolerai bien volontiers... De l'Acropole, nous descendîmes au plateau de la colline ou se voit encore le de de pierre, piedestal des orateurs politiques... Renan salua courtoisement, mais sans enthousiasme visible, cette relique parlementaire. Il profera, a ce monument, tout en promenant sa main potelee d'archipretre sur la pierre rugueuse, quelques mots terriblement durs a l'adresse des demagogues, charlatans d'eloquence, qui sont la peste des republiques. La visite dura deux heures. M. Renan connaissait d'avance tous les mysteres archeologiques... A aucun moment il n'eut l'emotion, plus litteraire encore que religieuse, dont temoigne La Priere. Il admirait et expliquait comme il eut fait en une seance de l'Academie des Inscriptions. Mais il ne fit entendre ni Magnificat, ni Gloria in excelsis, en l'honneur de Minerve aux veux glauques. Ceci est la verite toute nue. Ce fut peut-etre, dira-t-on, le lendemain ou le surlendemain que le coup de foudre eclata. Ce qui signifie: un elegant travail de rhetorique paienne occupa et amusa l'esprit de M. Renan. Il le confia a loisir a ce fragment de papier, que, plus tard, il retrouva fortuitement. Mais que nous sommes loin du ravissement de Saint-Paul!"
Negreşit, aşa-numita spontaneitate în artă trebuie înţeleasă totdeauna cu nuanţă, şi pentru erupţii literare este valabilă oricând vorba înţeleaptă: "entre gens de Tarascon on sait toujours ce que parler veut dire". Astfel, buchetul lirico-retoric combinat de Renan la plimbare, în biblioteca Şcolii franceze, şi în apartamentul de la Hotel d'Angleterre, este, pentru orice minte lucidă, uşor de interpretat prin structura lui însăşi. Dar confirmarea adusă de un martor ocular, serios şi norocos, este rară şi pitorească; ea ne face să surprindem palpabil anume metode de producţie literară.
Printre cărţile lui Renan, s-a găsit un exemplar din Retorica lui Victor Le Clerc, venerabilă carte şcolară, astăzi cu desăvârşire uitată, dar pe vremuri obligatorie. Pe feţele acestei cărţi, filologul artist a făcut tot felul de însemnări dezaprobatoare, ori chiar dispreţuitoare asupra educaţiei literare oficiale, care înţelegea "frumuseţile" vorbirii ca ornamente adause gândirii pure şi simple. Nu-mi aduc aminte dacă editorul acestor adnotări (Jules Wogue în Revue bleue, acum vreo cincisprezece ani, sub titlul Les idees litteraires de Renan) încerca să le dateze exact. Putem crede, în tot cazul, că asemenea erezii estetice s-au iscat, dacă nu chiar în mintea seminaristului, cel puţin îndată ce tânărul s-a dezlegat de şcolile bisericeşti. Din hârtiile lui s-a publicat dăunăzi (Le Temps din 3 martie 1923) o schiţă despre stilul lui Bossuet, scrisă în 1846, pe când pregătea licenţa în litere. Acolo se zice hotărât: "les formes litteraires sont essentiellement temporaires, chaque epoque se fait celles qui lui conviennent, et elles suivent dans l'Histoire un ordre de developpement soumis a des lois necessaires et contre lesquelles ne sauraient prevaloir les efforts isoles de quelques esprits... Un pas en arriere est impossible, et il est absolument sans exemple qu'une forme epuisee ait revecu, si ce n'est par l'imitation, ce qui n'est pas vivre. Permis aux rheteurs de repasser avec delices sur des formes usees depuis quelques mille ans; mais la litterature vivante et productive ne connaît pas les retours; elle va devorant ses formes a mesure qu'elle les epuise... Le besoin qui pousse la creation litteraire dans de nouvelles voies est toujours secret, instinctif, indelibere". Iar aceste enunţări teoretice sfârşesc caracteristic cu următoarea constatare discret polemică: "jamais l'humeur d'un ecrivain blesse par l'eclat de ses devanciers n'enfanta de formes vraiment fecondes". În mintea şi vorba unui universitar parizian, asemenea interpretare a formelor literare, cu urmările ei antidogmatice, erau pe atunci noutăţi aproape scandaloase. Notiţele publicate mai târziu de Renan sub coperta L'avenir de la science, scrise în aceiaşi ani şi cu aceleaşi dispoziţii tinereşti, variază în toate tonurile tema relativităţii literare. Ideea-i cunoscută: este concluzia esenţială a istorismului aplicat vieţii intelectuale. Romanticii o răspândesc, ca o justificare cu deosebire serioasă a gusturilor şi faptelor lor răsturnătoare de idoli. În Franţa, Stendhal, cu tonul lui rece de farsor solemn, arunca publicului aceste noutăţi, în Racine et Shakespeare, broşura des citată ca unul din cele mai inteligente şi judicioase monumente ale şcolii tinere; astăzi se ştie că şi aceste "gândiri", ca şi multe altele, Stendhal le luase din italieneşte. Oricum, asemenea idei se găseau de douăzeci de ani în cursul zilnic al literaturii. Pe Renan şcoala îl ţinuse multă vreme departe de literatura contemporană; numai la Saint-Nicolas du Chardonnet, sub direcţia prealiterarului Dupanloup, pătrunsese ceva din răsunetul bătăliei romantice. Poate că istorismul estetic al tânărului erudit s-a format mai mult din citirea câtorva traduceri din nemţeşte, din Herder cu deosebire - "o Herder, mon penseur-roi!" (Cahiers de jeunesse", 1844-46, pag. 343): retorica biblică a acestui teolog literat trebuie să-l fi fermecat cu deosebire.
Dar în ciuda relativismului estetic afirmat şi repetat cu stăruitoare intonaţie, spiritul literar al acestui om a fost rutinar, iar vorba lui - supusă clasicismului. În practică, cel puţin; ceea ce face să apară cu atât mai pronunţată nehotărârea lui cochetă, între clasicism şi modernism, în teorie. Luaţi seama la Rugăciunea pe Akropolis: lanţul de complimente, împletit cu adoraţie academică şi universitar lirism, se rupe printr-o piruetă, în care respectul apare deodată perfid, evlavia glumă maliţioasă: "une litterature qui, comme la tienne, serait saine de tout point n'exciterait plus maintenant que l'ennui... Il viendra des siecles ou tes disciples passeront pour les disciples de l'ennui. Le monde est plus grand que tu ne crois"... Iar dacă Atenei sfinte şi fără seamăn i se trage astfel scaunul cu ştrengărească ireverenţă, cum are să se poarte acest adorator zeflemist cu un idol derivat, deci întrucâtva secundar, cum este clasicismul francez? "On ne peut refuser au XVII siecle le don special qui fait les litteratures classiques, je veux dire une certaine combinaison de perfection dans le forme et de mesure (j'allais dire de mediocrite) dans la pensee, grâce a laquelle une litterature devient l'ornement de toutes les memoires et l'apanage des ecoles; mais les limites qui conviennent aux ecoles ne doivent pas etre imposees a l'esprit humain. De ce que telle litterature est l'instrument oblige de toute education... ce n'est pas une raison pour lui attribuer un caractere exclusif d'excellence et de beaute... Cette litterature est trop exclusivement francaise... Nous avons depasse l'etat intelectuel ou cette litterature se produisit"... (Essais de morale et de critique, 1860, articol din 1858). Concedierea clasicismului din sfera intereselor intelectuale ale omului modern este politicoasă, dar categorică; Renan încheie: "il est difficile que la faveur du public qui lit, non par acquit de conscience, mais par besoin intime, s'attache indefiniment a des livres ou il y a peu de choses a apprendre sur les problemes qui nous preoccupent". Lupta contra veacului al 17-lea îi serveşte cu deosebire ca să afirme energic drepturile superioare ale ştiinţei, adică ale erudiţiei, împotriva pretenţiilor stilului frumos (vezi, în volumul citat, articolele din anii 1857-60, despre foiletonistul de Sacy, mitologul Creuzer, Lamennais). Astfel, cititorul inocent care încă n-a aflat că Renan are mai totdeauna alături şi părerea contrară, ar putea să-l creadă; mai ales când i se repetă, pe tonul celei mai nestrămutate convingeri: "Jamais je n'ai cherche a tirer parti de cette qualite inferieure - le talent! - qui m'a plus nui comme savant qu'elle ne m'a servi par elle-meme. J'ai toujours ete le moins litteraire des hommes... je ne me doutais nullement que ma prose aurait le moindre succes. Jamais je n'ai compte sur mon pretendu talent"... (Souvenirs d'enfance et de jeunesse, VI-e partie, chap. 4.; publicate în 1876-1882). Ce-i drept, despre aceste amintiri cu totul roze şi amabile prefaţa spune că trebuie să le luăm ca "verite et poesie", - "si l'usage l'eut permis, j'aurais du ecrire plus d'une fois a la marge: cum grano salis!" În sfârşit, pentru ca să fie gluma fără cusur: "bien des choses y ont ete mises, afin qu'on sourie"...
