II. Făuritorii

Nereuşita lui Cincinat Pavelescu - căci a fost o nereuşită, pentru că n-a putut trece dincolo de hotarele timidului început - a avut totuşi partea sa meritorie; a stârnit interesul scriitorilor, i-a scos din indiferenţa arătată faţă de propriile lor interese, arătându-le calea de urmat: să se organizeze într-o corporaţie prin care "să-şi exercite apărarea drepturilor materiale" - cum vor grăi viitoarele statute. Asistăm deci - în august 1909 - la noi acţiuni menite să dea viaţă mult doritei societăţi a scriitorilor. Sunt semne care ne duc la înţelegerea că în centrul lor s-a aflat Mihail Sadoveanu. O primă informare o găsim în ziarul Minerva: "O parte dintre scriitorii noştri s-au întrunit ieri în localul cafenelei "Bulevard"(din Bucureşti) şi au hotărât înfiinţarea unei Societăţi. Întrunirea a fost prezidată de D. Anghel. au vorbit: Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu şi I. Scurtu. S-a redactat următorul proces-verbal: 

"Astăzi, 21 august 1909, o parte dintre scriitorii aflaţi în capitală s-a întrunit şi a hotărât întemeierea unei Societăţi de ajutor mutual şi de apărare a intereselor lor profesionale. Toţi scriitorii care, din diferite motive, n-au putut lua parte la această întrunire sunt rugaţi să ia parte la viitoarea adunare, care va avea loc la 2 septembrie, ora 3, în foyerul Teatrului Naţional. Atunci se va face constituirea legală a Societăţii şi se vor vărsa primele fonduri". 

Iată deci prima şedinţă premergătoare constituirii. La ea au participat cincisprezece scriitori: I. Adam, D. Anghel, N.N. Beldiceanu, D. Ciotori, Ludovic Dauş, Al.G. Doinaru, N. Dunăreanu, Em. Gârleanu, A. de Herz, Şt.O. Iosif, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Savel, Al.T. Stamatiad. Ziarul Minerva dă o deosebită importanţă acestei iniţiative şi deleagă pe unul dintre redactorii săi - Vasile Savel - să ceară părerea cât mai multor scriitori, în legătură cu înfiinţarea Societăţii. Aceasta pune, în coloanele ziarului, următoarele întrebări: 1 - Se simte nevoia înfiinţării unei Societăţi a Scriitorilor?; 2 - Cum s-ar putea ajunge la realizarea acesteia, cât mai repede?; 3 - Ce foloase reale ar aduce Societatea, culturii noastre naţionale? La cele trei întrebări răspund: C. Rădulescu-Motru, Ioan Adam, Ilarie Chendi, Eugen Lovinescu, Mihail Sadoveanu, I. Scurtu, Dimitrie Anghel, Şt.O. Iosif, N.N. Beldiceanu. Toţi recunosc necesitatea unei astfel de Societăţi şi salută iniţitiva luată. Se aude însă şi un glas potrivnic; este al profesorului Nicolae Iorga. El nu trimite răspunsul la Minerva, ci îl publică în "Neamul românesc": "O Societate a scriitorilor? A celor ce fac literatură, cum fac alţii cisme, or de le fac bine, or de le fac rău? Şi anume pentru a ridica şi menţinea preţul cismei? Această Societate o înţeleg şi o deplor. O Societate a celor ce au talent, adică inspiraţie, chemare? Dar cine să facă alegerea, şi câţi colegi în talent sunt în stare a-şi recunoaşte un scriitor, român sau neromân? Deci asta nu se poate. O Societate a acelora printre scriitori care atribuie literaturii un rol precumpănitor în viaţa unui popor, şi anume pe două căi: experimentându-i originalitatea în forme eterne şi modelându-i sufletul în formele frumuseţii eterne, care se mai zice şi adevăr, dar în bunătate? Foarte trebuincioasă ar fi această Societate. Cronicile vechi spun că a existat odată "Semănătorul". Dar vai, acolo nu se plătea. Şi drumurile nu se fac înapoi, nici în literatură. Astfel, urez succes Societăţii, pentru asigurarea materială a celor ce se ocupă cu industria scrisului şi pe care comerţul editorial sau politic îl exploatează".

Răspunsul acesta stârneşte confuzii şi note de protest în presa capitalei. Profesorul Nicolae Iorga este acuzat că a batjocorit pe scriitori - deşi nu acesta era adevărul. Articolul din "Neamul românesc" va influenţa, totuşi, negativ acţiunea de înfiinţare a Societăţii, toţi marii scriitori ai timpului (vârstnicii) rămânând, din prudenţă, în afara iniţiativei grupului condus de Mihail Sadoveanu. Se merge totuşi mai departe şi fără ei (vor lipsi de la constituire: Vlahuţă, Caragiale, Delavrancea, Coşbuc, Gorun, Gherea, Iorga). Ultimul anunţ publicat de presa bucureşteană precizează că adunarea scriitorilor, pentru constituirea societăţii, se va ţine nu la Teatrul Naţional, ci la Liceul Lazăr. Unul dintre ziare, aduce şi precizarea: "Preşedinte va fi ales domnul Mihail Sadoveanu".

