Moliere şi gustul clasic

"Le Terence de notre siecle"... Cu variaţii pe această formulă l-au petrecut admiratorii contemporani pe Moliere de la cele dintâi succese până după moarte. Prietenul Scipionilor se potrivea, desigur, mult mai bine cu idealul eleganţei nobile, cu dogmele frumuseţii binecrescute decât plebeul Plaut.

Prefaţa ediţiei din 1682 arată lămurit ce gândeau admiratorii actorului poet: "Tout le monde a regrette un homme si rare et le regrette encore tous les jours: mais particulierement les personnes qui ont du gout et de la delicatesse. On l'a nomme le Terence de son siecle; ce seul mot renferme toutes les louanges qu'on lui peut donner"... Să luăm seama: "du gout et de la delicatesse", două din ingredientele indispensabile esteticii timpului sunt aici direct legate cu literatura comică, genul care, desigur, a rezistat mai tare tuturor delicateţilor.

Între autorii comici, Terenţiu era, din vechime, bine văzut de oamenii serioşi şi delicaţi. Scrierile lui erau remarcate "propter elegantiam sermonis" (Cicero); şi în general se admitea că: "Terentii scripta sunt in hoc genere elegantissima" (Quintilian). Scriitorii creştini l-au adoptat, aşa că în tot veacul de mijloc, şi de atunci încoace, Terenţiu a rămas autor de şcoală foarte respectat. Montaigne, altminteri om cu spirit şi gust specific naturalist, nu admite ca Plaut să fie comparat măcar cu Terenţiu: fiindcă cel dintâi "sent bien moins son gentilhomme". Montaigne era foarte simţitor la boierie; şi pentru a preţui bine gustul acestui naiv şi amuzant anahronism stilistic, să ne aducem aminte că abia tatăl lui Montaigne, cel dintâi din neamul lui de negustori, fusese primit în rândul "gentilomilor". Un vrăjmaş special al teatrului, Bossuet, nu uită pe Terenţiu "parmi mes auteurs pour la latinite" (Sur le style et la lecture des Peres de l'Eglise pour former un orateur), iar papei Inocenţiu XI îi raportează (8 mart. 1679) că prinţul moştenitor a aflat mare plăcere şi folos citind pe Terenţiu, ale cărui icoane vii din viaţă au arătat înaltului şcolar cât de primejdioase sunt femeile, ca şi de altfel toate plăcerile lumeşti; şi deopotrivă s-au mirat, şcolarul şi dascălul, că mulţi din autorii de teatru moderni nu urmează exemplul lui Terenţiu, ci scriu lucruri urâte, ruşinoase şi rele. În veacul al XVII-lea, Terenţiu a fost tradus în franţuzeşte de vreo patru ori; l-au tradus, între alţii, chiar cei trei mari dascăli din Port-Royal, Lancelot, Lemaistre şi Nicole, care au publicat câteva comedii alese, cu preţioasa asigurare "rendues tres honnestes en y changeant fort peu de chose". În lumea aceea creştină şi binecrescută, poetul păgân avea un prestigiu special de comic serios. Fenelon, supergingaşul episcop, pomeneşte pe Plaut, împreună cu Aristofan, printre autorii vechi "dont on se passe volontiers" (Lettre a l'Academie, 1713), şi prin această categorisire ne luminează deplin preţuirea lui Terenţiu şi arată cum preferinţa pentru acesta era pe atunci o specială recomandaţie de bun-gust.

Despre Moliere scrie prefaţa din care am citat mai sus: "Il possedait les poetes parfaitement, et surtout Terence; il l'avoit choisi comme le plus excellent modele qu'il eut a se proposer et jamais personne ne l'imita si bien qu'il a fait". Cei ce au scris acestea erau doi intimi ai lui Moliere, Vivot şi Lagrange. Fraţii Parfaict, informatorii clasici asupra vechiului teatru francez, spun despre cel dintâi că ştia toate piesele lui Moliere pe de rost; "l'autre etoit un des meilleurs acteurs de sa troupe et des plus honnestes hommes, homme docile, poli, et que Moliere avoit pris plaisir lui-meme a instruire". Aceşti prieteni din tot ceasul mărturisesc dar că poetul îşi alesese modelul antic în exactă conformitate cu gustul contemporanilor.

În cea mai veche notiţă relativă la cariera lui Moliere se spune: "il peut passer pour le Terence de notre siecle, qu'il est grand auteur et grand comedien"... (Nouvelles, 1663, III-e partie) - şi Moliere, pe atunci, nu ajunsese decât până la Şcoala femeilor!... Autorul notiţei, Donneau de Vise, jurnalist, poet comic şi critic cu multă trecere în saloane, era om de planul întâi, în lume şi printre oamenii de condei. Judecata lui poate fi luată ca reprezentativă, şi de o valabilitate cu atât mai generală cu cât omul acesta a fost cu statornică duplicitate când admirator, când detractor al lui Moliere, plecat cu cea din urmă slugărnicie părerilor publice şi succeselor imediate. În aceeaşi vreme, Boileau, pe atunci critic tânăr, fermecat de eleganţa şi înţelepciunile teatrale ale tovarăşului de luptă literară, îl salută cu această întrebare plină de laude: "Celui qui sut vaincre Numance,/ Qui mit Carthage sous sa loi, / Jadis sous le nom de Terence,/ Sut-il mieux badiner que toi?/ Ta muse avec utilite / Dit plaisamment la verite"... Iar peste zece ani, legislatorul strict şi năzuros îşi rezumă astfel judecata asupra actorului poet, în versurile reci şi ursuze:... "Si moins ami du peuple, en ses doctes peintures / Il n'eut point fait souvent grimacer ses figures, / Quitte pour le bouffon l'agreable et le fin, / Et sans honte a Terence allie Tabarin". Apostrofa entuziastă din tinereţe, ca şi rezervele aspre din vremea maturităţii stau deopotrivă sub măsura lui Terenţiu. A doua zi chiar după moartea lui Moliere, Robinet, reporterul simplu şi modest, anunţă Curţii şi saloanelor: "Notre vrai Terence francois, / Qui vaut mieux que l'autre cent fois, / Moliere cet incomparable / Et de plus en plus admirable"... Şi înălţarea modernului deasupra anticului nu poate să fie numai o floare de stil necrologic: Robinet vorbea din partea oamenilor de lume, a publicului fără pretenţii umanistice, şi către acest public, al cărui gust era hotărât modern. În adevăr, Saint-Evremond şi Bussy-Rabutin, doi tipici reprezentanţi ai diletantismului elegant, proclamase încă de mult pe Moliere superior comicului latin. Dar şi un om ca Bayle, cufundat în erudiţie clasică şi care obişnuit nu lua prea mult seama la faptele literare ale contemporanilor, scrie (8 mart 1675) către fratele său: "l'antiquite n'a rien qui surpasse le genie de Moliere dans le comique. Aussi depuis sa mort, ne voyons-nous aucune comedie qui vaille la peine d'etre lue". Iar Fenelon - şi umanist şi om de lume - ajunge, cu perpetua şi sinuoasa lui prudenţă în preţuirea anticilor şi modernilor, să se înduplece în sfârşit: "Il faut avouer que Moliere est un grand poete comique. Je ne crains pas de dire qu'il a enfonce plus avant que Terence dans certains caracteres; il a embrasse une plus grande variete de sujets". Pentru a evalua laudele acestui "mondain" antichizant, trebuie ţinut seamă că bunăvoinţa cu care vorbeşte de moderni pleacă de la convingerea că aceştia de abia se desfac din întunericul barbariei; e vorba, prin urmare, numai de o indulgenţă cuvenită meritelor modeste ale unor primitivi. Moliere e singurul modern la care Fenelon constată progres faţă de poetul vechi cu care-l măsoară.