În adevăr.
*
Pe Renan l-au scăldat în laude, pentru scrisul lui, deopotrivă artiştii şi universitarii. Admiraţia cea mai comună s-a adresat special stilistului, cum se zice; a fost un triumf caracteristic al esteticii şcolare. Această generală consacrare a omului ca "scriitor" ar părea o misterioasă conspiraţie a criticilor literari, sau o stranie neînţelegere între autor şi cititorii lui cei mai competenţi, dacă n-am lua seama că "J'ai ete le moins litteraire..." şi celelalte nu sunt decât farse, delicate, dar evidente. Ideile lui Renan - să zicem aşa! - formează un balet cu multe figuri; corectivul acestei gândiri prea dansante este însăşi diversitatea paşilor. Numai la câteva pagini depărtare de cochetăriile acele foarte încondeiate, cu care se apără de orice ambiţie literară, Renan, vorbind de originea lui gasconă, ne distrează cu următoarea explicaţie înflorită: "En tous cas, si j'etait reste en Bretagne, je serais toujours demeure etranger a cette vanite que le monde a aimee, encouragee, je veux dire a une certaine habilete dans l'art d'amener le cliquetis des mots et des idees... À Paris, sitot que j'eus montre le petit carillon qui etait en moi, le monde s'y plut, et, peut-etre pour mon malheur, je fus engage a continuer" (Souvenirs, III, 1). În altă parte plânge şi dispreţuieşte pe ton ecleziastic vanitatea "stilului" şi a "talentului". "Ce qui constitue l'essence du talent c'est le desir de montrer sa pensee sous un jour avantageux" (Souvenirs, III, 1). Formula-i vrednică de privit cu băgare de seamă. Avantageux - pentru cine sau pentru ce? Pentru gloria scriitorului şi pentru distracţia sau învăţătura uşoară a cititorului - ori în interesul obiectului? Înţelegem îndată că ne găsim aici faţă cu două metode stilistice, cu două idei despre frumuseţea literară esenţial deosebite. Prima alternativă, acea care supune expresia unor interese oarecare ale scriitorului sau cititorului, este baza vechilor teorii retorice ale sofiştilor, păstrate cu credinţă şi popularizate în şcolile europene de toate gradele până astăzi. În sânul acestor învăţături stilistice s-au născut şi au căpătat maiestate de axiom ideile simpliste de fond şi formă, de subiect şi tratare; adică: sertarul cu păpuşi şi coşul cu costume. Mai ales acolo s-a cultivat dogmatic opoziţia între expresia simplă şi expresia ornată, cu aplicaţia ei nelipsită: că ornamentarea se poate învăţa din reguli numerotate pe veci, o concluzie în care se trădează originea practic-socială şi diletantică a întregului sistem. În anii tinereştilor revolte literare, Renan se înverşunase asupra retoricii. În multe locuri din Cahiers de jeunesse cuvintele rheteur, grammairien manifestează aceeaşi hotărâtă desconsideraţie faţă de ucenicii moderni ai acelei discipline verbale ca şi în notele marginale de care am vorbit; iar mai târziu, când cariera lui literară era aproape de capăt, spune (Souvenirs, IV, 2) că singurul mijloc de a forma talente este să nu vorbeşti tinerilor niciodată de stil, ci toată grija şi atenţia să fie pentru fondul lucrurilor - "l'enseignement du fond des choses, et non pas l'enseignement d'une creuse rhetorique". Dacă la acestea adăugăm un volum întreg de elogii în cinstea erudiţiei absolut nepătate de vanităţi literare, care uşor s-ar putea spori cu pagini elocvente pe aceeaşi temă, împrăştiate în toată opera lui, avem portretul întreg al lui Renan răzvrătit contra celor mai sfinte idealuri ale academismului elegant şi ornat după gustul bunelor tradiţii... Dar acelaşi om compune, la bătrâneţe, după atâţia ani de carieră în "erudiţie", La Priere sur l'Acropole! Gebhart o numeşte eufemistic : "un bel ouvrage d'orfevrerie alexandrine", şi am de gând să traduc mai târziu această judecată... Evident, era la mijloc gasconul.
A explica direct şi simplu amănuntele unei vieţi de om prin generalităţi atât de puţin precise cum sunt aşa-numitele "rase" este o distracţie obişnuită, câteodată un mijloc comod şi popular de a caracteriza indivizii, de multe ori în paguba exactităţii, se înţelege. Renan va trebui să dea seamă cu ce drept a pus păcatul vanităţii literare cu totul în sarcina provinciei aceleia, fără îndoială ilustre în producţia verbală superior înflorită. Nouă ne rămâne, oricum, mărturisirea "gasconismului"; ea singură ne interesează. Căutând să-i fixez cât mai de aproape înţelesul, îmi vine în gând o altă mărturisire meridională. La sfârşitul vieţii, Tartarin, vindecat de toate ambiţiile cu preţul unei incurabile amărăciuni, se mustră cu memorabila vorbă, atât de sudic zurnuitoare, şi care aduce viu aminte de carillon-ul lui Renan : "Je me suis trop nourri de regardelle!". Dacă ne ţinem de geografia strictă, Tartarin nu era gascon, dar această mică incongruenţă se anulează faţă de întinderea ideală a Tarasconului în definiţia cunoscută a lui Daudet.
