Nervozităţile în jurul lui Anatole France

Zece ani după moartea lui Sainte-Beuve, publica A. J. Pons, unul din secretarii dispărutului, o colecţie de mahalagisme savuroase, cu titlul de perfidă modestie: Sainte-Beuve et ses inconnues. Toate măruntele glorii şi profite sexuale, pe care disciplina burgeză le categoriseşte ca inavuabile, erau concentrate aici, cu o solicitudine demnă de metoda nemilos curioasă a răposatului însuşi - un Sainte-Beuve en pantoufles, care a scandalizat cât trebuie şi a făcut fericit un public ce se credea, mai mult decât cel de astăzi, obligat să manifeste pudoare ofensată, şi avea prin urmare cu atât mai mare aptitudine de a sorbi, în ascuns, suculenţa veşnică a sugestiilor literare pe temă de realităţi erotice. Dar secretarii de la anii 80 se împiedecau în oarecare delicateţe: aşteptau să se răcească bine mortul înainte de a vărsa în public mizeriile lui ascunse: zece ani înseamnă că Pons avea un tact răbdător perfect elegant. Şi apoi întreaga tratare e de o maliţiozitate foarte politicos reţinută. Este evident însă că, pe când Anatole France trăgea de moarte, devotatul său Jean-Jacques Brusson trebuia să fi isprăvit aproape corecturile. Câteva săptămâni după îngroparea eroului, cartea izbucnea, şi o celebritate groasă era garantată secretarului pentru un an de zile.

Literaţii de astăzi n-au pasiunea stăpânită. Când un parodist cunoscut a publicat un a la maniere de Brusson, secretarul, aprins de proaspătă glorie, s-a înfuriat ca un tiran oriental. Literaţii de astăzi au personalitatea suveran iritabilă. Pe urma biografului scandalist, care-l dezgolea pe France ca simplu maimuţoi priapic, diverşi tineri de temperament au anulat, în lapidare broşuri, valoarea lui literară, impacientaţi evident chiar de durata indiscretă a însăşi persoanei scriitorului. Tinerii trebuie să se agite: contrariul ar fi boală, sau poză naivă ori perversă. Tineretul francez de astăzi, care se agită mai mult, piruetează în sens conservator: e monarhist, catolic, aristocrat, patriotard - pentru a da figură actuală trecutului, cel puţin în forma unor eleganţe agresive. Acest tineret se irită contra lui France pentru opinii sociale, mai exact, poate: din juvenilă neurastenie politică.

Bernard Fay, pamfletar posomorât şi ciudos, constata, acum în urmă, că laşitatea a fost calitatea "esenţială" a vinovatului de care vorbim. Prin laşitate, Fay pare că înţelege o lene vastă şi profundă a întregii fiinţe, în conspiraţie cu o senzualitate cotropitoare. Pentru a descoperi acest fond hidos al lui France, criticul tânăr s-a inspirat din amintirile de curând publicate ale doamnei Pouquet, fiica vitregă a doamnei Caillavet... Ce ar fi fost France fără această prietenă autoritară? Fay, ajutat de doamna Pouquet, răspunde fără greutate: pentru Crinul roşu - "ce roman qui n'est pas l'un des moindres, ni des moins typiques dans l'oeuvre du romancier" - doamna Caillavet a dat lui France şi intriga, şi principalele incidente. Aici chiar începe numaidecât neînţelegerea: noi, cititorii bătrâni, dăm în general la o parte această istorie de salon; o socotim "tipică" nu pentru France, dar foarte "tipică" pentru romanele banale mondene. Este logic, şi preţios din punct de vedere teoretic, faptul că acest roman a fost scris sub speciala stăruinţă a unei doamne.

În artă, gustul care se numeşte feminin este anticamera suspect-elegantă a gustului prost.