Câteva zile după serbările vestite date de Fouquet la Vaux, scrie La Fontaine către corespondentul său cel mai credincios, Maucrois (22 august 1661): "Te souvient-il bien qu'autrefois / Nous avons conclu d'une voix / Qu'il alloit ramener en France / Le bon gout et l'air de Terence? / Plaute n'est plus qu'un plat bouffon, / Et jamais il ne fit si bon / Se trouver a la comedie; / Car ne pense pas qu'on y rie/ De maint trait jadis admire, / Et bon in illo tempore. / Nous avons change de methode: / Jodelet n'est plus a la mode, / Et maintenant il ne faut pas / Quitter la nature d'un pas." Nu ştiu dacă aceste versuri ale pseudonaivului fabulist nu sunt cumva o glumă. Îl bănuiesc că ţinea mult la comicăria pură şi cât de pipărată. "Car ne pense pas..." are savoare de farsă intonată cu gravitate. În gusturile lui intime, La Fontaine era mai ales cât priveşte râsul, omul illius temporis. E puţin probabil că acel care citea cu statornică dragoste pe Rabelais - "maître Francois, dont je me dis encore le disciple" - să fi zis cu hotărâre serioasă: "Plaute n'est plus qu'un plat bouffon". Nu trebuie uitat că, douăzeci de ani după ce scrisese tirada de mai sus despre inovaţiile lui Moliere-Terence, La Fontaine, în tovărăşie cu Champmesle, cârpea dintr-un roman al lui Scarron o farsă în cinci acte, unde o scenă întreagă este închinată unei întâmplări cu o oală de noapte foarte plină. Şaizeci şi cinci de alexandrini abia sunt de ajuns personajului cu pricina ca să-şi analizeze, cu dezvoltări, situaţia, clar şi raţional, după legea stilului clasic; şi omul recită în cămaşă, ud din cap până-n picioare. În vremuri mai vechi ale teatrului francez, un episod ca acesta nu ar fi fost chiar din cele mai tari; dar predecesorii apropiaţi sau contemporanii lui Moliere - Scarron, Cyrano de Bergerac, Montfleury şi toţi ceilalţi - ale căror grosolănii trebuia să le scoată din valoare comedia nouă terenţiană, ar fi admirat nu fără invidie tabloul de umedă comicărie al scriitorului pe care pătrunzătorul La Bruyere îl caracteriza astfel: "ce n'est que legerete, qu'elegance, que beau naturel et que delicatesse dans ses ouvrages". Scarron a utilizat şi el urina ca ingredient de veselie scenică, dar, cum se pare, n-a izbutit să-i dea elocvenţa abundentă cu care a prezentat-o La Fontaine delicaţilor săi contemporani. Într-un epitaf, fad şi tern ca o şaradă, fabulistul enunţă: "Sous ce tombeau gisent Plaute et Terence; et cependant Moliere seul y gît". Combinarea celor doi latini este oare numai o formulă de elogiu scolastic şi pompos, sau corespunde unei schimbări bine cugetate, acum, după ce cariera în care modernul utilizase cu personală putere şi pe unul şi pe altul era încheiată? Stilul vag de poezie ocazională al epitafului nu permite concluzii precise. Doar cuvintele lui Chapelain: "Notre Moliere, le Terence et le Plaute de notre siecle"... (scrisoare din 4 iunie 1673), apropiate de epitaful lui La Fontaine, ne-ar putea face să bănuim că Moliere izbutise să împace lumea simţitoare cu Plaut. Chapelain însă era un erudit, şi nu-i probabil că vorbea în numele lumii mari. Atât se poate zice sigur, că în amândouă aceste texte apare clar dorinţa de a acumula laudele, pomenind numele cele mai consacrate în istoria teatrului comic.

Târziu, după moartea lui Moliere, La Bruyere, dificil ca totdeauna, exclamă: "quel homme on aurait pu faire de ces deux comiques!"... Asemenea combinaţie de genii diverse ne pare astăzi o copilăroasă şi populară închipuire; dar nu trebuie să ne oprim la aspectul demodat al formulei. La Bruyere, micul-burgez iremediabil ofensat prin lipsa de consideraţie cu care-l întâmpinase unii dintre cei de sus, făcea un foarte riguros apostolat de eleganţă şi delicateţe. În cazul de faţă, el dă a înţelege că Moliere n-a fost tot ce trebuia să fie, şi, sugerând o asemenea concluzie, sensibilul moralist vorbea probabil în numele multor persoane de gust strict.

Pentru contemporani, efectele utile ale comediei serioase şi elegante, pe care toţi literaţii reprezentativi o reclamau, par să fi fost foarte palpabile. Zece ani abia trecuseră de la moartea noului Terenţiu, şi cei doi actori şi credincioşi ucenici constată cu hotărâre că lumea s-a lecuit de prostiile pe care maistrul le luase în râs; iar Boileau, chiar după succesele dintâi, îi aduce aceste laude solide: "chacun profite a ton ecole: / Tout en est beau, tout en est bon; / Et ta plus burlesque parole / Vaut souvent un sermon". S-ar părea că acestea sunt comune naivităţii moralistice despre utilitatea teatrului; dar o asemenea părere înşeală asupra sensului şi orientării esteticii clasicismului în general, şi îndeosebi asupra comediei care se năştea atunci.

*

Voltaire (Siecle de Louis XIV, 32) proclamă pe Moliere "un legislateur des bienseances du monde"; iar cu câţiva ani mai înainte consacrase gloria poetului comic în termeni încă mai solemni: "Corneille, ancien Romain parmi les Francais, a etabli une ecole de grandeur d'âme; et Moliere a fonde celle de la vie civile" (scrisoare din 1733); şi ca să se vadă cât mai bine valoarea acestei laude pedagogice şi civice, adaug această mărturie: "j'aime passionnement le Misanthrope, Athalie et d'autres pieces qui me paraissent des ecoles de vertu et de bienseance" (Dictionnaire philosophique, art. Catechisme du cure).

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, Chamfort, potrivit aplecării tot mai mari a epocii pentru vorba patetică, repetă în ton umflat această glorificare destul de bizară pentru noi: "l'homme le plus extraordinaire de son temps, celui chez qui tous les ordres de la societe allaient prendre des lecons de vertu et de bienseance"... - bizară mai cu seamă prin apropierea epitetului "homme extraordinaire" cu lecţiile de "bienseance".

Această valoare practică a clasicismului comic şi comedian persistă până în timpuri din ce în ce mai apropiate de noi. Pe la 1804, Stendhal, tânărul provincial totdeauna la pândă după manierele elegante ale lumii de sus şi de la centru, notează cu scumpătate, după o lectură din Moliere, caracterele "bunului ton", şi le pune la o parte pentru o comedie plănuită, în care eroul avea să fie un tânăr ireproşabil. Poate sub inspiraţia cuvintelor lui Voltaire, dar poate şi spontaneu, se extaziază discretul şi perfectul snob Goethe în faţa "tactului perfect" şi al "convenienţelor" (Takt fur das Schickliche, Ton des feinen Umgangs10), pe care crede că le găseşte desăvârşit încarnate în teatrul lui Moliere (către Eckermann, 28 martie 1827).

În zilele noastre, profesorul Gazier, de la Sorbona, a găsit de trebuinţă să recomande încă o dată opera lui Moliere ca manual de "savoir-vivre" (art. Moliere, în Grande Encyclopedie).

Întâlnirea acestor deosebiţi oameni, în consacrarea atât de specific pedagogică a comedianului moralist, este curioasă. Educaţia clasică a fost, desigur, în stare să dea naştere unei tradiţii de interpretare şi utilizare educativă pentru orice gen literar; surprinzător pare numai că această valoare este atât de categoric pusă în evidenţă tocmai pentru Moliere, care, orişicât, e un autor de inegală puritate, pe câtă vreme alexandrinii lui Racine, de exemplu, sunt o lecţie de bună creştere neîntreruptă, fără cusur şi aplicabilă celor mai grele cazuri posibile: perfectul savoir-vivre în situaţii tragice. Această celebrare pedagogică a comediei arată tocmai cât de mult "les bienseances" făceau parte din temelia cea mai adâncă a clasicismului. Estetica clasicistă s-a născut într-o societate care părea că se miră încă singură de cultura ei. Era o lume naiv mulţumită şi pare că surprinsă de aspectul ei estetic şi intelectual; o simţim bine că se oglindea păunindu-se, speriată cu deliciu de eleganţele pe care le descoperea la fiece nouă încercare de atitudini literare ori sociale, graţios civilizate. "Les bienseances", "l'elegance perpetuelle" sunt ţinta unei preocupări îndărătnice şi monotone - ceea ce arată, mi se pare, că "les bienseances" şi "elegances" nu erau fenomene de la sine înţelese, care să fi pătruns organic şi general în structura sufletească a epocii. Eleganţa se purta pe deasupra; omul trebuia să-şi supravegheze necontenit "les bienseances". Le avea deci în ochi, şi se emoţiona ori de câte ori i se păreau perfect reuşite. Calificarea lui Moliere ca instructor eminent pentru manierele distinse este un reflex foarte semnificativ al întronării unei bune creşteri strict legiferate în societatea franţuzească, şi o mărturie amuzantă despre zelul naiv cu care această noutate era admirată şi sărbătorită ca dogma atotmântuitoare, căreia avea să i se închine orice manifestare intelectuală cu pretenţii serioase.