Gascon ori ba, Renan avea gustul şi ambiţia literară foarte robuste. Seminaristul, erudit şi duşman "literaturii", s-a prefăcut repede într-un perfect literat parizian, aşa cum îl cerea timpul. Abia începuse tânărul teolog să facă graţii la lume, şi Sainte-Beuve, arhipăstorul foiletoanelor, îl consacră după formula ştiută: "un savant double d'un artiste ecrivain" - "un jeune savant qui se trouve etre a la fois un excelent ecrivain" (Causeries du Lundi, XIII, 240, IX, 474; articole din martie 1854 şi februar 1857). Atât de mulţumit a fost maistrul de junele adept, încât Monsieur Renan a rămas model pentru alţi tineri învăţaţi, căror Sainte-Beuve avea să le dea coroana literarismului. Când elveţianul Edmond Scherer îşi publică la Paris prima colecţie de studii religioase, criticul le ia numaidecât şi excluziv drept bucăţi literare. Nu se vede clar de ce unor Melanges de critique religieuse li s-ar impune prealabil obligaţii de - stil, cum se zice în uzul zilnic sau hebdomadar. Editorul cărţii - un sviţeran obscur, de altfel - locuia, ce-i drept, la Paris, şi Parisul obligă imediat. Dar numai cu atât prezumţia rămâne excesivă, pentru oricine nu-i sau nu se pretinde legat de străvechi ortodoxii ale esteticii pariziene. Însă tocmai pentru ilustrarea acestei religii literare, ideile lui Sainte-Beuve sunt minunate. Delicateţea lui este din capul locului jignită de termenii tehnici ai lui Scherer. Cred că fac o bucurie cititorului actual, spunându-i că determinisme şi libre arbitre erau, în 1860, "literar" inadmisibile, chiar pentru un critic care, oricât de parizian, avea o cultură şi curiozităţi intelectuale neobişnuite în masa literaţilor francezi de fabricaţie pur naţională. Dar proscrierea termenilor tehnici fusese decretată în secolul al 17-lea, şi Sainte-Beuve, după ce flirtul lui cu poezia modernă rămăsese prea nebăgat în seamă, se pocăia regulat înaintea lui Boileau. Prin urmare, el decreta că un teolog erudit, care publică la 1860 în franţuzeşte, este răspunzător excluziv etichetei verbale din vremea lui Ludovic XIV. Nici o clipă nu-i dă prin minte că un profesor de teologie protestantă poate să scrie curat numai pentru cei de seama lui, cu aceeaşi învăţătură şi aceleaşi curiozităţi intelectuale ca dânsul, că vocabularul lui, prin urmare, n-avea să se supuie lui Vaugelas. Dar nu era, poate, banalitate mai incurabilă, nici mai anostă decât fraza că în limba secolului al 17-lea se poate vorbi de orice, fiindcă: spiritul clasic este spiritul francez pur, şi spiritul francez este spiritul uman însuşi, în esenţă! Mustrând aşa pe Scherer, Sainte-Beuve aduce exemplu pe Renan: "supposez M. Ernest Renan, avec toute sa science, son elevation et sa finesse, se renfermant dans une langue toute theologique, opererait-il cette merveille de faire lire a nos legers Francais, et dans un journal, des morceaux de si neuve et si forte conception?" (Causeries du Lundi, XV, 58). Cred că voi putea face mai departe pe cititor să înţeleagă cum s-a operat minunea.
Aşadar tânărul care, în carnetele lui intime şi în scrisori, suspina după erudiţie neprihănită de vanităţile stilului, era acum pecetluit cu semnul cel mai neîndoielnic al literaturii clasiciste. Ca să pătrundem înţelesul acestei consacrări, trebuie să luăm seama că Sainte-Beuve cuprinde în această specifică admiraţie şi pe Victor Cousin. De acest fruntaş al platitudinii sonore cu sensibilitatea superclasică se plânge iarăşi că, la început, luase calea greşită: "M. Cousin avait commence dans ses premiers Fragments philosophiques par adopter le jargon de l'ecole au point d'en etre presque inintelligible: oh! comme il s'en est bien corrige et que ceux qui lisent aujourd'hui son livre du Vrai, du Bien et du Beau, auraient peine a comprendre qu'il ait pu hesiter a se montrer a tous si naturellement eloquent!" (l.c.). Dar când admiră sau condamnă astfel, Sainte-Beuve rămâne cel puţin împăcat în conştiinţa lui de reconvertit la strictele eleganţe ale clasicismului naţional; deosebit de aceasta, ignoranţa lui filozofică şi dispreţul pentru filozofie, calităţi cu care omul se mândrea aproape fără înconjur, justifică destul stima lui pentru discursurile du Vrai, du Bien et du Beau, pe atunci încă citibile şi citite poate, ori cel puţin admirate de generaţiile care le auziseră declamate. Mult mai puţin armonic este Renan când, printre atacurile lui stăruitoare contra elocvenţei oficiale, printre manifestările inutil hiperbolice în onoarea erudiţiei severe în general, şi deosebit a celei nemţeşti, ne serveşte, cu ştiuta graţie academică, veneraţie literară pentru Victor Cousin, ori chiar pentru debitanţi de elocvenţă ca Villemain şi de Sacy, nu atât de iluştri, dar tot atât de tipici. Pe toţi aceştia Renan îi recunoaşte maiştri autentici ai stilului drept francez, al cărui farmec unic străinii nu-l pot niciodată simţi - "ce style aile, cet adorable abandon"... Acestor francezi fără cusur le pune în faţă pe Guizot - "M. Guizot ne s'est hamais soucie de la perfection" (Questions contemporaines, 1868, pag. 415) - textul lui se poate traduce fără pierderi în orice limbă străină.
Tânărul filolog cocheta astfel, cu graţioasă egalitate, între adorabila ştiinţă nemţească şi delicioasa elocvenţă naţională. Se vede că de pe atunci încă făcea exerciţii în vederea acelui chic special al nehotărârii şi inconsecvenţei înflorite, care avea să ia ochii şi să robească inimile atâtor literaţi, ori chiar laici simpli în căutare de fineţe vizibilă de departe.
*
În aceiaşi ani când maistrul Sainte-Beuve şi neofitul Renan îşi acordau laudele asupra lui Cousin, Taine singur vine să strice, cu glasul lui nou, cântarea elocvenţei perfecte care urma pare că mai sigură ca oricând în aromeala ei antică. Judecata acestui om este, de la început, natural liberă; fostul elev al Şcoalei normale nu mai simte obligata emoţie absolută în faţa Marelui Secol. Cu mintea curată de idolatrii naive ori mincinoase, el arată în Cousin pe sorbonistul de pe vremuri, care diluează în discursuri gândiri străine, înţelese Dumnezeu ştie cum, pe admiratorul aiurit al limbii oratorice de la 1650, care vorbeşte şi scrie peste tot, cu o candidă manie, un stil perfect anahronistic. Judecata lui Taine despre Cousin era nouă şi era competentă. Fără oftări lirice, nici complimente enorme către ştiinţa nemţilor, învăţase solid limba şi filozofia lor, cunoştea deci cum trebuie depozitele din care lua Cousin pretextele frazeologiei lui neobosite. Tânărul şi agerul învăţat a putut să vadă astfel şi să arate mintea mărginit retorică a profesorului în toată goliciunea ei nevoiaşă. Avea douăzeci şi patru de ani când începuse a pregăti execuţia "filozofilor clasici", printre care Cousin trebuia să aibă locul cel mare; la aceeaşi vârstă, Renan scria în carnet: "M. Cousin s'enthousiasme de Kant, grandit cette figure. Il fallait un poete comme M. Cousin pour rendre interessante une philosophie si seche" (Cahiers de jeunesse, pag. 111). O însemnare de pe pagina imediat precedentă dă de bănuit că adoratorul patetic al gândirii germane ("O, Allemagne! qui t'implantera en France!" - "Allemagne! Allemagne! Herder, Goethe, Kant. Il faut souffleter cette creuse et pedante Universite." - "Goethe est Jupiter; Schiller, Apollon" (Cahiers de jeunesse, pag. 97, 311, 277) cunoştea pe Kant doar din oarecare umbre de idei, sărace şi nevinovate, ale lui Adolphe Garnier, "le dernier representant d'une philosophie parcimonieuse, bourgeoise, etriquee, fondee sur le bon sens", zice despre dânsul Gebhart (Petits memoires, pag. 279), care închină acestui profesor, de mult trecut în nefiinţa absolută, o pagină mai mult blândă decât respectuoasă.
