Mathieu Jean Caragiale

de Ion Iovan

Autorul Crailor de Curtea-Veche nu a fost un om şi un scriitor obişnuit. Sub masca impecabilă a dandy-ului, acest veritabil dezrădăcinat şi-a scris literatura, dar, mai ales, şi-a ţesut stilul de viaţă. A fost unul din cei care au avut «plăcerea de a uimi şi satisfacţia orgolioasă de a nu fi niciodată uimit», cum spunea Baudelaire. Scopul vieţii lui a fost acela de a-şi arăta fiinţa – «concepută de el însuşi».

Poate fi înţeles şi acceptat insul rarisim care a fost Mateiu Caragiale? Cel pentru care însemnele afişate ale valorii proprii şi eleganţa – eleganţa ca profesie – constituiau atributele esenţiale ale existenţei? Demersul nostru se străduieşte să conducă interesul cititorilor seduşi de textul matein spre alcătuirea omenească a creatorului Crailor... Fiindcă observăm că, paradoxal, cu cât opera se face mai cunoscută, cu atât figura autorului se înceţoşează. La această discordanţă contribuie, desigur, şi împrejurarea că biografia lui Mateiu Caragiale nu s-a scris. Dar să nu uităm nici că, îmbrăcându-i producţia literară în superlative, criticii au tendinţa de a diminua statura umană a fiului «natural» al marelui Ion Luca, simt impulsul de a-i ignora sau ridiculiza proiectul de viaţă.

Printre altele, morga şi dandysmul lui Mateiu par a fi chestiuni stânjenitoare pentru criticul român: iată un autor (important) care aduce în prim-planul preocupărilor sale «făptura din afară», un autor pentru care literatura e un mijloc, nu scop!

Da, Mateiu Caragiale a fost un semeţ şi un nonconformist integral – tânăr, i-a scandalizat deliberat pe filistinii contemporani, în frunte cu celebrul său tată. Matur, s-a izolat în ţinută şi trufie, devenind personalitatea cea mai ciudată a Bucureştiului interbelic. A dorit să fie un caz – a reuşit; a vrut să scrie o capodoperă – a scris-o. În final, valoarea i-a fost recunoscută. Doar valoarea de scriitor.

Craii de Curtea-Veche, Remember, Sub pecetea tainei sunt cărţi fără moarte. Cu ce preţ au fost acceptate la vremea lor în vitrina literaturii române? Fiindcă a trebuit plătit un preţ, s-a cerut un sacrificiu pentre ca ele să nu fie cumva «umbrite». Preţul a fost tăinuirea a ceea ce numim «corect» reacţionarismul lui Mateiu; dar şi ascunderea judecăţilor lui asupra contemporanilor, precum şi ignorarea stilului ales de el pentru a vieţui, văzut ca un cult inacceptabil al propriului eu, un exemplu cu totul «nepedagogic».

La început a fost Perpessicius. Criticul a dosit cu bună ştiinţă «apucăturile» singulare ale celui căruia, în 1936, îi edita postum literatura, încuiindu-i în sertar însemnările private. Faţa umană a lui Mateiu Caragiale trebuia uitată «din dragoste pentru opera acestuia», pentru a prezerva, chipurile, «puterea de iradiere» a scriiturii. A urmat Şerban Cioculescu, care îl apăra până în pânzele albe pe tatăl Caragiale – «ponegrit», zice, de nerecunăscătorul, resentimentarul său bastard. Criticul şi-a pus în mişcare antipatia organică faţă de Mateiu, cenzurându-i jurnalul, scrisorile şi comentându-l, ca om şi scriitor, în chipul cel mai maliţios. În sfârşit, aprecierile devenite clasice asupra figurii ultimului Caragiale se văd confortabil fixate în judecata suficientă a academicianului G. Călinescu din Istoria literaturii..., unde Mateiu îi pare «un majordom în concediu duminical».

Nu e de mirare că mai toată critica musteşte apoi de neutralitate «negativă» faţă de omul Mateiu Caragiale. Excepţie fac scriitorii Al. Paleologu şi Alexandru George; ca şi exegeţii mateini Ovidiu Cotruş sau Barbu Cioculescu, fiecare însă cu rezervele sale, cu limitele propriei toleranţe.

La drept vorbind, Mateiu nici nu e uşor de acceptat: lucruri neînsemnate ori inutile pentru alţii au o importanţă majoră pentru el, o fiinţă sui-generis, care face din «deşetăciunile» vieţii «o artă ce poartă pecete personală, seducătoare ca o lucrare a spiritului», cum spune Jules Lemaître. Mateiu Caragiale este, înainte de toate, o lucrare a spiritului, a spiritului său.

Ce ştim despre această «lucrare»? Doar frânturi rezultate din texte incomplete, şi acelea copiate infidel, maltratate cu obstinaţie. Aproape tot materialul olograf a dispărut. De parcă toţi şi toate s-ar fi coalizat ca să şteargă amintirea omului viu Mateiu Caragiale, pentru a lăsa în faţa noastră un chip cu trăsături estompate, o schiţă în culori de apă rătăcită în galeria viguroaselor şi educativelor «uleiuri» naţionale.

(din volumul Mateiu Caragiale. Portretul unui dandy român, editura Compania, 2002)