Fără îndoială, Moliere ofensa încă de ajuns delicateţea proaspătă a unei părţi din publicul teatrelor, şi Boileau, fără să fie dintre cei mai mofturoşi, zicea că modernul nu-i aşa de perfect ca Terenţiu: "parce qu'il derogeoit souvent a son genie noble par des plaisanteries grossieres qu'il hasardait en faveur de la multitude, au lieu qu'il ne faut avoir en vue que les honnetes gens". Textul acesta - o conversaţie păstrată în Bolaeana - confirmă judecata aspră din Arta poetică. Boileau insista prin urmare, şi această insistenţă complică lucrul. Nu-i uşor de înţeles cum se face că acest contemporan luminat, prieten al lui Moliere, şi care trăia în rândurile dintâi ale societăţii, nu ţine seamă că cele mai groase glume, îndeosebi cele scatologice, erau tocmai pe gustul regelui, prin urmare şi al Curţii. Ori este cu putinţă ca Boileau să nu fi socotit pe Ludovic al XIV-lea şi pe curteni ca "honnetes gens?"

Saint-Simon povesteşte cum, într-o seară, principesa moştenitoare şi-a aplicat o clizmă în faţa regelui şi a doamnei de Maintenon; servitoarea care opera era atât de meşteră, încât regele nici nu prinse de veste ce s-a întâmplat: credea că principesa stă cu spatele întors spre cămin ca să se încălzească. Când a înţeles cum stă lucrul, a făcut aşa mare haz, încât de atunci a rămas obicei ca tânăra alteţă să-şi vadă astfel, regulat, de sănătate în prezenţa suveranului. E bine să avem în minte acest tablou de interior regal, şi să nu pierdem din vedere nimic din accentele psihologice ale situaţiei, pentru a ne întreba cu toată atenţia: care e relaţia între un asemenea divertisment curtean şi estetica binecuviincioasă a lui Boileau? Există o mărturie veche, păstrată în Bolaeana, care spune că Boileau ar fi scris pentru Moliere glumele latineşti din Bolnavul închipuit, unde se vorbeşte mult de clistire; dar e de observat mai întâi că acele glume sunt, tocmai, spuse pe latineşte, şi "le latin brave l'honnetete"; şi apoi mărturia este cu drept cuvânt suspectă astăzi (vezi observaţiile editorilor Despois şi Mesnard, Oeuvres de Moliere, IX, 130 sqq). Spune însă Brossette, intimul lui Boileau, că "Mr. Despreaux estime beaucoup la plupart des petites pieces de Moliere sortout sa Critique de l'Ecole des femmes. Il m'a cite aussi La Comtesse d'Escarbagnas" (Memoires de Brossette sur Boileau). Această mărturie nu poate fi bănuită. În Critique de l'Ecole des femmes se discută faimosul le din L'Ecole de femmes, care scandalizează o sumă de oameni, şi printre aceştia se distinge delicatul La Fontaine, indignat de "echivocele" lui Moliere; iar în La Comtesse d'Escarbagnas, felul cum se ruşinează şi se supără contesa implică un joc de cuvinte (pe silaba vi) deplin aristofanic. Ce era pe atunci buna-cuviinţă literară şi în special cea teatrală? Stricteţea extremă în această privinţă era ea specific burgeză, şi Boileau reprezintă numai gustul acestei clase? Sau poate îl supără curat numai farsa şi paiaţeria "le sac ridicule ou Scapin l'enveloppe", şi nicidecum ceea ce numim noi necuviinţă? Nu cumva faptul că nu putem da răspuns sigur acestor întrebări e un semn că societatea în care se năştea clasicismul era însăşi ea nesigură în privinţa acelor legi de estetică socială după care umbla, şi că ea făcea cu atât mai mult vorbă de "bienseances" cu cât era mai puţin fixată asupra lor?

Scarron, autor comic de moda veche a farsei pure, numeşte pe Moliere "un bouffon trop serieux". E probabil că temeiul acestei glume este impresia pe care, în realitate, comedia nouă a lui Moliere o făcea asupra generaţiei bătrâne. Iar Ludovic al XIV-lea, cât timp i-a plăcut teatrul, a rămas de partea celor vechi: râdea din toată inima la glumele cele mai puţin "bienseantes", cu oarecare preferinţă poate pentru cele scatologice; îi plăcea deosebit La Jalousie du Barbouille, cea mai veche farsă păstrată de la Moliere, cu obscenităţile ei într-o latinească mult prea lesne de înţeles, şi nu mai puţin Don Japhet d'Armenie, comedia lui Scarron cea atât de agrementată cu oale de noapte. Dar atunci de ce în toată epoca clasică literaţii, de la Boileau până la Voltaire, explică bufoneriile şi grosolăniile din Moliere ca o concesie făcută "poporului", şi de ce nu pomenesc aceşti literaţi cu nici un preţ că regele, şi prin urmare curtenii, aveau întocmai acelaşi gust ca şi "poporul"? Şi aici avem dar o curioasă neclaritate. Poate că burgezii cultivaţi, în numele cărora vorbeşte Boileau, se închideau într-o perplexitate respectuoasă şi mută faţă cu gustul regal, mulţumindu-se a păstra pentru dânşii idealul comediei serioase şi binecrescute; regele rămâne în afară de orice clasare şi de orice discuţie! Totuşi regele nu stătea la îndoială să se închine judecăţii lui Boileau în materie literară, şi categoric a făcut-o în privinţa lui Moliere... Nehotărârea şi nesiguranţa în privinţa comediei stăpânea şi pe stricţii burgezi. Să nu se uite, în sfârşit, că oamenii aceia aveau respect superstiţios pentru separarea absolută a genurilor literare: o dată ce era admis din vechime că teatrul comic trebuia să facă glume pipărate - în estetica timpului dreptul de a face asemenea glume devenea numaidecât obligaţie, prin care avea să se caracterizeze genul şi să se deosebească preciz de alte genuri. Gustul timpului, al literaţilor cel puţin, se clătina între comedia-farsă, care se impunea prin tradiţie, şi aspiraţiile către comedia nobilă "terenţiană".

Prefacerea comediei fără perdea în comedie binecrescută pare să fi mers destul de încet în cursul marelui secol, deoarece încă la 1648 La Fontaine risca pe teatru farsa groasă de care am vorbit. Veacul eleganţelor începuse foarte modest în această privinţă. Istoricii literari (Lotheissen, Geschichte der französischen Literatur im XVII Jahrhundert, ed. 2-a, I, 1897, 344; Rigal, în Petit de Julleville, Histoire de la langue et de la litterature francaise, IV, 1897, 248-9; Victor Fournel, Le theâtre au XVII siecle, 1892, 12; Petit de Julleville, Le theâtre en France, 1893, 138) vorbesc cu mare scârbă, şi numai în aluzii pudice, de comedia lui Mairet, Les galanteries du duc d'Ossonne. Piesa îmi pare interesantă pentru istoria comediei şi a formării gustului clasic şi, fiindcă învăţaţii refuză să-i dea subiectul, îl povestesc aici numaidecât.