S-ar părea că Renan dormea încă dulce în feşele elocvenţei şcolare, pe când Taine ajunsese, prin naturală dezvoltare, să dezvelească sigur şi fără sfială inconsistenţa senilă a epigonilor clasicismului. Eu cred mai curând că seminaristul emancipat se interesa mediocru de orice filozofie, însă râvnea cu sete la deşărtăciunile gloriei literare. În Cahiers de jeunesse (pag. 364) se găseşte următorul strigăt care răsună din adânc : "M. Garnier m'invite a me rendre demain chez lui, pour copier sous sa dictee sa notice sur Jouffroy. Quelle joie! Me voila lance!"... Me voila lance! A fost atunci o clipă grea pentru idealul benedictin, pentru cultul rezignat şi obscur al erudiţiei pure. Me voila lance! fanfara gasconului chema pe ferventul ştiinţei grave la nimicurile prestigioase ale literaturii. Între aceste două ispite una ascetică, cealaltă frivolă, cariera de literat a lui Renan a luat o fizionomie de perpetuu patelinage. De aceea nici revoltele lui literare nu poartă semnul clar al autenticităţii; şi germanolatria lui patetică apare tot aşa de puţin consistentă în esenţă cât era de pompoasă şi fără măsură în formulele ei. David Strauss, după toate amabilităţile de rigoare, e nevoit să observe că biograful francez al lui Isus nu cunoştea din studiile germane decât ce era tradus în franţuzeşte; de altfel, se pare că informaţiile despre exegeza nemţească, cea atât de mult invocată şi slăvită, Renan le lua mai ales din Revue de theologie et de philosophie chretiennes, redactată de Scherer şi Colani, pe atunci (1850-60) profesori de teologie la Strassbourg (vezi Virgile Rossel, Histoire des relations litteraires entre la France et l'Allemagne, Paris, 1897, pag. 200). Pe când utiliza referatele folositoare ale celor doi învăţaţi protestanţi, care citeau în adevăr nemţeşte, dulcele retor era complet celebru şi avea la activul său peste douăzeci de ani de adoraţie patentă pentru cultura nemţească.
Pare că în acest suflet de cleric scăpat în lume, ştiinţa şi stilul au rămas dezbinate în principiu: "Un bon ecrivain est oblige de ne dire a peu pres que la moitie de ce qu'il pense" (într-un articol despre Victor Cousin, din 1858). Această stranie proclamaţie de scopism literar, împreună cu părerile lui despre stilul "francez", citate mai sus, puse în faţa atacurilor contra retoricii, arată destul de clar încurcătura caracteristică retorului, care înţelege stilul numai ca suliman şi înzorzonare suplimentară. Iar în inima seminaristului se năştea acest conflict creştin: ştiinţa este fondul, lucrul grav şi serios, ea-i virtutea aspră; stilul însă, o slăbiciune, o nenorocire greu de evitat, un păcat. Educaţia clasicistă şi bisericească exagerase probabil această opoziţie: austeritatea ştiinţei era, în gândul lui, sporită prin măiestria învăţăturilor teologice; iar stilul, definit clasiceşte ca ornament, ameninţa cu autoritatea lui specifică, străină cu totul de acea a ştiinţelor moderne, laice ori sacre. Desigur, acest caz de conştiinţă n-a fost tragic; o simplă perplexitate teoretică. Este instructiv să-ţi aminteşti că şi lui Bossuet i se întâmplă, la ocazii diverse, să judece aspru, în numele simplicităţii creştineşti, podoabele deşarte ale vorbirii: în faptă, amândoi clericii parizieni, la două sute de ani depărtare, s-au purtat la fel: au făcut stil - şi încă cum!
Renan prepară stil şi-l aplică, dinafară oarecum, pe idei şi pe fapte. Aplicaţia se vede; vorbirea lui este exemplu de stil ornat. Metoda lui de a friza, coafa şi agăţa panglicuţe se vede bine atunci când lucrează asupra unui text dat. În Istoria bisericească a lui Eusebius (V, 1) se citează întreagă o scrisoare a creştinilor din Lyon către fraţii din Frigia, despre chinurile şi moartea câtorva credincioşi din capitala Galiilor. Această dare de seamă, în spirit desigur apologetic, este totuşi simplu şi sobru scrisă, un fond cu deosebire ispititor pentru retorul modern. Povestirea veche, cu tonul ei de proces-verbal, te duce la faţa locului şi te înfiorează; Renan intervine, amplifică, fardează - adorabil, sublim: "Quelle gloire d'affirmer devant tout un peuple son dire et sa foi!... A tout ce qu-on lui demandait, il repondait en latin: Christianus sum. C'etaient la son nom, sa patrie, sa race, son tout...Quelle meilleure maniere de rehabiliter et d'affranchir l'esclave que de le montrer capable des memes vertus et des memes sacrifices que l'homme libre! Comment traiter avec dedain ces femmes que l'on avait vues dans l'amphitheâtre plus sublimes encore que leurs maîtresses?... Se penetrant de son role, elle appelait les tortures et brulait de souffrir... Blandine fut prodigieuse d'energie et d'audace. Elle fatigua les brigades de bourreaux qui... La bienheureuse, comme un genereux athlete, reprenait de nouvelle force dans l'acte de confesser le Christ.. C'etait le moment le plus emouvant de la journee... La fermete des deux martyrs etait admirable... Blandine ne cessait de prier, les yeux eleves au ciel... Blandine fut sublime... D'elle-meme, elle alla se placer au bout de l'arene, pour ne perdre aucune des parures que chaque supplice devait graver sur sa chair"... (în volumul Marc-Aurele). Exemplul merită să devie clasic: impresia este distrusă fără rest. Este ciudat: asemenea tipice amplificări şi coloraturi, de o patentă nulitate ca gândire şi imagine, care alternativ moleşesc şi exasperează, cred, orice atenţie normal viguroasă, sunt echivalente literare exact corespunzătoare unei Priere d'une Vierge sau parafrazelor de bravură a la Thalberg, din pianistica de salon de pe vremuri; de ce în literatură La Priere d'une Vierge este încă atât de valabilă? Valabilă chiar pentru oameni care în muzică sau în alte arte sunt, sau par, luminaţi.
*
Toată viaţa internă a scriitorului acestuia pare c-a fost ţinută în registru dublu; era dintre acei care, hotărât, nu scapă de cabotinismul ecleziastic. De aceea, afectaţia se vede c-a fost, un moment, pentru dânsul o problemă iritantă.
