Despre stilul perfect

Am greşit. Deunăzi, vorbind de stilul lui Renan, am spus, după mărturia lui Emile Gebhart, că La Priere sur l'Acropole, giuvaerul etern inevitabil în toate panegiricele închinate maistrului delicios, a fost scrisă în biblioteca Şcoalei franceze sau la Hotel d'Angleterre în Atena. Târziu după Gebhart, Albert Thibaudet venise cu ideea că Rugăciunea a fost, probabil, scrisă în insula Ischia. Nici aşa nu-i. Acum de curând, d. Jean Pommier, profesor, a publicat în Revue de Paris, un studiu despre originile bucăţii, şi acolo ne informează că ea a fost scrisă, câteva luni mai târziu, acasă, la Paris. Şi d. Pommier, care face lucrurile serios, a cercetat carnete inedite de călătorie ale lui Renan, şi a găsit că în La Priere... sunt utilizate note dintr-o plimbare în Norvegia.

Renaniştii au strigat că-i profanare şi-i ridicul să cercetezi izvoarele (!) unui scriitor aşa de mare. D. Souday, mai ales, s-a iritat peste măsură şi a vorbit, foarte veninos, despre Le Pommier sur l'Acropole... şi bietul profesor Pommier crezuse că a luat toate măsurile de cuvenit respect către idolul de care se apropia, scriind cu sfială mare: "Arretons ici cette analyse impie". Ce naiv! Nu s-a gândit că nu era vorba să se oprească; sacrilegiul era că a început o asemenea cercetare... Dar adoratorii nu înţeleg; de aceea doar sunt adoratori.

Ce însemnează, în cazul de faţă, asemenea cercetare asupra metodei de lucru a unui literat? Renan zice: "les heures que je passais sur la colline sacree etaient des heures de priere". Aceasta, evident, ca să ne prepare pentru lirismul care urmează îndată - cinci pagini de apostrofări şi invocaţii neobosite, impecabil elegante.

După drepturile elementare ale interpretării literare, îmi era permis - vreau să zic: eram obligat! - să pun alături de informaţia din Souvenirs de jeunesse (pe care Renan singur le taxează de verite et poesie, şi adaugă: "bien des choses y ont ete mises, afin qu'on sourie") observaţiile unui învăţat serios şi cinstit ca Gebhart, care tocmai în acele "ceasuri" era acolo cu dânsul.

Şi?

Şi, prin urmare, Renan care însuşi semnalase repetat că genurile literare îşi au vremea lor, sunt născute din necesităţi istorice şi rămân supuse acestora, că încercarea de a reînvia genuri moarte este o greşală copilăroasă, o idee învechită de retor, Renan compune acasă, în biurou, cu note luate în biblioteci filologice şi în călătorii prin Grecia şi Norvegia, un fel de psalm - el, profesorul de gramatică comparată şi critică biblică din secolul XIX, flegmaticul blajin şi ironic - un imn, parc-ar fi un preot ori un adept delirant de acum mii de ani. Şi rezultatul este un anahronism literar: amestec pestriţ şi comic de exclamaţii tipicare, de ornamente erudite colecţionate din manuale savante şi de note critice judicioase şi interesante! Aceste materiale, atât de eterogene, puse atât de fără jenă la un loc, dau impresia unei glume la un banchet de profesori. Pentru febrilii renanişti români va fi binefăcătoare, poate, o apreciere franceză, pe care, fără îndoială, o vor citi cel puţin cu respectuoasă atenţie datorită absolut spiritului latin: "on exhumera la sempiternelle Priere sur l'Acropole... Entre nous, cette piece sent un peu la parodie" (Jean-Jacques Brousson, în Les Nouvelles litteraires din 24 februarie 1923).

Pentru stil, o asemenea întreprindere trece cu totul peste marginile virtuozităţii acceptabile - este curat joc acrobatic.

Despre scrisul lui Renan a zis odată Jules Lemaître: "on ne voit pas comment c'est fait". Pentru infinit citata Rugăciune, cum vedem acum, fraza lui Lemaître este cel puţin exagerată... se vede prea bine... "comment c'est fait!"... Dar sonoritatea frazei? A cercetat cineva riguros ritmele prozei lui Renan ca să vadă dacă, prin varietatea ori noutatea lor, pot să stea alături, ori mai sus chiar - nu?! - decât ale lui Chateaubriand, ale lui Ballanche, ale lui Maurice de Guerin? sau - fiindcă mulţimea cititorilor de azi îi frecventează rar ori deloc pe aceştia - decât ritmele lui Flaubert şi France, ale lui Huysmans, ale lui Lemaître el însuşi? Până la o asemenea cercetare, de ce atâta vorbă de muzicalitatea lui Renan? Fraza lui Lemaître a fost, probabil, o graţiozitate curentă - cine ştie ce compliment evaziv, din fuga condeiului.