Spaniolul duce d'Ossuna, vicerege al Neapolului, iubeşte pe Emilie, soţia gelosului Paulin. Cu toată paza straşnică a bărbatului, femeia are un iubit, pe tânărul Camille. Se întâmplă tocmai că un om plătit de Paulin răneşte greu pe Camille; Paulin, temându-se de răzbunarea rudelor tânărului, caută scăpare la viceregele. D'Ossuna primeşte bucuros să-l apere, şi-l ascunde într-un palat afară din cetate. Rămasă singură, Emilia se mută la cumnata ei, Flavie. Viceregele se duce să stea de pândă noaptea sub ferestrele acesteia. Pe o scară de mătase atârnată de balcon, un bărbat coboară şi dispare. D'Ossuna, deşi încredinţat că un altul a fost mai norocos, rămâne să vadă ce se va întâmpla mai departe. Cel care coborâse se întoarce curând. D'Ossuna urcă şi el pe urma lui şi descopere că omul cu scara era Emilia îmbrăcată în bărbat. Surprinsă astfel, ea mărturiseşte că iubeşte pe Camille şi că s-a deghizat ca să poată merge să-l vadă, acum când e aşa greu rănit; cu mare greutate a izbutit să se furişeze de lângă cumnată, fiindă Paulin poruncise Flaviei la plecare ca să ţină pe Emilia de scurt şi să doarmă cu dânsa. Dacă viceregele ar vrea să-i ia locul în pat, pentru ca să nu prindă de veste cumnata că lipseşte prea mult, Emilia ar pleca din nou să vegheze pe Camille. În glumă, ea îi spune că Flavia e o babă. D'Ossuna, cavaler desăvârşit, renunţă la dragostea lui şi, cu cea mai perfectă curtenie, primeşte să slujească pe Emilia. Astfel se ajunge la situaţia (în actul III) de care istoricii nu-şi pot ierta să vorbească. Anume: Flavia se prefăcuse că dormea, şi auzise tot ce vorbise Emilia cu d'Ossuna - şi Flavia iubeşte de mult pe viceregele în tăcere şi se explică astfel în monolog: "Voicy venir celuy dont les perfections/ sont le secret objet de tes affections./ Tu le vas recevoir jusque dedans ta couche,/ Ce duc dont les attraits toucheraient une souche... / Quoy, je le sentiray couche dedans mes draps. / A deux doigts de ma bouche, et presque entre mes bras!... / Si belle occasion de contenter mes voeux/ Merite bien plutost qu'on le prenne aux cheveux.../../ Fais semblant de resver, et dans tes resveries/ Mets force discours d'amoureuses furies,/ Si propres a luy seul, qu'il ne puisse ignorer,/ Qu'en songe pour le moins il te fait souspirer". Viceregele intră şi monologhează: "Mon etique beaute qui ronfle la-dedans / A, possible, encor moins de cheveux que de dents.../../ Sa bouche est en-deca; mets-toy fort en avant,/ Dessus le bord du licht, de peur du mauvais vent.../../ Voila bien des soupirs, encor il est croyable,/ Qu'elle fait maintenant quelque songe effroyable;/ ou c'est que l'estomach indigeste et gaste / Luy cause a tous moments cette ventosite,/ O, mes gants" (se purtau pe atunci mănuşi foarte parfumate)!... - Flavia suspină în somn. D'Ossuna se miră că glasul nu-i glas de bătrână. Aduce o lumânare şi - "o Dieu! se peut-il voir un visage plus beau?" - Flavia se preface că se deşteaptă din somn speriată. D'Ossuna o linişteşte: "Je cherche vostre amour, non pas vostre colere,/ Et mettrois hors mon coeur indigne de mon seine,/ S'il avoit pu loger un si lasche dessein. Puis est-il insolent qui ne mist bas les armes,/ Devant la majeste de vos yeux pleins de charmes?" Totuşi, nu uită ce i-a promis Emiliei: "Je prends donc place au lict". Flavia protestează. D'Ossuna se justifică: a promis Emiliei să-i ţie locul. Flavia îl pofteşte pe un fotoliu. Dar e prea frig în odaie: "Tout de bon je transis, de grâce, par pitie./ Donnez m'en seulement le quart de la moitie". Flavia: "Eh bien, je vous recois, mais a condition/ que vous demeurerez dessus la couverture,/ Pour me conter au vray toute ceste aventure,/ Et ne ferez rien ce qui me plaira". D'Ossuna: "Ouy, foy de cavalier". Flavia: "Eh bien, on le verra;/ Sur vostre seule foy ma vertu se hazarde,/ Mais n'entreprenez rien". D'Ossuna: "Madame, je n'ay garde". Aici tabloul se schimbă şi apare iar casa văzută dinafară. ("Icy les deux toiles se ferment et Emilie paroist dans la rue"). Mai departe intriga se complică obişnuit şi artificial. D'Ossuna vrea să aibă şi pe Emilia, deosebit de Flavia, iar Camille se preface că iubeşte pe Flavia, ca să-şi bată joc de familia lui Paulin. De aici se iscă gelozie între cumnate, certuri între Camille şi Emilia. Când încurcătura e mai mare, d'Ossuna propune iertarea reciprocă şi generală, şi le promite că va ţine pe Paulin la păstrare, departe de oraş, cât se va putea mai mult, dar cere ca familia să-i "plătească" acest serviciu. Flavia e gata să "plătească".

La sfârşitul veacului trecut, Victor Fournel, un istoric literar deprins cu "libertăţile" comediei vechi, se întreba cum a fost cu putinţă vreodată să se arate pe teatru o situaţie "tellement osee et presentee si crument". Mirarea lui e exagerată. Poate că Fournel a trăit destul ca să vadă că dezbrăcarea şi culcarea perechilor de îndrăgostiţi, comentate prin dialog mai echivoc poate decât acel între d'Ossuna şi Flavia, ajunsese la modă acum vreo douăzeci de ani pe unele teatre pariziene, în repertoriul de la Palais-Royal de pildă, şi de acolo trecuse neapărat în multe teatre de comedie din alte ţări. Toată buna burgezime europeană s-a amuzat de comediile de dezbrăcat şi culcat. Totuşi, bătrânul actor Truffier, de la Comedia franceză, spunea nu demult (Revue des Deux Mondes, 15 iunie 1920) că Jules Claretie, directorul Comediei, refuza să anunţe Le Cocu imaginaire: "la piece fait fuir le public, rien que par son titre". Şi Truffier confirmă: "Le public continue a bouder le mot cocu, tout comme au XVIII siecle". E sigur că acelaşi public care-i atât de sensibil la cuvântul cocu aplaudă (sau aplauda cel puţin) pe teatru tineri în pijama şi femei în cămaşă. "Les bienseances" nu s-au lămurit bine nici în veacul al XX-lea, cel puţin în ce priveşte comedia.

Piesa lui Mairet, jucată în 1632, a fost tipărită în 1636, având în frunte o Epistolă adresată lui Corneille, în care Mairet declară că mulţumită comediei sale şi altor câteva, "les plus honnetes femmes frequentent maintenant l'Hotel de Bourgogne avec aussi peu de scrupule et de scandale qu'elle feraient celui du Luxembourg". Fiindcă Mairet trebuie să fi ştiut ce spune, înţelegem că pe vremea societăţii "preţioase" un autor comic putea fi încă liber de ceea ce spiritele emancipate au numit "le fausse pudeur". De altfel, în comedia lui Mairet nu se întâlneşte nici un cuvânt necuviincios; şi mai puţin de zece ani înainte, Troterel scrisese şi probabil jucase una în care sunt destule. Pe vremea aceea încă Voiture, unul din părinţii graţiilor şi eleganţelor literare, tachina doamne delicate cu poezii care se intitulau de pildă: "Sur une dame dont la jupe fut retroussee en versant dans un carrosse a la campagne" ... Însă cum era mai târziu, pe când domnea, în sfârşit, "eleganţa perpetuă"? În 1662, un marchiz de Langey se judeca cu soţia pentru despărţenie, şi magistraţii hotărâse aplicarea unei foarte vechi proceduri: proba impotenţei în faţa unei comisii de judecători civili şi bisericeşti, medici şi moaşe. Tallement des Reaux, anecdotistul atât de preţios pentru istoria lumii elegante de pe atunci, povestind procesul acela, spune: "On disait des ordures dans toutes les ruelles... Les anecdotes les plus grivoises, les mots les plus licencieux etaient entendus dans la societe la plus polie; les dames les plus prudes n'avaient aucune honte a s'en occuper et, le jour ou eut lieu la grande visite chez le lieutenant civil, Mesdames de Lavardin et de Sevigne, amies du lieutenant civil, etaient en carrosse a deux portes de la, ou il alla les trouver; apres, on les etendait rire du bout de la rue".

În o "declaraţie" din 16 april 1641, Ludovic al XIII-lea spunea actorilor: "Faisons deffenses a tous comediens de representer aucunes actions malhonnetes, ni d'user d'aucunes paroles lascives ou a double entente, qui puissent blesser l'honnetete publique; et ce, sur peine d'etre declares infâmes et autres peines qu'il y echerra". Însă lumea bună, şi probabil chiar "les plus honnetes femmes", au păstrat încă destulă vreme o sensibilitate robustă, deoarece Donneau de Vise, omul saloanelor, cel care se scandalizase oficios în numele eleganţei cu ocazia Şcoalei femeilor (1662), publica în 1667 o farsă, L'embarras de Godard ou l'accouchee, în care o femeie se vaietă pe scenă în durerile naşterii, iar vecinele, servitorii şi moaşa o consolează cu vorbe popular pipărate.