"L'homme veut a toute force etre ce que l'on croit qu'il est (subliniat în text). Que de fois j'ai eprouve cela! Un poids terrible me portait a etre ce que je croyais que l'on pensait de moi, quand meme je croyais que ce n'etait pas moi"... "Je souffre horriblement aussitot que je peux trouver en moi quelque chose d'affecte, un ton pris, surtout visant au beau et au sublime. Oh! alors tout me devient suspect"... "Il est remarquable que je redoute l'affectation pour le beau, mais jamais pour le bon". Concluzia practică din aceste grozave suferinţe: "il faut decidement que je prenne sur ce point mon parti et que bon gre mal gre je marche au beau. Qu'importe que j'ai ete affecte une minute? Et au fait, quel mal y a-t-il a cela au sens que je l'entends? Cette affectation n'est autre que la volonte reflechie de viser a quelque chose de grand" (Cahiers de jeunesse, pag. 247, 334, 5). Fără îndoială, definiţia-i nobilă; dar nu modifică deloc natura mecanismului moral pe care caut să-l fixez aici: elementul hotărâtor îl arată vorbele de mai sus: "quand meme je croyais que ce n'etait pas moi"... La bătrâneţe, Renan şi face, din acest punct de vedere, bilanţul următor: "un certain manque apparent de franchise dans le commerce ordinaire de la vie m'est pardonne par mes amis, qui mettent cela sur le compte de mon education clericale. Je l'avoue, dans la premiere partie de ma vie je mentais assez souvent... par bonte, par dedain, par la fausse idee qui me porte toujours a presenter les choses a chacun comme il peut les comprendre... Depuis 1851, je ne crois pas avoir fait un seul mensonge" (Souvenirs, VI, 4). Soră-sa izbutise, zice, să-l dezveţe de a spune fiecăruia lucrurile nu cum le gândeşte, ci "cum celălalt le poate pricepe"; "elle me montra fortement les inconvenients de cette maniere d'agir, et j'y renoncai". Dar nu ştiu cum să împac acest j'y renoncai categoric cu următoarea spovedanie generală: "sauf le petit nombre de personnes avec lesquelles je me reconnais une fraternite intellectuelle, je dis a chacun ce que je suppose devoir lui faire plaisir" (ibid., III, 1). Renunţase probabil fără succes; desigur însă, mărturia vinovatului confirmă cât trebuie ghiduşia veninoasă a lui Leon Daudet: "Renan secouait debonnairement, de droite a gauche, sa trogne malicieuse et couvrait de compliments effrayants le moindre abruti... On n'entendait que ceci: "Comme vous avez raison! Combien cette reflexion est juste!" Il se fichait avec delices de tout ce monde qu'il meprisait mais ou il trouvait, avec l'encens, le boire et le couvert" (Devant la douleur, 1915, pag. 139-142). Această politeţe, hipertrofică până la comic, inspira pe Renan şi în fabricarea stilului.
Scrisul lui se găteşte anume de dragul publicului - "si le public avait la tete assez forte, il se contenterait de la verite; ce qu'il aime, ce sont presque toujours des imperfections" (Souvenirs, VI, 4). Acest stil, făcut prin urmare pentru capetele slabe, era clasicist; era doar stilul unui admirator al lui Villemain, al lui Cousin şi, cu toate protestările puse la cale pe urmă, stilul elevului lui Dupanloup şi al seminarului Saint-Sulpice, unde se zicea curent Monsieur Fenelon, Monsieur Bossuet. În definitiv, Renan credea în valoarea exclusivă a clasicismului pentru vorbirea frumoasă, aşa cum cerea oficialitatea şi publicul obişnuit, în care şi pentru care trăia. "Je compris assez vite qu'il n'y a qu'une seule forme pour exprimer, ce qu'on pense et ce qu'on sent, que le romantisme de la forme est une erreur" (Souvenirs, II, 3. Cf. Priere sur l'Acropole: "J'ai ecrit selon quelques-unes des regles que tu aimes, o, Theonoe, la vie du jeune dieu"...). Dar declară îndată că această formă unică stă în contrazicere cu sensibilitatea lui: "tout me predestinait au romantisme de l'âme et de l'imagination". Încă o mărturisire dar că stilul era adoptat cu bună ştiinţă, şi nu creat din impuls propriu. Convingerea că stilul este pentru public l-a făcut ca, din zestrea clasică, să culeagă cu deosebit interes pomada şi parfumul oratoric. Este instructiv să observi cum Taine, omul dinadins făcut ca să contrasteze cu Renan, n-a extras din acelaşi trecut naţional decât procedări de claritate pedagogică; a păstrat astfel rodul eminent şi cel mai durabil poate al metodei clasice franceze. De altfel, vorbirea lui se naşte din impuls propriu, este actuală, adesea rezultată din viziune artistică. Renan îşi face, din contră, scrisul cu intenţie să-şi costumeze ştiinţa, cu duplicitate retorică - vorba lui este un ţesut de eleganţe de mult expirate. Repetiţii şi gradaţii, apostrofe, întrebări, exclamaţii, locuri comune sentenţioase, portrete morale lucrate în mozaic de epitete grave sau graţioase, perifraze eufemistice (de exemplu, răpciugii Renan nu-i zice morve, ci: la plus terrible maladie du cheval!) - toate aceste frumuseţi reglementare, scumpe marelui secol, sunt presărate în text, cu neobosită îngrijire, de acest adept şiret al graţiilor literare de pe vremuri, pare că dinadins ca să provoace atenţia celor care le pândesc cu admiraţie, ca şi a celor care fug de dânsele. În interesul acestor categorii duşmane de cititori dau aici o culegere pe care o cred substanţială.
"...C'est l'agacement, c'est l'irritation, c'est l'enfer... Ah! barbares (aşa strigă totdeauna damele pasionate în tragediile lui Racine), oubliez-vous que nous avons eu Voltaire, et que nous pourrions encore vous jeter a la face le pere Nicodeme, Abraham Chaumeix, Sabathier et Nonotte?... Mais pourquoi donc employer contre nous une arme que vous nous avez reprochee?"
"... Les choses sont serieuses. Qui n'a senti en face d'une fleur qui s'epanouit, d'un ruisseau qui murmure, d'un oiseau qui veille sur sa couvee, d'un rocher au milieu de la mer, que cela est sincere et vrai? Qui n'a senti, a certains moments de calme, que les doutes qu'on eleve sur la moralite humaine?... Par quoi le prendrait-on, puisque le scepticisme rit le premier de toutes choses? Mais comment un croyant qui se moque d'un autre croyant ne voit-il pas?... On a detruit le charme, il n'y a plus de retour possible. De la une affreuse, une horrible (ce gradaţie perfectă!) situation. Oh! cela est intolerable! Que faire? Lâcher les brutes sur les hommes? Oh! non, non; car il faut sauver l'humanite et la civilisation a tout prix. Garder severement les brutes et les assomer quand elles se ruent? Cela est horrible a dire. Non! il faut en faire des hommes, il faut leur donner part aux delices de l'ideal, il faut les elever, les ennoblir, les rendre dignes de la liberte...