Cred că proza lui Renan e făcută din ingredientele ritmice şi retorice cele mai consacrate printr-un uz şcolar foarte vechi şi general, acumulate şi aplicate cu intenţia stăruitoare de a le da un maximum de evidenţă. Proza aceasta este un muzeu complet al frumuseţilor pe care le au în urechi şi în memorie milioane de avocaţi, ziarişti, profesori şi alţi cetăţeni cari întreţin relaţii fragede cu "literatura".

Încă de mult, caracterizase Huysmans scrisul lui Renan prin o formulă de maistru: "le verbe aqueux d'Ernest Renan!"

Lui Marcel Proust stilul lui Renan i se pare "gazetăresc". Se înţelege, şi de multe ori: "perfect". Neapărat. Stilul "perfect" nu-i posibil decât în acea metodă literară care-i a lui Renan. "Perfect", "perfecţie" sunt cuvinte favorite în estetica clasicistă a secolului XVII, care se întemeia pe credinţa fermă că există o excelenţă unică în artă, simplu şi clar determinabilă. La asemenea excelenţă se putea şi se cerea să ajungă orice intenţie artistică, absolut indiferent de orientarea firească a talentului şi de structura psihologică a momentului creaţiei. Perfecţia era determinată prin reguli - şi sigur realizabilă tot prin ele. Renan a fost un tip "perfect" de epigon al clasicismului. Stilul lui este "adeseori" - perfect. Nici vorbă! Dar un tânăr literat francez judecă, de pildă, aşa: "son style peut paraître blanchâtre et affecte souvent (par exemple la fameuse Priere sur l'Acropole), sa pensee trop adroite et son mysticisme trop papelard" (Bernard Fay, în Les Nouvelles litteraires, 12 aprilie 1924).

Jurnaliştii şi profesorii laolaltă au consacrat de mult pe France discipol al lui Renan. În momentele sale literare, ubiquul Mitică, după ce constată că France e sceptic, adaugă cu fineţe: ca şi Renan, maistrul lui.

În călătoria sa literară prin America de Sud, deputaţiile de literaţi şi studenţi îl salutau regulat şi credincios ca "şcolar al lui Renan"... - până într-atât, că placidul Anatole şi-a pierdut răbdarea şi a vorbit astfel unui ziarist: "Qu'y a-t-il de commun, je vous demande, entre l'auteur de la Vie de Jesus et moi?... Il a appris a ecrire dans les eucologes et moi dans Voltaire. Son style a la fausse simplicite de cet art sacre des enfants de Marie et des enfants de choeur... Le mien est ce qu'il est, mais il ne sent pas la bigotterie. Et puis je suis emancipe, tandis que votre Renan demeurera sousdiacre in aeternum! Il preche. Il se croit incredule parce qu'il ne recite plus son breviaire, mais il est opprime sous toutes sortes de fidelites, de professions, de confessions, de symboles! Il est denue de tout esprit critique. Il n'a aucun sens de l'histoire"... Şi France dezvoltă această judecată, înşirând comparaţiile istorice, de o foarte îndoielnică savoare, atât de întrebuinţate de Renan - regii merovingieni asimilaţi cu fermierii actuali din Beauce ori Brie, Saul cu un şeic arab, David cu Abd-el-Kader - şi arătând inconsistenţa criticii biblice a profesorului literat, care interpretează cărţile sfinte când raţionalist, când romantic. Iar Jean-Jacques Brousson, relatând conversaţia lui France, observa că sarcasmele aceste cuprind o părticică de adevăr.

Mie nu-mi trebuie aici decât caracterizarea stilului cu vorbele "fausse simplicite". În ele se rezumă înţelesul întregii Note în care am arătat izvoarele istorice şi psihologice ale artei lui Renan, punându-l mai ales pe dânsul însuşi să se explice şi să se descrie în faţa cititorului.

Când am scris-o, nu ştiam că France îi găsise o atât de clară concluzie. Cred că nici încheierea textului meu nu era obscură; ci numai ceva mai energică în ton.

Mă găsesc dar în tovărăşie bună; mă pot dezinteresa liniştit de rest.