Racine, "l'elegant Racine", cel totdeauna invocat ca autoritate supremă pentru "bienseance", joacă şi publică în 1668 Les plaideurs, unde aduce pe scenă nişte căţei destinaţi să dea ocazie următorului hemistih: "Ils ont pisse partout" - cu replica (în numele căţeilor): "Monsieur, voyez nos larmes". Trebuie să credem că la data aceea verbul pisser, cel puţin având ca subiect căţei, era primit în bagajul comic al spectacolelor "les plus honnetes". De altfel, Racine se declară foarte mulţumit în cugetul lui de om care ştie ce se cuvine: "je me sais quelque gre d'avoir rejoui le monde sans qu'il m'en ait coute une seule de ces sales equivoques et de ces malhonnetes plaisanteries qui coutent maintenant si peu a la plupart de nos ecrivains, et qui font retomber le theâtre dans la turpitude d'ou quelques auteurs plus modestes l'avoient tire". Les plaideurs a avut succes slab la Paris, dar a plăcut mult la Versailles; "on n'y fit point de scrupule de s'y rejouir; et ceux qui avoient cru se deshonorer de rire a Paris furent peut-etre obliges de rire a Versailles pour se faire honneur" (Racine, Au lecteur). Din capul locului, Racine avusese ideea să scoată din Viespile lui Aristofan o farsă pentru trupa italienească, dar s-a întâmplat ca tocmai atunci vestitul Scaramouche să plece din Franţa. Prietenii au îndemnat pe Racine să facă o adevărată comedie, şi poetul n-a cedat uşor: "je leur dis que mon inclination ne me porteroit pas a prendre. Aristophane pour modele, si j'avois a faire une comedie; et que j'aimerois mieux imiter la regularite de Menandre, et de Terence, que la liberte de Plaute et d'Aristophane". Era de aşteptat ca Racine să se hotărască, în principiu, şi împreună cu toată lumea bună, pentru comedia nobilă, deşi n-a rezistat ispitei, de a scrie o adevărată farsă. Socotea el oare pe Moliere printre autorii "mai cuviincioşi" (plus modestes) care scoseseră teatrul din vechea turpitudine? Sau, mai probabil, se gândea la comediile şi tragicomediile lui Rotrou, ale lui Corneille, ale lui Quinault, unde se realiza tocmai terenţianismul perfecţionat în sensul gustului clasic pur? În textul primitiv al Preţioaselor ridicule, de exemplu, se găsea cuvântul soucoupe inferieure (explicat de Somaize prin chaise percee, Grand Dictionnaire des Precieuses, I, pag. XLIV Livet); iar în L'etourdi, oala de noapte e întrebuinţată, după veche reţetă, ca element de irezistibilă veselie în faţa lumii bune. Actor crescut în sânul bufoneriilor, Moliere nu putea doar renunţa, el cel dintâi şi absolut, metodei şi spiritului farsei. Publicul era nehotărât, probabil deopotrivă nesincer şi naiv, în afişarea unui gust excluziv pentru comedia pură şi nobilă. Moliere a satisfăcut, cu egal succes, gustul naiv pentru farsă, ca şi pe cel afişat pentru "Terenţiu".

Ca şi întreaga artă, comedia a cedat şi ea, în sfârşit, influenţei moravurilor curente aduse din Italia şi din Spania, a cedat educaţiei celei nouă, născută din contrareforma catolică şi răspândită prin şcolile iezuitice, unde sunt crescuţi mai toţi literaţii timpului. Estetica nouă, ca şi moravurile nouă - şi acea estetică era, în multe puncte, un cod de bună-creştere - poartă pecete feminină: delicateţea şi pudoarea doamnelor obţine prerogative în întreaga viaţă artistică. Aristofan şi farsa neruşinată sunt de acum sortite să rămâie literatură specific masculină şi mai mult sau mai puţin secretă.

"On trouvoit une si grande delicatesse dans le comedies nouvelles et tous les autres ouvrages en vers et en prose qui venoient de Madrid, que Madame de Sable avoit concu une haute idee de la galanterie que les Espagnols avoient apprise des Mores", spunea doamna de Motteville, încă pe la începutul vârstei clasice, despre ilustra ei contemporană, şi ar fi putut, desigur, spune tot astfel despre multe doamne nobile din timpul Frondei. Acea "grande delicatesse" a comediilor spaniole a inspirat pe Corneille, şi fără îndoială el a fost acel care a făcut începutul esteticii nouă în teatrul comic francez. Când Voltaire spune despre Le menteur (Commentaire sur Corneille, 1764): "ce n'est qu'une traduction; mais c'est probablement a cette traduction que nous devons Moliere" - el formulează elementar şi logic punctul de vedere al clasicismului consecvent.

*

Proaspăt familiarizat cu poezia secolului al XVI-lea, Sainte-Beuve scria (în Le Globe, 15 septembrie 1827): "On ne porterait de Moliere qu'un jugement imparfait et hasarde, si on l'isolait des vieux ecrivains francais auxquels il reprenait son bien sans facon, depuis Rabelais et Larivey jusqu' a Tabarin et Cyrano de Bergerac". Iar mai târziu (ianuarie 1835) el amplifică această caracterizare aşezând pe Moliere între geniile "hors de ligne et dont le caractere est l'universalite - Shakespeare, Cervantes, Rabelais - genies rares, qui gardent le collier franc, les coudees franches... degages des entraves ingenieuses, et tiennent le milieu entre la poesie des epoques primitives et celles des siecles cultives". La sfârşitul veacului trecut, şi după ce învăţatul Alessandro d'Ancona (Origini del teatro italiano, 1891) recunoscuse că unui străin, lui Moliere, îi revine meritul de a fi dat valoare vechii comedii italiene, profesorul Gustave Lanson (Revue de Paris, mai 1901) şi, în acelaşi timp, dar independent de dânsul, profesorul Eugene Rigal (curs la Universitatea din Montpellier, 1901-2; v. Rigal, Moliere, 1908, I, pag. V-VI) au precizat judecata lui Sainte-Beuve prin formula: "la comedie de Moliere releve de la farce" (Lanson), formulă care vrea parcă să nege ideile clasiciste asupra lui Moliere. Pentru a pune de acord pe acest poet, considerat ca geniu al farsei, cu gustul timpului, Lanson scrie astfel despre publicul care cerea acest fel de teatru: "... Qu'on lise Tallemant, on ne s'etonnera plus. La delicatesse est dans la mecanisme intellectuel et dans la surface des manieres (!): le temperament est robuste, ardent, grossier largement, rudement jovial, d'une gaiete sans mievrerie, ou la sensation physique et meme animale a encore une forte part" (Histoire de la litterature francaise, ed. 12, pag. 512). Istoricii literari francezi atribuie societăţii care a dat naştere artei clasice, foarte comod şi generos, superiorităţile cele mai variate: această societate e când admirabil unică prin delicateţea ei supremă şi o sensibilitate rară faţă de tot ce pare să atingă cât de puţin bunul ton şi pudoarea elegantă, când se distinge printr-un "naturalism" de cea mai strălucită vigoare. E o situaţie pe care o lămuresc, cred, unele mărturii adunate mai sus: societatea aceea afişa "les bienseances", le adora chiar, dar îi era natural să dea pe delături de dânsele. Delicateţile în maniere şi în artă erau încă fenomen nou şi puţin stabil. Acelaşi La Fontaine scrie farse sau chiar poveşti obscene şi se scandalizează ca o guvernantă de "libertăţile" lui Moliere; iar ceea ce în cazul lui La Fontaine e cu deosebire preţios e obscenitatea deghizată, servită în aluzii şi cu ton de răsfăţ delicat; căci, desigur, stilul Poveştilor lui este cel mai curios marafet pe care l-a putut produce spiritul şi gustul clasicist. "Les bienseances" erau foarte scrupulos reclamate în principiu; şi tocmai enunţarea lor cu exces şi în chip conştient, hotărăşte fizionomia publicului care petrecea cu farse, dar cerea comedie nobilă.

Desigur, nu lipsesc exemple care să arate că Moliere revine la farsă în orice ocazie, sau fără ocazie chiar, şi acei care ţin să-l lege aproape exclusiv de dânsa le-au scos la iveală şi discutat de ajuns. Nu trebuie uitat însă că în opera lui există energic tendinţa de a nega farsa. Actor şi director de teatru, artistul acesta trebuia să ia seama la tot ce cerea publicul, şi regelui îi plăceau fără îndoială farsele, însă burgezii cultivaţi şi lumea influenţată de dânşii cereau altceva, chiar dacă, în fond, tot farsa îi mulţumea mai bine. Un literat trata pe Moliere de bufon "serios". Regele vedea probabil în el un bun aranjor de farse, şi de aceea poate s-a mirat când Boileau i-a spus că actorul acela e cel mai mare scriitor al vremii. Iar această mare laudă din partea clasicismului perfect şi definitiv desigur nu se adresa bufonului. Rivalii, în sfârşit, ca Donneau de Vise sau Boursault, îl acuză că degradează teatrul prin farsă, şi s-ar putea ca Racine să fi gândit ca dânşii.