Quoi! vous trouvez mauvais qu'ils desirent ce dont vous jouissez? Voudriez-vous precher au peuple la claustration monacale? Si cette vie est bonne, pourqui?... Si elle est mauvaise, pourquoi? Quoi! un homme qui resigne toute sa vie!... Eh, grand Dieu! qu'importe, je vous prie? Qu'importe, a la fin de cette courte vie?... Heros de la vie desinteressee, saints, apotres, moines, solitaires, cenobites, ascetes, poetes et philosophes sublimes qui aimâtes...; sages, qui...; et toi surtout, divin Spinoza!... Mais que je retrouve bien dans vos plus sublimes folies les besoins et les instincts suprasensibles de l'humanite!..."
Toată această emoţie pomădată şi regulat ondulată agrementează o apologie pentru drepturile erudiţiei severe - l'Avenir de la science. Ca să îmbogăţesc impresia, transcriu perfectul final de melodramă pentru moartea lui Marcu Aureliu: "horrible deception pour les gens de bien! Tant de vertu, tant d'amour n'aboutissant qu'a mettre le monde entre les mains d'un equarrisseur de betes, d'un gladiateur! Apres cette belle apparition d'une monde ilyseen sur la terre, retomber dans l'enfer des cesars, qu'on croyat ferme pour toujours!... Adieu, vertu; adieu, raison. Puisque Marc-Aurele n'a pu sauver le monde, qui le sauvera? Maintenant, vivent les fous! Vive l'absurde! vivent le Syrien et ses dieux equivoques!"... Cum lesne se vede, nu dau decât exemple de broderie; ţesutul obişnuit al elocvenţei clasiciste, aşa-numitele "developpements", adică diluări sistematice ale gândirii după anume reguli, îl las pe seama cititorului bine informat; altfel ar trebui să copiez, probabil, mai mult de jumătatea paginilor iscălite de Renan. Numai pentru tehnica portretelor, combinate exact după canoanele secolului al 17-lea, din formule generale şi maxime morale, frumuseţi mobile ca insigniile de cotilion, vreau să dau probe, pentru a împlini pe cât se poate fizionomia obişnuită a stilului acestuia de continuă deghizare în forme din alte vremuri.
"C'est la gloire des souverains que deux modeles de vertu irreprochable se trouvent dans leur rang. Le trone aide parfois a la vertu. Le souverain, serviteur de tous, ne peut laisser son originalite propre s'epanouir librement - le souverain vraiment digne de ce nom observe l'humanite de haut et d'une maniere tres complete. La froideur de l'artiste ne peut appartenir au souverain. La condition de l'art c'est la liberte; or le souverain, assujetti qu'il est aux prejuges de la societe moyenne, est le moins libre des hommes. Il n'a pas droit sur ses opinions; a peine a-t-il droit sur ses gouts"... (exemplu mare de adevărat developpement clasic: variaţia unui loc comun prin alte locuri comune, variaţie mascată aici printr-o falşă concizie - căci simpla înşirare de fraze scurte nu-i concizie). "L'esprit va bien rarement sans quelque malignite". "Ce qui lui manqua, ce fut, a sa naissance, le baiser d'une fee" (şi niţică poezie, prin urmare!). "Cette facon de s'aveugler volontairement est le defaut des coeurs d'elite". "La valeur morale de l'homme est en proportion de sa faculte d'admirer" (maxime psihologice predestinate pentru Morceaux choisis).
Ultimul aforism Renan îl auzise, ca şcolar, de la Dupanloup (Souvenirs, III, 3), şi l-a păstrat cu grijă patreuzeci de ani, pentru ca să-l aplice într-un portret moral; să conservi astfel de stil oratoric o viaţă întreagă - ce minunate efecte putea să aibă corsetul clasic bine strâns şi răbdat cu zel de preot literarizant! Tot astfel omul acesta, care vrea să se arate pătruns de spirit istoric şi modernă înţelepciune relativistă, utilizează liniştit cel mai comun patos şi se indignează academic contra cezarilor ("la saturnale de crimes la plus effrenee dont le monde se souvienne - Rome, ecole d'immoralite et de cruaute - les plus choquantes ignominies - tous les vices s'affichaient avec une cynisme revoltant, les spectales avaient introduit une affreuse corruption"); şi repetă despre vechii greci copilării şcolare şi scandalos falşe, de pildă că viaţa elină - ("qui avait ete charmante un jour" şapte veacuri de viaţă a unor grupe omeneşti cu însemnate deosebiri între dânsele, şi supuse la deosebite influenţe străine, rezumate aşa după vechi tipic retoric, într-o simplă idilă!) - viaţa elină a decăzut "faute d'honnetete et de bonte", sau că "le sentiment profond de la destinee humaine manqua toujours aux grecs qui, en vrais enfants fu'ils etaient, prenaient la vie d'une facon si gaie, que jamais ils ne songerent a maudire les dieux"... Cititorul să comenteze cum va şti vechea şi adorabila formulă; poate că următoarele ingrediente de decor clasic îi vor fi de oarecare ajutor: "mer d'azur, air limpide, ciel serein, rochers, revetus d'un leger duvet de verdure, bleu vif de la mer - quelque chose d'admirable - les flots dansent une ronde eternelle autour de l'horizon, monde feerique d'un cycle de dieux marins et d'Oceanides, menant une vie brillante d'amour, de jeunesse et de melancolie, en des grottes d'un vert glauque, sur des rivages tour a tour gracieux et terribles, lumineux et sombres. Calypso et les Sirenes, les Tritons et les Nereídes, charmes dangereux de la mer, caresses a la fois volupteuses et sinistres, Daphnis et Chloe, Theocrite, Moschus, Hero et Leandre"... Aceasta-i insula Patmos, sau orice altă insulă din Arhipelag, zisă elocvent, putem spune chiar: cantabil.
Atât de tare este scrobită vorbirea acestui om cu retorica şcolilor, gândirea lui atât de continuu supusă deghizării clasiciste, încât nici pe bătrâna d-nă Renan, mama, nu o iartă să povestească o întâmplare din orăşelul ei fără marafeturi în gustul acesta: "Elle (este vorba de fata unui nobil scăpătat, aproape tâmpită de sărăcie şi singurătate) ne lui demandait pas un regard (era îndrăgostită de un preot): une pensee eut suffi. Qu'il admît seulement son existence, elle eut ete heureuse... Le vicaire etait la seule personne de son rang, qu'elle vît, s'il est permis de parler de la sorte... Tu sais (M-me Renan povesteşte fiului ei) le charme infinit de... nos bons ecllesiastiques bretons... Le coeur et les sens se transformaient en lui en quelque chose de superieur... Mariez le pretre, et vous detruisez un des elements les plus necesaires (acum M-me Renan apostrofează, evident, un public mare)... Sa passion etait un feu silencieux, intime, devorant (superbă gradaţie, secundum artem!)... Lui, beau, jeune, toujours occupe de fonctions majestueuses, officiant avec dignite au milieu d'un peuple incline, ministre, juge et directeur de sa propre âme! C'en etait trop (în adevăr)... Comme un violent cours d'eau qui, rencontrant un obstacle infranchissable, la pauvre fille"... Şi nu-s destul aşa cum sunt aceste enorme mofturi oratorice; mai trebuia, pentru culminaţie, şi un discurs al nenorocitei către ea însăşi, pus tot în sarcina d-nei Renan: "Quoi! se disait-elle, je ne pourrai arreter un moment son regard? il ne m'accordera pas que j'existe? je ne serai rien quoi que je fasse?&ldots; Son amour, ce serait trop desirer, mais son attention, son regard?... Etre mere par lui, oh! ce serait un sacrilege; mais etre a lui, etre Marthe... oh! ce serait le paradis!" Desigur, este o faptă rea să poceşti astfel, cu zorzoane de carnaval literar, figura venerabilă a unei femei pe care ne-o închipuim foarte cumpătată şi sănătoasă la minte şi la vorbă. Mare pedeapsă pot fi părinţilor copiii stricaţi de literatură!
