V. Sediile

Este de înţeles că orice Societate trebuie să-şi aibă un sediu organizat, în care să-şi desfăşoare activitatea. Problema aceasta a figurat printre primele pe care şi le-a pus Societatea Scriitorilor Români. Firava înjghebare a lui Cincinat Pavelescu şi-a ţinut şedinţele - după cum am arătat - într-o berărie şi, ceva mai târziu, în sala de conferinţe a Institutului de Arte Grafice "Minerva" (ultimele convocări). Constituirea de la 2 septembrie 1909 s-a făcut - cu îngăduinţa directorului respectiv - în amfiteatrul Liceului Lazăr; deci, chiar numai pentru o singură zi, acesta a fost primul sediu al Societăţii prezidată de Mihail Sadoveanu. Visul cel mare al societarilor era construirea unui local impunător, corespunzător prestigiului cuvenit Societăţii. În regulamentul de funcţionare se spunea, în 1909: "Până la construirea unui local propriu al Societăţii, se va închiria un număr necesar de încăperi, pentru instalarea birourilor, a bibliotecii şi a unei săli de lectură. Secretarul şi casierul vor avea aici camera lor de lucru, iar sala de lectură va fi deschisă membrilor şi oaspeţilor". Despre instalarea celui dintâi sediu ne vorbeşte Emil Gârleanu: "Ne-am întocmit un local al nostru, cu mobilele trebuitoare, fără lux, cu o bibliotecă, pe care am strâns-o de pe unde am putut, cu tablouri, pe care prietenii noştri, pictorii: Steriade, Hârlescu, Stoica, Poinevin, Iser şi atâţia alţii ni le dăduseră cu dragă inimă. Fiecare dintre noi am adus acolo ce aveam mai de preţ în artă, şi, în scurt, am alcătuit un local modest, în care puteam intra cu bucurie, închiriind mai întâi apartamentul din strada Academiei (în clădirea Imobiliara)". În localul acesta Societatea a stat foarte puţin - sigur că din lipsă de fonduri, chiria fiind foarte mare. În ianuarie 1911 găsim, deci, birourile Societăţii instalate la altă adresă - în imobilul Luvru, de pe Calea Victoriei, colţ cu strada Sărindar. Se găsise o soluţie avantajoasă - o parte din etajul al treilea era ocupat de Dimitrie Anghel, care plătea cota cea mai mare de chirie, iar restul - două camere - revenea Societăţii. Gârleanu ne spune mai departe: "În camerele sale Anghel îşi făcuse un interior ales, care-i cuprindea tot avutul: o bibliotecă rară, cu ediţii scumpe de-ale poeţilor francezi; multe tablouri (între care şi un admirabil portret al său, făcut de pictorul Steriade) şi multe, foarte multe amintiri de familie [...]". Toate acestea şi întregul avut al Societăţii au fost distruse de incendiul care a mistuit marele imobil, la 29 ianuarie 1911. La dezastru a asistat neputincios şi Gârleanu, care descrie astfel incendiul: "Cele din urmă geamuri care s-au luminat, ca nişte rubine, au fost acelea ale Societăţii nostre. În noaptea rece şi aspră am privit, până la sfârşit, spre ferestrele odăilor în care se topea şi o parte din nădejdiile noastre [...]".

Un alt sediu corespunzător nu şi-a mai putut organiza Societatea multă vreme. Un timp şi-a improvizat şederea în două mici încăperi din Pasajul Karagheorghevici, la numărul 2; apoi pe timpul preşedinţiei lui Diamandy, care era şi director al Teatrului Naţional, şedinţele comitetului Societăţii s-au ţinut în foaierul de jos al teatrului (între anii 1914-1915). Mai târziu, în 1916-1917, cei câţiva scriitori din comitet, rămaşi să ducă mai departe făclia aprinsă în 1908, s-au întrunit în redacţia ziarului România, la Iaşi - ziar la care toţi colaborau cu înflăcărate articole adresate naţiunii greu lovite de cotropirea străină. România a fost cea mai prestigioasă publicaţie apărută la noi în timpul primului război mondial (de la 2 februarie 1917, până la 9 ianuarie 1919). Cât timp capitala a fost ocupată de trupele invadatoare, cotidianul acesta a apărut la Iaşi, apoi s-a mutat la Bucureşti. Nici unul dintre ziarele pe care le-am avut în trecut nu s-a bucurat de colaborarea unor condeie atât de valoroase ca România. În paginile sale au scris atunci împotriva cotropitorilor, cei mai de seamă prozatori şi poeţi ai noştri: Mihail Sadoveanu, Al. Vlahuţă, Octavian Goga (acesta apare cu primul articol de fond, intitulat: Spre biruinţă - îndemn la lupta pentru alungarea vrăjmaşului care ne-a încălcat hotarele), Corneliu Moldovanu, Eugen Herovanu, I. Agârbiceanu, George Gregorian, Delavrancea, Radu Rosetti, N.N. Beldiceanu, C. Ardeleanu, P. Locusteanu, Ion Minulescu, I. Găvănescul, George Ranetti, Mircea Rădulescu. Tot în primul număr, Mihail Sadoveanu scrie, alături de Goga, în articolul "Armata": "Ca şi în trecut, s-au sculat asupră-ne puterile întunericului şi ale robiei şi s-au năpustit asupra oastei noastre puhoaiele neamurilor rele [...]. Au respins cei vechi valurile; le vom respinge şi noi. Armata noastră e tare prin dreptatea pe care o apără; ea se va întoarce asupra cotropitorilor ca o furtună răzbunătoare. Şi va trebui să biruiască". Poezii patriotice au semnat, în România, printre alţii: V. Voiculescu, P. Cerna, Al.T. Stamatiad, G. Talaz, Andrei Branişte, Demostene Botez şi I.U. Soricu. Şi cum mai toţi aceştia erau membri ai Societăţii Scriitorilor Români, putem spune, fără nici o sfială, că opera întreprinsă de ziarul România a fost opera Societăţii. Ea trebuie consemnată cu mândrie în istoricul activităţii de atunci a breslei noastre.