Lui Moliere farsa i-a servit ca izvor pentru tehnica râsului; ea i-a fost sertarul cu unelte moştenite din vechi. Erau singurele existente. Râsul uşor sau zâmbetul adus prin cuvinte de spirit încă nu sunt în domeniul lui decât doar în slabă măsură şi întâmplătoare. Când făcea teatru "clasic", adică psihologie de caractere şi moravuri, el renunţa la inovaţii tehnice - se poate zice: la orice tehnică specific teatrală, şi de aceea l-au acuzat, de la început, criticii şi publicul că nu ştie să lege intrigi şi să găsească deznodăminte. Moliere, însă, avea acum de făcut ceva cu totul nou: să schiţeze caractere, şi nu se mai preocupa de probleme tehnice, ci prezenta acest nou material într-o formă simplă şi întrucâtva brută, supunându-se numai unor cerinţe generale ale gustului clasic.

*

În o scrisoare mult citată (mai 1695), diletantul Maucroix felicită pe bunul său prieten Boileau pentru măiastra lui versificaţie şi adaugă, ca să arate greutatea cu care trebuie să lupte poetul francez: "quand des Grecs et les Latins avaient fait un vers, ce vers demeurait; mais pour nous ce n'est rien que de faire un vers, il en faut faire deux; et que le second ne praisse pas fait pour tenir compagnie au premier". Comentând această scrisoare, Brossette, celălalt intim şi admirator al lui Boileau, spune că acest maestru scrupulos compunea de obicei al doilea vers din perechea alexandrină înaintea celui dintâi. Această pereche este un ciudat efect al principiului clasic de ordine şi simetrie aplicat la vers. Gândirea trebuie împărţită regulat şi frumos tot în câte două rânduri de cuvinte; fiecare rând trebuie să cuprindă o propoziţie sau un membru de propoziţie cât se poate de independent; iar amândouă rândurile trebuie să se lege într-un înţeles total. E un joc de răbdare foarte ingenios, deşi simplu şi cam uniform. Voltaire, adorator general, dar şi enfant terrible al religiei clasiciste, a rezumat odată astfel caracterul acestei versificaţii (Epître 115, Au roi de Chine, sur son recueil de vers qu'il a fait imprimer): "Ton peple est-il soumis a cette loi si dure/ Qui veut qu'avec six pieds d'une egale mesure,/ De deux alexandrins cote a cote marchant,/ L'un serve pour la rime et l'autre pour le sens?/ Si bien que sans rien perdre, en bravant cet usage,/ On pourrait retrancher la moitie d'un ouvrage".

E de înţeles că orice meşteşug, chiar acel de a scrie rândul al doilea înaintea celui întâi, nu poate modifica decât puţin şi sporadic fatalitatea efectelor unui asemenea aparat de ortopedie literară. Tehnica alexandrinului clasic impune diluarea cuprinsului intelectual, oricare ar fi el. În cursul vremilor, poeţii s-au căznit, se înţelege, a lărgi sau a rupe acest corset rigid şi bizar; şi de când reacţiunea burgeză, naţională şi, cum se zice, "latină", a hotărât reabilitarea şi impunerea clasicismului în bloc, este lege, pentru criticii şi istoricii literari francezi, să admire cu elegant delir maleabilitatea infinită a versului clasic, aptitudinea lui de a servi orice intenţie, de a se potrivi perfect pe orice substrat poetic. Este voie, cred, să judecăm că astfel de elogii, cheltuite cu zel apologetic, nu sunt decât exagerări pioase. Maleabilitatea fără margini, de altfel, ar fi o valoare suspectă, şi ar arăta doar indiferenţa extraordinară, dacă nu cumva insensibilitatea muzicală care a făcut posibil sistemul; ar scoate deci încă mai mult la iveală prozaismul originar al acelei forme de vers. Perechea de alexandrini este o excelentă formă mnemotehnică, ca dinadins făcută pentru sentinţe şi maxime şi legarea lor prin dezvoltări analitice, ceea ce imprimă "poeziei" clasice acel caracter normal didactic pe care nu i-l mai neagă astăzi nici chiar fanaticii desăvârşiţi.

Alexandrinul a putut servi lui Mairet sau lui Scarron în comedii fără "bienseances" şi fără intenţii preciz moralizante, dar trebuia totuşi să fie mai la locul său în comedia binecunoscută şi instructivă. La Moliere, alexandrinul şi comedia nobilă sunt nedezlipiţi.

Învăţatul Maurice Souriau (L'Evolution du vers francais au 17-e siecle, 1893, pag. 312 şi urm.), cu inima împărţită între adoraţia şcolară pentru clasicismul total şi dorinţa modernă de a justifica "libertăţile" lui Moliere, e silit să constate "des faiblesses" când cercetează umpluturile ("les chevilles") în versificaţia marelui comic; dar nu se îndură să nu găsească această minunată atenuare, care neagă aproape concesiunea scăpată mai sus: "nous trouvons chez Moliere des vers-chevilles qui sont aussi beaux, plus beaux meme quelquefois que le vers primordial... Il est constant que, force souvent par la rime d'ecrire deux lignes la ou en prose il n'en aurait mis qu'une, le poete est oblige de s'ingenier et de trouver soit une idee, soit une image en plus. Ce n'est pas des images qu'il faut chercher dans Moliere, poete peu plastique; mais les idees gagnent chez lui a etre ainsi renforcees par un second vers". Şi compară asemenea versuri cu umpluturile-frumuseţi pe care de mult încă le semnalase Theodore de Banville la Victor Hugo. Îmi pare însă că, tocmai din contră, "umplutura" - dacă mai e atunci umplutură - se simte mult mai puţin la romanticul care, din principiu, vrea efect pitoresc, decât în stilul clasic, intelectualist şi abstract: conciziunea se impune ca lege absolută în cazul din urmă, şi în formulări abstracte umplutura ofensează esenţial atenţia. Exemple speciale de asemenea frumuseţi se văd, după părerea lui Souriau, în versuri ca aceste: "Et qu'apres cet eclat, qu'un noble coeur abhorre,/ Il peut m'etre permis de vous aimer encore;/ - Enfin, qu'il en soit, et sur quoi qu'on se fonde,/ Vous trouvez des raisons pour souffrir tout le monde" (Le Misanthrope, II2; V4). Dar nu mi se pare că sentimentul lui Souriau se impune imediat. Mai sus, după ce făcuse o grabnică evaluare a umpluturilor în versurile actului întâi din Mizantropul şi găsise un procent foarte uşurel - ceva mai puţin de 2 la sută - declară că există un mijloc mai sigur, dar cam eroic, de a verifica lucrul: să se facă statistica pentru toate versurile lui Moliere; crede însă că rezultatul n-ar plăti munca, deoarece "ce qui est cheville pour l'une est quelquefois beaute, pour l'autre". În adevăr, exemplele de frumuseţi ale lui Souriau îmi par mie, de exemplu, şi desigur şi altora, foarte stranii. El dă imediat alături, ca exemplu de umplutură "excelentă", aceste versuri din Regnard: "Mon nom est Toutabas, vicomte de la Case,/ Et votre serviteur, pour terminer ma phrase". Apropierea e curioasă: versurile lui Regnard caracterizează eminent, sunt ironic pompoase şi humoristice, şi fac parte semnificativ şi splendid din persoana care le rosteşte. Lui Souriau i se pare însă că şi quoiqu'il en soit, et sur quoi qu'on se fonde, sau (cet eclat) qu'un coeur abhorre sunt de aceeaşi putere... Există, desigur, grade şi feluri de admiraţie misterioase, ca şi unele amoruri inexplicabile.