*
Faţă de oamenii cu care stă de vorbă, faţă de publicul care are să-l cetească, Renan păstrează acelaşi regim de strâmbături amabile: pe cei din salon îi abrutizează cu enorme complimente sirupoase, iar publicului cititor îi serveşte istorie religioasă sau literatură diversă, dreasă cu toate ingredientele unei vechi cofetării stilistice.
Un produs de prefăcătorie literară cu deosebire instructiv sunt dialogurile şi dramele filozofice. Dialogul este ispita veşnică a erudiţilor şi filozofilor literarizanţi; pentru aceşti amatori de gloriolă artistică, dialogul pare să fie treapta cea mai accesibilă a plasticii literare. În realitate, printre formele diverse ale fanteziei, tipul dramatic se arată a fi unul din cele mai excluzive şi mai rare; creaţiile lui specifice realizează un maximum de obiectivizare estetică. Acest tip este aproape o curiozitate psihologică, deoarece pornirea imediată şi universal-umană este monologul perpetuu. De acolo vine, cred, inconştienţa cu care mulţimea talentelor slab diferenţiate fabrică, în cadre diverse, atât dialog deplorabil. Pentru învăţaţi îndeosebi, răul a pornit de la Platon. Dar Platon era, desigur, poet; scrisese drame şi ditirambi înainte de a se gândi la ştiinţă. Moartea lui Socrate, capricios împărţită în două dialoguri, este o nuvelă strălucitoare de vigoare dramatică. Totuşi, succesul dialogului ca expresie de gândire filozofică este, chiar în cazul acestui maistru, cel puţin discutabil. Unul dintre cei mai moderni oameni printre filologii clasici de astăzi, Wilamowitz-Moellendorff, cu toată admiraţia lui pentru artistul Platon ("die volkommenste Prosadichtung heute noch, also wohl bis zum jungsten Tag3!" - vede bine rezistenţa din ce în ce mai neînvinsă a gândirii abstracte contra formei dialogului. Aproape fără să vrea, acest admirator arată nereuşita esenţială chiar pentru acest poet filozof, cu excepţionale, poate chiar unice aptitudini. Iar cine judecă deplin liber de cultul mii de ani impus prin rutina pedagogică vede că textul "dialogurilor", într-o mare proporţie, nu-i decât monologul lui Socrat, întrerupt din loc în loc prin câteva silabe afirmative ori negative. Nulitatea acestor exasperante pseudoreplici este patentă. Mai ales pentru expunere de doctrină, această procedare catehismatică formează o diversiune de tot copilăroasă, care plictiseşte absurd atenţia.
Renan pretinde că forma dialogului este, astăzi (!?), cea mai potrivită pentru expunerea "ideilor filozofice" - "qui ne sauraient etre l'objet de demonstrations". Dar dintr-un discurs tăiat în bucăţi, despărţite prin nume proprii, nu se fac dialoguri. Cititorul treaz nu se poate înşela cu astfel de ieftină învârteală; atenţia lui trece peste nume, fiindcă ele, şi bucăţile de care-s lipite, n-au viaţă proprie, ci sunt numai o dispoziţie grafică fără justificare internă. Motivarea lui Renan nu-i decât un pretext cochet; ambiţia profesorului om-de-lume să ne dea, pe lângă ştiinţă "severă", mici suplimente de poezie, este motivul adevărat al falşelor dialoguri. Trebuie să fie mai întâi fantezia natural plină şi obsedată de figuri vii pentru ca să poată naşte dialog autentic. Argumente în favoarea şi cele în contra unei teze abstracte, oricât de clar aşezate, nu se schimbă în persoane numai dacă scrii nume proprii sonore în capul paragrafelor.
Dintre fardurile cu care Renan îşi drege neobosit scrisul, nuanţele lirice sunt cu specială grijă aplicate în Rugăciunea pe Akropolis. Un psalm clasicist de o eleganţă ireproşabilă. Exclamaţii continue - frizate, pomădate, aduse frumos, după regulile bune. Oh! ah! oh! ah! O! Nu se poate entuziasm mai bine tăiat pe talie; şade turnat. Epitete sonore, dar şi istoric exacte; unul chiar cu arătare precisă a numărului inscripţiei unde se găseşte. Un "abandon" delicios, o combinaţie de solemn cu familiar încântătoare. Arheologie poetică superioară, consacrată în discursuri de recepţie - "le parfait laius", cum se zice în limba studenţească. Zaharica didactică-mondenă; minune de elocvenţă îngerească, vreau să zic: fără sex, clerico-feminină... Şi cu ce adorabilă "nonchalance" este prezentat buchetul: "un vieux papier que je retrouve (ce întâmplare - nu?) contient ceci!"... Vă rog!
*
Deşi s-a făcut literat şi jurnalist parizian, Edmond Scherer a rămas ceea ce fusese: un teolog protestant inteligent, cuminte, serios. De aceea perplexitatea lui faţă de cochetăriile comedianului ecleziastic este adeseori amuzantă, totdeauna instructivă. Scherer se întreabă, de pildă, cu nesfârşită mirare: de unde ştie Renan atâtea despre sfântul Pavel? "Je ne sais ou il a vu saint Paul: ce qui est certain c'est qu'il l'a vu. Il le faut bien, puisqu'il l'appelle un laid petit juif. Que dis-je? il le decrit des pieds a la tete; il etait de courte taille, epais, voute, epaules fortes qui portaient bizarrement une tete petite et chauve; face bleme envahie par une barbe epaisse, nez aquilin, yeux percants, sourcils noirs se rejoignant sur le front" (Etudes sur la litterature contemporaine, IV, 191). Asupra sfântului Luca imaginaţia lui Renan operează şi mai energic. Pavel zice în una din scrisori: "Luca, medicul, care mi-e foarte drag". Este vorba de acela căruia tradiţia îi atribuie a treia evanghelie. Şi asta-i tot ce se ştie despre dânsul! Dar Renan are informaţii speciale: "Luc avait recu une education juive et hellenique assez soignee - esprit doux, conciliant, âme tendre, sympathique, caractere modeste et porte a s'effacer... Luc est a la lettre fascine par l'ascendant de Paul". Afară de aceasta: Luca stima mult pe ofiţerii romani, probabil studiase armata romană în Macedonia, avea consideraţie deosebită şi pentru funcţionarii civili; în sfârşit, el a compus "ces delicieux cantiques de la naissance, de l'enfance de Jesus, ces hymnes des anges, de Marie... ou eclatent en sons si clairs et si joyeux le bonheur de la nouvelle alliance". Scherer se întreabă: "ne dirait-on pas que M. Renan a connu personnellement saint Luc, ou qu'il a puise des memoires inedits?" (l.c.). În aceste curioase exemple se vede cum un istoric de la 1850, îndrăgostit ostentativ de metodele erudiţiei moderne, ajunge, totuşi, în formă şi în procedare, să semene cu un abbe Velly din secolul al 18-lea, care scria în istoria Franţei frumuseţi ca acestea: "Childeric fut un prince a grandes aventures... C'etait l'homme le mieux fait de son royaume; il avait de l'esprit du courage; mais ne avec un coeur tendre, il s'abandonnait trop a l'amour: ce fut la cause de sa perte. Les seigneurs francais, aussi sensibles a l'outrage que leurs femmes, l'avaient ete aux charmes de ce prince"... Asta se chema pe atunci: "rendre fort agreable le chaos de nos premieres dynasties". Augustin Thierry, dând seamă despre aceşti istorici distractivi de pe vremea lui Ludovic XV, zice naiv: "j'ai peine a me defendre d'une sorte de colere". Şi tocmai Renan spune despre Thierry: "il fut pour moi un vrai pere spirituel" (Souvenirs, VI, 5): tatăl spiritual luptase din toate puterile ca să pună capăt istoriei anahronistice; fiul, de dragul eleganţelor distractive, colorează şi costumează izvoarele cu cea mai drăgălaşă fantezie. În acest spirit sunt şi comparaţiile lui cunoscute, evident căutate, ca să amuze cu orice preţ: profetul Hosea, un predicator al ligii sau un pamfletar puritan din vremea lui Cromwell; profetul Amos a scris primul articol de jurnalism intransigent în anul 800; Isaia este tocmai Emile de Girardin, sau chiar Armand Carrel; în sfârşit, profeţii toţi străbat Palestina "en monome" (sic!).