În cazul care ne interesează, se poate face o specială verificare: pe doamna Caillavet nu o satisfăcuse magistratura de inspiratoare, atât de scumpă vanităţilor feminine; ea a confecţionat un roman şi l-a publicat, ascunzându-şi numele cu straşnică grijă şi nesocotind dezaprobarea, completă şi cordială, a artistului care avusese, de data aceasta el, rol consultativ. Trebuie să fie considerabilă iritaţia tinerilor, de vreme ce unul din cei mai răsăriţi, cum e Fay, se osteneşte să treacă la activul unei diletante meritele artistului, atât cât binevoieşte să i le acorde. Să luăm seama. Fay e plin de bunătate maternă pentru romanele, fără îndoială perfect mondene, ale lui Bourget... Acei care nu suntem agitaţi de pasiunile literaţilor tineri, socotim mai profitabil să ne bucurăm că France a fost în stare să se apere de estetica saloanelor decât să calculăm efectele terapeutice ale zelului feminin asupra lenei acestui artist. Se vede că Fay a simţit singur excesele ardorii sale în favoarea femeii inspiratoare, deoarece găseşte de cuviinţă să cheme în ajutor alte două zâne din trecutul literaturii franceze : pe doamna de la Sabliere, care purta grijă de masa şi îmbrăcămintea lui La Fontaine; pe doamna de la Fayette, care "îmblânzea şi umaniza verva prea bogată şi prea aspră" a lui La Rochefoucauld - pentru a ne explica mai puternic cum, fără doamna Caillavet, France n-ar fi fost în stare să descopere în fiinţa lui "prea fin şi prea sărac înzestrată singurele calităţi care puteau să-i procure un vast auditoriu".

Fay se arată cavaler ireproşabil, după vechea şi nobila tradiţie franceză. Istoria literară, mai flegmatică, rămâne refractară acestui cavalerism care aminteşte pe Victor Cousin, adoratorul postum, de umoristică memorie, al doamnelor de pe vremea Frondei, şi va clasa fenomenul printre efectele bizare indirecte ale unei antipatii simple şi totale pentru ideile lui France. Dar mai bizară, poate, decât această necumpănită preţuire a influenţei feminine este următoarea concluzie: "France este produsul unei oarecare culturi universitare şi al unui oarecare mediu monden". Pentru Dumnezeu! Care scriitor parizian nu este produsul unei oarecare culturi universitare şi al unui oarecare mediu monden?... Fără îndoială, antipatia, ca şi simpatia de altfel, poate duce pe un om deştept la cele mai neprevăzute distracţii. Dar Fay nu ne lasă să respirăm.

El stăruie astfel: "cartea doamnei Pouquet ne arată că încă din timpul gloriei complete şi al maturităţii lui France, spirite virile şi libere, ofensate de atitudinea lui, se depărtară de dânsul". Aceasta se dovedeşte, crede Fay, din scrisorile "admirables et touchantes" ale lui J.M. Coulangheon. Cine a fost J.M. Coulangheon? A fost un "noble jeune homme"; şi Fay exprimă deosebită recunoştinţă doamnei Pouquet pentru a fi pomenit cum se cuvine pe acest "precursor al posterităţii". Cel întâi tânăr care s-a supărat pe Anatole France!... Desigur, sunt tot felul de glorii; e sigur, tot atât, că şi proclamarea lor atârnă de ciudate combinaţii de cauze şi motive.

Gloria lui J.M. Coulangheon, de exemplu, pe care acum o întemeiază Fay cu ajutorul delicat al doamnei Pouquet, n-ar fi deplin asigurată fără concursul postum al lui France însuşi.

Tinerii, printre cei din frunte aprigul şi inteligentul Fay, au făcut bine să denunţe, chiar cu asprime, cât de orb a fost France faţă cu originalitatea unor mari artişti din vremea lui. Totuşi, această judecată e necompletă, dacă nu ne amintim că artistul acesta a respins categoric obligaţia de imparţialitate la care pretind sau la care sunt impuşi criticii declaraţi la rubrica acestei meserii. Sainte-Beuve beneficiază de reputaţia unei inteligenţe literare incomparabil mlădioasă. A fost cumva acest critic, predestinat şi consfinţit, măcar atât de drept şi de inteligent faţă cu Balzac, cu Flaubert, cu fraţii Goncourt, cât a fost France cu simboliştii? Întrebarea mea nu are alt scop decât să arate că, până acum, zgomotul ostil al tinerilor nu-i decât semnul unei iritaţii ideologic-sentimentale, din care lipsesc doar numai motivele curat literare.

