XII. Bugetele

Cu ocazia "Zilei cărţii", organizată la Bucureşti, în luna mai 1936, N.N. Condiescu a ţinut o cuvântare din cuprinsul căreia, cei ce au vrut să audă, au înţeles adevărata stare financiară a Societăţii: "În calitatea mea de preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, am cercetat mai de aproape durerile Societăţii. E sărăcie, sărăcie, sărăcie. În casa noastră suflă vântul. Altfel n-ar fi firesc. Ne susţinem doar din cotizaţiile membrilor - câţi pot însă să fie la curent cu plata? - şi din subvenţii derizorii. Nici un gest de nicăieri". Iar despre scriitori spune: "Meşterii noştri au minunat meşteşug, au scule, dar n-au odihnă. Ţanţoşi şi băţoşi, ei îşi croiesc drumul cu însângerări de iad, nebănuind nimeni că sub insolenta fâlfâire a lavalierei şi sub sarcasmul uneori cinic al glumei, care cravaşează, ei înăbuşesc gâlgâitul lacrimilor deznădejdei. Ei nu pot cerşi. Sunt săraci în haine negre, obligaţi să aibă totdeauna o ţinută şi să se declare sătui, chiar dacă şi-au momit foamea cu un şvarţ". A fost, în cuvântarea aceasta, o recunoaştere, publică, a stării grele în care trăiau Societatea şi membrii săi, scriitorii. Această sărăcie, provenită în primul rând din lipsa unor posibilităţi revendicative comune, în cazul scriitorilor, ca producători exploataţi, îl determinase pe Tudor Arghezi să scrie, cu un an mai înainte, articolul: Un sindicat al scriitorilor: "A venit ceasul să se organizeze un sindicat profesional, independent, viu, de permanentă iniţiativă, al scriitorilor. Materialmente el poate apăra interesele breslei, şi opera sa de creaţie intelectuală poate lăsa în urmă toate încercările hibride de participare a literaţilor la viaţa culturală efectivă românească, printr-un sistem de lucrări care, grupându-i în colaborări felurite, le poate procura fără greutate o existenţă demnă [...]. Sindicatul, a cărui întemeiere e necesară, va putea să fie, în lipsa oricărei autorităţi speciale, o autoritate ascultată [...]".

În privinţa bugetului Societăţii, cercetăm rapoartele cenzorilor pe câţiva ani şi înţelegem marile greutăţi suferite. În 1912: venituri - 4254 de lei şi cheltuieli cu 117 lei mai mari. În 1914: încasări - 4885 de lei (3000 de lei subvenţia de la Ministerul Cultelor, 740 de lei cotizaţii, 640 de lei beneficiul serbării de la Craiova, 5 lei o donaţie), iar la cheltuieli - 3626 de lei; dar a rămas chiria sediului neplătită. În 1915 apare primul excedent: 9705 lei. În 1916 excedentul ajunge la 30 129 de lei; deci, după şapte ani de la înfiinţare, comitetul îşi poate exercita drepturile date de statut, acordând împrumuturi membrilor Societăţii. În anul 1917 aceste împrumuturi vor ajunge la suma totală de 7300 de lei. Un raport financiar favorabil îl dă vicepreşedintele Societăţii, la 24 februarie 1919: "Activitatea Societăţii Scriitorilor Români, în anul expirat, se rezumă, de fapt, la strângerea fondurilor şi la ajutorarea membrilor. În vremurile grele prin care am trecut, anii de restrişte şi de refugiu în Moldova săracă şi eroică, au îndoit solicitudinea Societăţii noastre faţă de membri ei şi în această privinţă putem spune că ne-am făcut datoria întreagă [...]". Acesta este adevărul - Societatea acordase ajutoare în împrumuturi în sumă de 30200 de lei. În 1920, serbările organizate îi aduc Societăţii un beneficiu de 80000 de lei, din care se vor da, anul următor, 19000 de lei împrumuturi, iar în 1921, încă 24000 de lei. Împrumuturile erau, în realitate, ajutoare nerecuperabile. Nu vom găsi, la restituiri, decât 1500 de lei, în anul 1922. Din raportul care semnalează aceste cifre mai aflăm şi ale sume ce vor intra în capitolul cheltuieli nerecuperabile: 39000 costul planurilor construirii localului Societăţii - nerealizat niciodată - şi ajutoare directe de 6700 de lei. Împrumuturile nerestituite erau, în anul 1922, în valoare de 31700 de lei. Situaţia nu era bună nici în anii următori, deficitele prezentate la bilanţ arătând astfel: 1928 - 2500 de lei; 1930 - 49000; 1931 - 330000 de lei pierdere certă, plus o pierdere probabilă de 1000000 de lei - sume ajunse la capitolul acesta nedorit din cauza falimentului Băncii Marmorosch Blank, unde îşi avea contul Societatea. În 1936 - anul sărăciei denunţată de preşedintele Condiescu - deficitul este de 1500000 de lei, iar în 1944 - 687000 de lei. Între anii 1923-1928 mai sunt menţionate în rapoartele financiare şi unele cheltuieli deosebite: 13100 de lei pentru îngrijirea mormintelor scriitorilor dispăruţi; 45 000 de lei pentru executarea portretelor a patru foşti preşedinţi, între care şi al lui Mihail Sadoveanu (pictor Şt. Dimitrescu) - deci scriitorii căutau să facă eforturi materiale şi pentru a-şi onora conducătorii din trecut, păstrându-le portretele la sediul Societăţii. Mai sunt menţionate în bilanţuri: 8 000 de lei plata telefonului, în 1928; deci Societatea ajunsese să dispună şi de un astfel de mijloc modern de comunicare. Apoi, începând din 1927, pensia acordată văduvei poetului George Coşbuc, despre care Liviu Rebreanu raportează adunării generale: "Societatea se onorează că poate astfel împlini un gest nobil faţă de tovarăşa de viaţă a celui mai reprezentativ poet de după Eminescu". Printre beneficiarii de pensii acordate de Societate se află şi nefericitul poet Arthur Enăşescu. Din 1923 şi până în 1926 acesta a avut 300 de lei pensie; din 1927 i s-a mărit pensia la 600 de lei, apoi din 1929 şi până în 1938 - 2 000 de lei. La capitolul împrumuturi, mereu deficitar, Liviu Rebreanu propune, în 1927, radierea din scriptele Societăţii a "împrumuturilor nerecuperabile" - deci, în fapt, transformarea lor în ajutoare. Propunerea este acceptată, dar în 1928 se modifică regulamentul de acordare a împrumuturilor, stăvilindu-se oarecum unele abuzuri.

Tot sub conducerea lui Liviu Rebreanu se realizează, la venituri: în 1930 - 41000 de lei din vânzarea fotografiilor scriitorilor (ceea ce arată simpatia publicului pentru prozatorii şi poeţii timpului) şi 660 000 de lei (în 1926) încasaţi de la Cazinoul din Constanţa (de pe urma jocurilor de noroc - cotă cedată de autorităţi). Venitul acesta, destul de substanţial, a dat prilej unor "purişti" să-l critice pe preşedintele Rebreanu. În pofida protestelor, Societatea a acceptat totuşi participarea la beneficiile Cazinoului - şi bine a făcut. Un refuz ar fi dus la lipsirea Societăţii de această sumă, şi la sporirea veniturilor altei instituţii. În 1931, Societatea, în căutarea de noi venituri, deschide două cinematografe - unul la Braşov şi altul la Arad. Prin concesionarea lor, încasările Societăţii cresc cu 100000 de lei pe an.