








În cei zece ani de la reunirea Basarabiei la trupul ţării celei vechi, un om a trăit acolo, pe care încetul cu încetul lumea l-a uitat, fiindcă el nu aducea nici o pretenţie şi nu hrănea nici o ambiţie, fiindcă era dispus să îndure toate nedreptăţile, să se acomodeze cu toate ignorările.
Dar şi fiindcă pentru dânsul România Unită nu era un lucru neaşteptat, care să-l arunce în arenă cu pofta nestăpânită de a înrâuri şi de a guverna, pe care o au naturile nedeprinse cu puterea, şi în sângele cărora nu e nimic din tradiţiile strămoşeşti de participare la cârmuire. Fiindcă era un drept, bun şi credincios boier moldovean, de cinstită origine răzăşească al ţării de naştere pentru dânsul şi pentru neamul său pănă în cele mai depărtate timpuri.
Astfel, în mijlocul triumfurilor celor mai neaşteptate şi celor mai nedrepte, Pavel Gore s-a resemnat a fi, fiindcă aşa voiau vremurile, nimic.
Cu mândria omului de rasă, sub sfârcul de bici al insultei, el s-a închis cu gândurile lui, între gândurile oamenilor celor mai nobili, cuprinse în cărţi. În acest refugiu intangibil de vulgarităţile care strigă în lungul străzilor, de tiraniile care izbesc cu picioarele în uşi, omul care n-a fost nimica în Basarabia liberă, de care visase în cei mai buni ani ai vieţii sale, a stat ani întregi mândru ca un rege pe vremea când nu erau încă prim-miniştri. N-a ieşit de acolo, decât pentru a primi şi a întovărăşi câte un cărturar ca dânsul cu o conversaţie aleasă, în care din când în când cădea câte o discretă picătură de melancolie asupra oamenilor şi asupra vremurilor.
Şi soarta, mai bună decât lumea, i-a făcut suprema graţie de a nu-l târî prin bolile care degradează, ci de a-l ţintui la masa lui de lucru, dintr-o singură şi nobilă lovitură.
Dar atâta ştiinţă fără nevoie de a se arăta, şi atâta valoare despreţuind a se dovedi înaintea judecătorilor pe cari-i dă vremea, nu se va mai întâlni în acea ţară.
Şi de aceea, cine poate înţelege o asemenea vieaţă, să dea o lacrimă pentru prietenul mieu Pavel Gore.
(Vol. III, p. 242-243.)