În anul 1919, când Societatea şi-a reluat activitatea la Bucureşti, s-a apelat din nou la direcţia Teatrului Naţional, pentru ţinerea şedinţelor în spaţiile care puteau fi eliberate câteva ore pe lună. O adresă permanentă, pentru primirea corespondenţei, devine locuinţa poetului George Cair. În 1920, bugetul, adunat cu greu, îngăduie închirierea unui foarte modest local de pe bulevardul Elisabeta nr. 6, unde va sta însă numai un an. În 1921 Societatea îşi mută sediul pe strada Parlamentului 2, şi de acolo în locuinţa lui Corneliu Moldovanu, pe strada Sf. Ionică, 17 (până în 1922). Tot timpul acesta însă comitetele n-au încetat intervenţiile pentru obţinerea unui teren pe care să-şi construiască mult visatul Palat al Scriitorilor, sau - cum l-a văzut, mai strălucitor, Mihail Dragomirescu - Palatul Culturii, cu anexe mari, corespunzătoare multor nevoi. Pentru strângerea fondurilor necesare acestei investiţii, Societatea a organizat şi o loterie, devenită, în cele din urmă, o povară financiară, nu un izvor de venituri. Este de mirare cum de nu s-a ajuns la un rezultat pozitiv prin intervenţiile făcute. Printre scriitorii timpului s-au aflat miniştri, senatori, deputaţi şi oameni cu funcţii înalte; dar toţi la un loc n-au putut determina administraţia comunală să doneze un teren potrivit planului preconizat. În anul 1921 un primar găseşte o soluţie: pune la dispoziţia Societăţii Scriitorilor Români şi a Societăţii Tinerimea Artistică vechiul local al aşa-numitei Panorama Griviţei, situat pe maidanul din Piaţa Colţei (unde s-a clădit în zilele noastre, hotelul Intercontinental). Arhitectul Duiliu Marcu a fost solicitat să întocmească planurile de transformare a imensei şandramale - planuri pentru care Societatea Scriitorilor Români a cheltuit, singură, 39 000 de lei. În cele din urmă s-a renunţat la acest local, devizul respectiv fiind exorbitant. În anii aceia, Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti a reuşit să-şi construiască un palat în vecinătatea Panoramei Griviţa (pe actualul bulevard Pache Protopopescu, în faţa Ministerului de Domenii) - cu bani adunaţi de la diferite instituţii şi pe un teren obţinut, gratuit, de la primăria capitalei. Societatea Scriitorilor Români, care avea, atunci, în 1922, un număr de 223 de membri, rămâne mai departe pe la uşi străine, cum se spune: în camere de hoteluri, în locuinţele preşedinţilor, în mici aparta-mente închiriate la tarifele cele mai scăzute. În 1925, Octavian Goga - pe atunci preşedinte al Societăţii - obţine de la primăria capitalei un teren, pe strada Primăverii (împrenă cu Societatea Crucea Roşie), dar ceva s-a întâmplat şi atunci; deci construcţia n-a fost începută. În 1933, Corneliu Moldovanu primeşte, din partea primarului capitalei, promisiunea solemnă că se va da Societăţii un teren, pe strada Caimatei. Dar nu se ţine de cuvânt. Între timp fondurile acumulate pentru construcţie cresc. La adunarea generală ţinută în ziua de 14 ianuarie 1941, preşedintele în funcţie, N.I. Herescu, anunţă, triumfător, că s-au strâns pentru Casa Scriitorilor 6 800 000 de lei, fruct al strădaniilor făcute de scriitori de-a lungul a 33 de ani. Frumos şi lăudabil. Numai că, acelaşi Herescu impune adunării un vot: întreaga sumă să fie donată pentru înzestrarea armatei. Visul cel mare se destrămase, iremediabil.

Ultimele două sedii ale Societăţii au fost pe strada Academiei 4 şi pe fosta stradă General Berthelot, vizavi de catedrala Sf. Iosif; ambele folosite prin închiriere. La 24 februarie 1928, când a fost inaugurat sediul din strada Academiei, Liviu Rebreanu - pe atunci preşedinte pentru a treia oară - mărturisea: "Cu adâncă emoţie şi bucurie, văd, în fine, înfăptuit un vis care a trăit în imaginaţia scriitorilor douăzeci de ani. Prin inaugurarea de azi s-au făcut primii paşi spre o situaţie mai bună şi speranţe frumoase zâmbesc în viitor scriitorilor români [...]". Bucuria era generată de faptul că noul sediu se prezenta, pentru prima dată, onorabil, corespunzător nevoilor şi prestigiului Societăţii.

Visul a fost însă de scurtă durată. Scumpirea chirilor a făcut imposibilă şederea Societăţii într-un astfel de spaţiu, mare şi central. Intervine deci o nouă mutare - ultima din existenţa Societăţii - pe strada General Berthelot.