Wilhelm Schlegel (Vorlesungen uber dramatische Kunst und Literatur11, ed. II, Heidelberg 1817, t. II, pag. 225) face observaţia ageră, probabil şi maliţioasă, că alexandrinul cu totul nepotrivit patosului tragic, este tocmai foarte la locul său în comedie: "es ist an sich schon drollig ein seiner Natur nach so symmetrisches Sylbenmass, sich den vertraulichen Wendungen des Gesprächs anschmiegen zu hören12". Aşa ar fi dacă acea Drolligkeit13 pe care a simţit-o atât de bine Schlegel în "simetria" extremă a versului francez, ar ieşi totdeauna la iveală; obişnuit însă, versul acesta transpiră simplă monotonie şi se învăluie tot în ea. În aşa-numitul dialogue coupe sau antithetique, pe care Moliere l-a primit o dată cu tot aparatul clasic, şi unde vorbitorii îşi răspund numai cu câte un vers sau un hemistih, comicăria metrică de care vorbea Schlegel e în adevăr pusă în valoare; dar întreţinerea acestei forme e un episod relativ rar în uzul dramatic al alexandrinului. Punctul de vedere strict clasic îl exprimă, şi aici, tot Voltaire: "dans les grandes pieces remplies de portraits, de maximes et de recits et dont les personnages ont des caracteres nettement dessines, telles que le Misanthrope, le Tartuffe, l'Ecole des femmes, celle des maris, les Femmes savantes - les vers me paraissent absolument necesaires; et j'ai toujours ete de l'avis de Michel Montaigne, qui dit que la sentence presse au pieds nombreux de la poesie, s'elance bien plus brusquement et me fiert d'une plus vifve secousse". E greu de arătat mai complet spiritul didactic al clasicismului decât se vede în această mărturisire a lui Voltaire... Din păcate, Moliere era silit să lucreze repede, aşa încât Boileau nu era deloc mulţumit de alexandrinii lui şi voia mai bine să-l vadă rămânând la simpla proză. Iar Fenelon, pe care în general îl supăra monotonia versului francez, preferă şi el pe Moliere în proză; el admite, în tot cazul, mai degrabă în versurile "neregulate", din Amphytrion decât în uniformitatea incurabilă a versului obişnuit.

Cea dintâi comedie în versuri, L'Etourdi, e scoasă aproape pe de-a-ntregul din L'innavertito al lui Niccolo Barbieri, aşa încât, privind alături proza italianului şi versurile franceze, se vede numaidecât cum alexandrinul lungeşte, umflă şi solemnizează dialogul simplu şi scurt, potrivit unei comedii care nu-i pornită pe înalte înţelepciuni, nici pe adânci subtilităţi. Lelie, tânărul etourdi, începe jocul şi enunţă monologând: "He bien! Leandre, he bien! il faudra contester"; şi dezvoltă subiectul: "Nous verrons de nous deux qui pourra l'emporter;/ Qui dans nos soins communs pour ce jeune miracle,/ Aux voeux de son rival portera plus d'obstacle:/ Preparez vos efforts, et vous defendez bien,/ Sur que de mon cote je n'epargnerai rien". Barbieri începe cu un dialog între cei doi rivali, viu şi pitoresc; nu face expunerea printr-o serie de definiţii, ci mersul comediei e numai sugerat, nu propus, ca enunţul unei probleme. Valetul Mascarille vorbeşte în generalităţi moralizatoare: "Quand nous faisons besoin, nous autres miserables,/ Nous sommes les cheris et les incomparables;/ Et dans un autre temps, des le moindre couroux,/ Nous sommes les coquins qu'il faut rouer de coups". Cu alexandrinul pătrund numaidecât în comedie zicerile nobile care, în mare parte, sunt cuvinte consacrate rimei: objet ("enflamme d'un objet qui n'a point de defant; objet dont vous recevez les lois, objet qui vous tient dans ses fers") appas, trepas, hymen, feux, voeux, flamme - şi care, drept vorbind, fac parte din materialul tragic; şi nu se pare că în intenţia poetului şi înaintea publicului ele făceau efect de parodie, aşa cum riscă uşor să facă în ochii noştri de astăzi. Desigur, nu-i parodie această pompoasă perifrază pe care o exclamă Mascarille, exasperat de prostia neverosimilă a lui Lelie: "Voilá la recompense de vos brusques erreurs, de vos impatiences"; sau lungile analize şi motivări ale valetului şi stăpânului la începutul actului al doilea. Monologul cu care se deschide actul al III-lea începe în stil de epistolă literară. ("Taisez-vous, ma bonte, cessez votre entretien..."), acel din scena VII a aceluiaşi act, povestirile dezvoltate obositor în prima scenă din actul IV, istoria în optzeci de versuri (actul V, scena 14), care aduce deznodământul, ca şi scenele galante şi nobile între îndrăgostiţi erau în mintea publicului de atunci elemente oarecum material legate de sistemul versului sentenţios, explicator şi instructiv. Verificarea se poate continua în piesa care urmează îndată, Le depit amoureux: dezvoltările teoretic ale lui Eraste (I, 1: "souvent d'un faux espoir un amant est nourri... Lorsque par les rebuts une âme est detachee"), inclusiv replica lui Gros-Rene, sau discursul aceluiaşi Eraste (IV, 2: "Quoi! le premier transport") arată, dacă luăm seama la inutilitatea nenorocită şi fastidioasă a versurilor pereche, în ce greutăţi se încurcă Moliere, când vrea, servindu-se de alexandrin, să povestească intrigile complicate pe care le împrumuta din tehnica unui alt teatru, şi drept vorbind imposibile în poezia şi în noul sistem dramatic francez.

În Le cocu imaginaire, alexandrinul şi efectele lui diluante sunt stăpânite de puterea acţiunii şi de pornirea comică, viguroasă şi curată, care dă la o parte maximele cu dezvoltările lor antidramatice. Cazul aduce o preţioasă confirmare prin negativ: alexandrinul se anulează aici în neutralitatea lui prozaică; reintră deci în funcţiunea ce i se cuvine mai bine în poezia comună. În Les fâcheux, valoarea didactică a versului clasic apare în plin curs. Tehnica acestei comedii este cu deosebire semnificativă pentru trecerea lui Moliere la comedia binecrescută: defilarea de portrete literare, în maniera epistolelor satirice, înşirate cu dispreţ total pentru naturalul situaţiilor, asemănătoare prezentării tipurilor în Mizantropul, nu-i o simplă moştenire transpusă din metoda farsei, ci corespunde adânc gustului clasic, care vrea portrete şi aforisme psihologice.

Cei curioşi de mai multe exemple în care să se vadă pătrunderea stilului clasic în comedie se vor mulţumi, cred, citind în Ecole des maris expunerea abstractă şi teorematică (I, 1: "que chacun de nous vive... Mon dieu, chacun raisonne et fait comme il lui plaît"), teoriile liberale asupra educaţiei pe care le dezvoltă Ariste şi mai pe urmă (sc. 6) Ergaste, sau explicaţiile bogate pe care le dă Izabela despre sentimentele ei (Ii, 14; III, 2); în Ecole des femmes lungul referat al lui Arnolphe (I, 1), cu obiecţiile tot atât de lungi ale lui Chrysale, iar puţin mai departe stilul explicativ în care Arnolphe îşi face darea de seamă despre suferinţele lui de bătrân îndrăgostit, sau portretarea tinerilor eleganţi (III, 1), inutilă în urma moralizării pe care Arnolphe o aplicase de curând tinerei fete, sau monologul atât de teoretic al lui Arnolphe (cu concluzia în regulă: "voila de nos Francais l'ordinaire defaut", III, 3), şi generalităţile asupra dragostei debitate de Horace (III, 4), în sfârşit, cele şaizeci de versuri fade şi de prisos cu care Arnolphe sfârşeşte actul al treilea şi începe pe al patrulea, şi iarăşi un monolog de consideraţii generale (IV, 7) plus un discurs de alte generalităţi contrarii (66 de versuri) ale lui Chrysale, povestirea ternă a lui Horace (IV, 2; 64 de versuri), şi autoanalizele lui Arnolphe în plină criză sentimentală, VI, 5: "Ce mot et ce regard detourne ma colere"...

O adevărată curiozitate îmi pare stilul unei comedii, altfel puţin respectuoase de regulile clasiciste. Don Juan: este ca o caricatură a raţionalităţii insipide, o parodie hiperbolică a practicismului clasic. Discursul lui Don Louis, IV, 6; referatul Donei Elvira din partea lui Dumnezeu: "oui, Don Juan, ce meme ciel qui m'a touche le coeur, m'a inspire de vous venir trouver et de vous dire de sa part", IV, 9; dizertaţia lui don Juan despre ipocrizie, V, 2, - sunt exemple în care neutralitatea vorbirii clasice se concentrează în proporţii enorme.

Poate mai izbitoare decât oriunde apar, distribuite în faimoasele versuri "libere", de care s-au entuziasmat două veacuri şi mai bine de public şi critici clasicişti, deliberările, dizertaţiile, analizele şi dările de seamă din Amphytrion (I, 2 - "Sosie: S'avisa-t-on jamais d'une chose pareille...; I, 3 - Alcmene: je prends, Amphytrion, grande part a ta glorie...; Jupiter: Ah! ce que j'ai pour vous... Cet amant de vos voeux jaloux... Dans le scrupule enfin dont il est combattu...; II, 6 - Alcmene; Ah, c'est cela dont je suis offensee... Jupiter: Eh bien, puisque vous le voulez...; III, 1 - Amphytrion: Oui, sans doute, le sort tout expres me le cache, şi II, 3; Ah, quel etrange coup m'a-t-il porte dans l'âme!") cu teribilul lor lirism de proces-verbal.