Dar s-a rostit şi universitatea asupra mortului acestuia turburător. Profesorul Giraud de mult încă scrisese despre France - cu mai multă chibzuinţă, fireşte - toate negaţiile pe care tinerii le descopăr astăzi cu exagerată indignare. Deunăzi, acest profesor făcea socoteala glasurilor care s-au ridicat, după moarte, contra sau în favoarea omului mai mult decât a scriitorului. Fără să uite dezaprobările moralistice şi politice cu care-l întâmpinase în viaţă, profesorul îşi accentuează acum mai tare admiraţia literară: "farmec subtil, indefinibil - darul stilului, şi acest dar e aproape tot în literatură - dacă stilul său e adeseori pastiş, trebuie să mărturisim că pastişul dus la o astfel de perfecţie aparţine geniului, Anatole France este incomparabil în arta, bine cunoscută clasicilor, de a topi în propriul său stil forme împrumutate de la alţii". Giraud, criticul rău dispus de altădată, repetă astăzi laudele admise totdeauna de universitarii, ca şi de publicul favorabil autorului. Aceste judecăţi sunt aproape tot atât de uzate ca şi fraza că Anatole France e sceptic şi discipol a lui Renan - formula pe veci a celor cu totul de pe dinafara literaturii. E totuşi util să se noteze că astăzi un profesor, care altminteri se apropie de duşmăniile tinerilor - ale tinerilor pe care i-a dăscălit poate - consimte să laude astfel.

Există un fel de comic, placid şi care abia pare că vrea să fie observabil: acest comic este una din noutăţile cu deosebire sigure şi solide ale artei lui France. E altceva decât tradiţionala ironie fină a francezului - tradiţională până la banalitate: este o distanţă estetică nouă, de unde agresivitatea este exclusă; ridiculul implicat, iar nu scos cu zgomot la iveală. Inovaţia este considerabilă în estetica rizibilului. Dar aceste sunt amănunte pe care cei agitaţi contra lui France nu le pot lua în seamă. Mai caracteristică e neatenţia acestora pentru imparţialitatea lui artistică. Clerici, militari, evrei, aristocraţi, financiari, profesori, servitoare, regalişti, francmasoni, mame de familie, fete publice camuflate, parlamentari, escroci, vagabonzi, procurori - France ni-i prezintă cu neobosită îngăduială, cu o distribuţie de lumină şi umbră atât de atentă şi dreaptă, încât e de bănuit că tocmai această anormală înţelegere şi toleranţă, această supremă noutate a artistului este unul din motivele care, nemărturisit, supără cu deosebire mulţimea oamenilor pe care-i mână pornirea simplistă de a lăuda şi ponegri, de a detesta sau iubi figuri literare top atât ca şi pe cele reale.

Prin diversitatea tipurilor din aceeaşi categorie socială - preoţii, militarii, evreii din Istoria contimporană cu deosebire - Anatole France a înfăţişat, cu excepţională linişte artistică, lumea de mijloc, a realizat natural şi subtil promisiunea atâtor şcoli sau individualităţi literare de a reprezenta viaţa de toate zilele fără intrigă teatrală, fără catastrofă enormă. Acest artist "de săracă înzestrare" şi "lipsit de imaginaţie" ne-a dat pitorescul istoric, atât de splendid în eleganta lui autenticitate, din Komm l'Atrebate, din La rotisserie de la Reine Pedauque, din Viaţa Ioanei d'Arc.

Fără îndoială, France a făcut multe mofturi în arta lui, mai puţin în atitudinile lui politice. Dar nu de aici e gâlceava. Şi poate nici chiar de la persiflajul lui stăruitor - poporul său e pregătit ca nici un altul pentru farmecul negării iscusite - ci bogăţia de raţionalitate neobosită pe care a revărsat-o peste stupidităţile patetice şi autoritare sperie fără scăpare mulţimea capetelor seci, exasperează pe infirmii inteligenţei, ironic dotaţi de natură cu temperamente excesive. E păcat că oamenii ca Fay ajung să facă jocul Trublionilor.

Dar situaţia nu e gravă. Şefii adoraţi ai tineretului, Maurras şi Daudet, acordă maistrului hulit o consideraţie deplin admirativă. Ei simt doar că arta lui France este un capital cu deosebire solid în tezaurul de glorie al spiritului şi deci al patriei franceze.