Faţă de această erudiţie amuzantă, Scherer aminteşte "procedările uşuratice", "lipsa de precizie", "metoda învechită", evidente încă din primul volum al Originilor creştinismului. Pentru Renan, în general, toate izvoarele au un fond de adevăr - principiu inventat anume pentru a justifica povestirile ornate, în contra adevărului elementar. "Abandonne-t-il un fait ou un recit, il veut qu'il y reste un fond de verite... Les prodiges qui signalerent la descente du Saint-Esprit sur les apotres s'expliquent par un orage. Si Saint-Jean n'a pas ete plonge dans de l'huile bouillante, il a peut-etre ete plonge dans de l'huile que ne bouillait pas. Ces menagements de M. Renan pour la tradition me font toujours penser malgre moi a une celebre trouvaille de l'ecole rationaliste: Jonas et son sejour dans l'estomac d'un cetace se reduisaient a l'abandon du prophete dans une île dont l'auberge etait a l'enseigne de la baleine... Renan ne peut se persuader, ce qui est pourtant l'une des principales conquetes de la critique moderne, que les legendes se forment, que les prodiges s'inventent et que les apocryphes se fabriquent de toutes pieces". Iar concluzia lui Scherer este memorabilă pentru înţelegerea eruditului şi artistului teolog: "Un trait bien caracteristique de la maniere historique de Renan est sa repugnance a ignorer et a avouer qu'il ignore. On le tient pour un sceptique: je ne connais pas, quant a moi, d'intelligence plus refractaire au doute" (Etudes, VIII, 111-114). Cu acest ultim caracter, fizionomia diletantului cu orice preţ este completă. Judecata lui Scherer e adâncă; dar privind lucrurile mai altfel, el era, poate, un naiv, şi la toate acestea isteţul literat ar fi putut răspunde cu veselie gasconă: "Au fait, messieurs, toutes mes histoires ne vous font-elles pas une belle galejade?" Aşa, înţelegem. Să generalizăm numai puţin vorba lui Leon Daudet: "Il se fichait avec delices de tout ce monde" - şi nu ar mai fi nimic de zis.
Renan scrie totuşi: "J'ai passe un an a eteindre le style de la Vie de Jesus, pensant qu'un tel sujet ne pouvait etre traite que de la maniere la plus sobre et la plus simple" (Souvenirs, VI, 4). În adevăr, jocul fusese cam tare, şi critica răspunsese în ton: "histoire des trois mousquetaires de l'Eglise - bonbons qui sentent l'infini - un Christ retouche par un pinceau ou se mele etrangement le bleu melancolique de la poesie moderne, le rose de l'idylle du dix-huitieme siecle et je ne sais quel grisâtre philosophie morale empruntee, dirait-on, a La Rochefoucauld - M. Renan, un Luther Nemorin!"... Dar Renan avea, se pare, o idee foarte particulară despre sobrietate; şi dacă a muncit atâta ca să "stingă", cum zice, stilul Vieţii lui Isus, exemplele pe care le-am dat din volumele următoare ale operei arată, mi se pare, că incendiul stilistic izbucnise din nou; cel puţin tabloul insulei Patmos este un pojar formidabil. Să nu ne grăbim însă: omul acesta se bucura de o rară luciditate. "La note moyenne de la prose academique du XII-e siecle est au ton de Seneque. Le bon effet que produisent, traduites en francais, les oeuvres de cet habile rheteur et meme les declamations tragiques qu'on met sous son nom m'ont toujours paru quelque chose d'alarmant. Seneque, prenons-y garde, est notre modele; quand nous ne sommes qu'a son diapason, nous passons pour sobre" (Nouvelles etudes d'histoire religieuse, 1884). Atunci? Atunci constatăm numai că avem înainte o problemă intimă naţională a vieţii literare franceze, prea complicată ca să aibă loc mai mult în această notă. Cred însă că unele observaţii ale mele ar putea fi de folos cui ar vrea să se gândească la acea capitală întrebare de istorie literară şi de psihologie etnică şi socială.
În cazul lui Renan, năravul şi şcoala au fost, se vede, mai tari decât impulsul critic care se arată, mai sus, în judecata despre Seneca şi stilul francez. Graţia şi eleganţele irezistibile ale umanistului salonier Dupanloup au luminat pentru totdeauna cu retorice raze sufletul sugestibil al bretonului parizianizat. "Je ne voyais (după ce trecuse de sub direcţia "strălucită" a lui Dupanloup) l'antiquite que par Telemaque et Aristonous. Je m'en rejouis. C'est la que j'ai appris l'art de peindre la nature par des traits moraux" (Souvenirs, IV, 2). Adevărat! Între Monsieur Fenelon şi Monsieur Dupanloup, având înaintea ochilor frumuseţile dichisite ale Odiseii în danteluţe, portretul literar al lui Renan este desăvârşit ca logică şi expresie.
Negreşit, orice artă este şi artificiu. Dar nu-i decât artificiu dacă între procedările de expresie şi temperamentul propriu-zis, animalic, al individului nu-i comunicare intensă şi continuă. Renan era tip de inteligenţă cumpănită; placid, prudent până la şiretenie, potrivindu-şi, cum singur spune, manifestările după sufletul publicului, oricare ar fi. Acest om îşi dă, cu sistemă, febră lirică şi erupţii oratorice, procedând astfel la confecţionarea unei voluminoase travestiri stilistice. Cine îl asculta pentru întâia oară vorbind la curs era surprins: firea şi vorba omului acestuia contrastau prea violent cu stilul lui scris. O virtuozitate curioasă - preoţească poate... Dacă nu eşti sugestibil pentru astfel de lirism a froid (şi numai pentru aceşti nesugestibili am scris Nota aceasta) îi zâmbeşti fără multă supărare; iar acolo unde trece măsura, îţi aduci aminte de instantaneul aprigului Leon Daudet - ori te gândeşti, chiar, la cuvântul profund onest al lui Cambronne.