În cele trei mari comedii, Mizantropul, Tartuffe, Les femmes savantes, clasicismele înverşunate (în Mizantropul, de exemplu, vestita tiradă a Eliantei despre orbirea îndrăgostiţilor, II, 5, şi scena portretelor; în Tartuffe, conferinţa lui Cleante, I, 6, 85 de versuri care se continuă cu alte 22 în actul V, scena I; în Les femmes savantes, apostrofa lui Chrysale, II, 7, duetele şi terţetele de dragoste atât de frumos raţionalizată, I, 2, 3; IV, 2) se topesc la prima vedere în tonul general al poemului, dar nu sunt mai puţin caracteristice pentru obligaţiile tehnice impuse de publicul şi de teoreticienii comediei nobile. Moliere a fost robul teatrului: abia dăduse Preţioasele ridicule, când s-a apucat să compuie pe Don Garcie, un fel de tragicomedie galant-sentimentală, în care el se pleacă în mod surprinzător ideilor "precieuses" din romanele pe atunci la modă.

Despre comediile în versuri, Faguet (Histoire de la litterature francaise, II, 128, şi Le XVII-e siecle, p. 293) riscă rezerve de felul acesta: "un peu trop oratoire peut-etre - un peu de redondance et quelque rhetorique"; iar Rigal (Moliere, II, 173), după ce laudă proza din L'Avare, adaugă: "par endroits cette prose este trop rythmee et trop poetique, par endroits aussi elle est lourde, enchevetree". Aceste constatări se lămuresc, cred, tocmai prin faptul că Moliere trebuia să fabrice în grabă comedii în ton nobil.

Terenţiu poate scrie scurt (Andria, I, 5): "Abi cito, et suspende te"; alexandrinul e obligat să lungească: "Va vitement chercher un licou pour te pendre" (Le Depit amoureux, V, 1). Obscuritatea versurilor 369 şi următoare din această comedie (II, 1) vor să explice comentatorii (Oeuvres de Moliere, ed. Despois-Mesnard I, 428) prin aceea că intriga însăşi e obscură. Nu-i cumva mai mult de vină rigiditatea alexandrinului, impropriu pentru detalii concrete şi bogate, şi atât de potrivit pentru generalităţi simple? Poezia italianului (L'Interesse al lui Niccolo Secchi) spune simplu şi direct despre gelozie: "Giudicai sempre in amor esser gran fallo il mostrarsi geloso, et ho per prova veduto molti che hanno posto in gratia alle loro donne i suoi rivali, di che elle non ne facevano prima stima alcuna e forsi non gli conoscevano solamente con mostrarsi gelosi: perche col scoprire il sospetto davano alle loro donne occasione di pensar che qualche buona parte o rara qualita fosse nel giovine rivale, che conosciuta dallo amante lo riducesse a dir mal di lui, e a sospettare, e mettergli il cervello a partito14"; de aici obligaţiile alexandrinului silesc pe poetul francez să scoată o lecţie în regulă, cu enunţarea ideii, diluată în patru versuri ("En effet tu dis bien, voila comme il faut etre:/ Jamais de ses soupcons qu'un jaloux fait paroître!/ Tout le fruit qu'on en cueille est de se mettre mal,/, Et d'avancer par la des desseins d'un rival"), după care urmează argumentaţia ţinută numai în generalităţi ("Au merite souvent de qui l'eclat vous blesse/ Vos chagrins vont ouvrir les yeux d'une maîtresse;/ Et j'en sais tel qui doit son destin le plus doux/ Aux soins trop inquiets de son rival jaloux"); şi, în sfârşit, concluzia de o claritate care ofensează deopotrivă persoana intelectuală a celui apostrofat, ca şi pe a cititorului ("Enfin, quoi qu'il en soit (!), temoigner de l'ombrage,/ C'est jouer en amour un mauvais personnage,/ Et se rendre, apres tout miserable a credit:/ Cela, seigneur Eraste, en passant (!!) vous soit dit").

Cât priveşte regulile teatrului clasic, cum era de aşteptat, Moliere, deşi în teorie nu le arată mare evlavie, le-a respectat, în cele trei comedii mari propriu-zis clasice nu mai puţin decât Racine.

În operele literare vechi, ceea ce supără înainte de toate e lungimea vorbei. Se poate zice că acesta e semnul cel mai sigur al învechirii. Mişcarea sufletului şi spiritului celor vechi are un tempo prea lent pentru noi. Astfel se naşte impresia specifică de gol în formele literare învechite. Această particularitate e ceea ce ni le face străine de la prima vedere, câteodată chiar stranii. Impresia aceasta de lungime şi de gol se nuanţează felurit după epoci, după locuri şi după genuri. Pentru oamenii de pe vremea lui Socrat şi Platon, felul de raţionament ticăit, cu ecouri cvasi papagaliceşti, era probabil o desfătare nouă şi intensă. Îmi închipui că pe oricare cititor de astăzi, sincer şi cu mintea trează, procedarea aceasta îl exasperează aproape ca o manie. Vorbirea platonică face pe unelocuri să te gândeşti la vreo curioasă conversaţie într-o casă de sănătate, sau poate, câteodată, la o şcoală pentru copii cu creierul slab dezvoltat. Sentimentul de lungime, de ţinere sau învârtire în loc, pe care-l provoacă stilul poeziei clasiciste franceze, considerate în efectele cele mai complete ale tehnicii alexandrinului, sufere o ciudată complicaţie prin aparenţa de concizie pe care o produce acest vers. În tendinţa lui fundamentală de a tăia necontenit gândirea în bucăţele scurte, egale şi simetrice, alexandrinul pare să promită vorbă aforistic lapidară; însă perechile de versuri, indisolubile şi perpetue, cu mişcările lor pendulare, implică o repetare sau o variare fără progres a acelor bucăţele de gândire. Şi fiindcă acest vers, ca şi spiritul din care s-a format, este din natură didactic şi practic, iar pe de altă parte teatrul francez a voit din ce în ce mai mult scurtarea şi iuţirea acţiunii, impresia de lungime şi de gol a vorbirii clasice sporeşte cu o adevărată rafinare. Vorbirea clasicistă vrea să pară uscată şi conciz informativă, şi este eminent repetitoare şi diluantă. De aici veneau, cred, greutăţile de care s-au lovit naturile mai puţin disciplinabile, Corneille şi Moliere, de exemplu, când li s-a impus această structură stilistică, şi înţelegem de ce clasiciştii puri aveau ocazie să-i scuze de obscuritate şi galimatias.

Moliere a făcut şi teatru amuzant de modă veche, şi teatru moralistic şi moralizant, nobil şi "bienseant", cum cerea lumea nouă, adică burgezimea crescută de iezuiţi şi saloanele care cultivau eleganţa importată nu prea de mult din Italia şi Spania; dar un stil nou specific comic n-a ajuns să realizeze. El s-a oprit în loc, ostenindu-se ca să îmbrace cu orice preţ vechile paiaţerii în toga clasicistă. La un stil nou a ajuns, strict vorbind, abia Beaumarchais, introducătorul "spiritului" în teatru, acest nou mijloc de a reface comedia amuzantă.

Brunetiere (Manuel de l'histoire de la litterature francaise, pag. 154), pe urmele lui Voltaire, taxează de "comedie rejouissante" Scrisorile provinciale ale lui Pascal, şi crede că ele "au deschis ochii" satiricului Boileau şi comicului Moliere. Se poate; dar polemica satirică şi moralizantă încă nu formează un stil propriu de comedie.

În altă direcţie s-ar putea restrânge, cred, părerea lui Sainte-Beuve, care aşează pe Moliere în grupa Rabelais-Shakespeare-Cervantes. Moliere, ca toţi cei din vremea lui, a fost legat cu exces de societatea în care trăia; el e închis în problemele societăţii franceze din timpul său, ceea ce Brunetiere a exprimat exact, deşi indirect, zicând că "filozofia" lui Moliere este limitat burgeză. Se poate presupune că singur, între toţi cei mari din vremea lui, avea în el acea putere şi libertate poetică la care se gândeşte Sainte-Beuve. Totuşi, mai tare a fost capacul clasicismului local. Cât de ciudat e înăbuşită şi stinsă, în Don Juan, poezia modelului spaniol, şi ce desăvârşit cuminte şi burgeză apare nebunia domnului Jourdain alături cu delirul superb de "conte bleu" al lui Malvolio!