Şi astfel, la 2 septembrie 1909, un număr de 47 de scriitori se întrunesc în amfiteatrul Liceului Lazăr din Bucureşti şi pun adevăratele temelii ale Societăţii Scriitorilor Români, care, precizăm, era totuşi o continuare a Societăţii înfiinţată în 1908 de Cincinat Pavelescu. Menţionăm numele tuturor acestor ziditori cărora le datorăm începuturile certe şi valoroase ale breslei noastre: I. Adam, D. Anghel, I. Agârbiceanu, I. Bassarabescu, Jean Bart, N.N. Beldiceanu, C. Berariu, Zaharia Bârsan, Al. Cazaban, Ilarie Chendi, P. Cerna, M. Codreanu, I. Ciocârlan, Al. Davila, V. Demetrius, Al.G. Doinaru, I. Dragoslav, N. Dunăreanu, Al.G. Florescu, Em. Gârleanu, Octavian Goga, Arthur Gorovei, A. Herz, Şt.O. Iosif, G. Ibrăileanu, Haralamb Lecca, E. Lovinescu, Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, d. Nanu, G. Orleanu, Sextil Puşcariu, Vasile Pop, Cincinat Pavelescu, Ion Scurtu, C. Stere, C. Silvan-Becescu, A. Stavri, Mihail Sadoveanu, Radu Rosetti, C. Sandu-Aldea, Caton Theodorian, G. Tutoveanu; şi doamnele: Isabela Sadoveanu, Elena Farago, Natalia Iosif, Maria Cunţan.

Nu s-au păstrat documentele acestei adunări; nici ale celor din lunile următoare - toate fiind pierdute, desigur, în incendiul care a distrus, la 29 ianuarie 1911, imobilul "Luvru", din Calea Victoriei, colţ cu strada Sărindar, unde-şi avea sediul societatea (la etajul III). Victor Ion Popa deţinea în anul 1934, o listă scrisă de Gârleanu, cu numele a douăzeci de scriitori ce urmau a fi convocaţi la adunarea de la 2 septembrie 1909. Documentul a fost publicat în "Boabe de grâu". Pe el se vede aplicată ştampila Societăţii din 1908, a cărei dată, aflată în centurul textului, este ştearsă cu linii de cerneală. Deci, provizoriu, s-a folosit ştampila primei societăţi.

Din cei 47 de participanţi la constituirea din 1909, au fost aleşi următorii: în comitetul de conducere: preşedinte - Mihail Sadoveanu; vicepreşedinte - Dimitrie Anghel; secretar - Em. Gârleanu; cenzori: Eugen Lovinescu şi Cincinat Pavelescu; membri în comitet: Arthur Stavri, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, Ilarie Chendi, Ion Minulescu şi Zaharia Bârsan. Alegerea lui Sadoveanu în fruntea Societăţii era explicabilă; el ocupa, la vremea acea, locul întâi între scriitorii apreciaţi de cititori (Iorga îl socotea ca "acela dintre scriitori care s-a ridicat printr-o bogăţie de activitate admirabilă, la situaţia de cel mai iubit dintre nuveliştii de astăzi").

Toţi membrii Societăţii Scriitorilor Români, constituită în 1909, au dat, la început, o mare preţuire realizării lor şi, punându-şi speranţele în viitorul ei, pe care-l doreau scris cu litere de aur, au înţeles să depună toate eforturile şi să ia toate atitudinile necesare prosperării şi apărării Societăţii. Un fapt, în aparenţă mărunt, dar care privea prestigiul Societăţii, s-a petrecut în ianuarie 1910, când Mihail Dragomirescu - greşind ca şi Chendi - a publicat în revista "Convorbiri critice", o notă uşor ironică la dresa S.S.R. Prompt, doi dintre colaboratorii revistei - Emil Gârleanu şi Ion Minulescu - au ripostat, dezavuând nota, prin scrisori deschise publicate în "Cumpăna". Gârleanu spunea: "Cum eu am fost unul dintre întemeietorii Societăţii (1908 - n.n.), şi cum acest fapt îl voi considera totdeauna ca partea cea mai frumoasă din viaţa mea de scriitor, ţin să dezaprob aceste atacuri, fie ele glumeţe, la adresa Societăţi [...]". Şi Minulescu adăuga: "Daţi-mi voie să protestez şi eu, alături de prietenul Gârleanu, contra violenţelor de prost gust şi de proastă calitate literară, adresate Societăţii Scritorilor [...]". Preşedintele Mihail Sadoveanu locuia, la vremea aceea, la Fălticeni şi desigur că incidentul i-a ajuns târziu la cunoştinţă; altfel, fără îndoială, i-ar fi mărit şi el dosarul, alăturându-se protestului celor doi.

Emil Gârleanu, aprigul apărător al prestigiului Societăţii, va scrie mai târziu în amintirile sale: "Când, în ziua de 4 (real 2) septembrie 1909, ne-am văzut strânşi în sala Liceului Lazăr din Bucureşti, nu ne venea să credem. Vra să zică ne putem aduna, putem înlătura neînţelegerile, putem potoli ambiţiile, putem, în sfârşit, alcătui un tot, o Societate, care să aibă un scop, spre îndeplinirea căruia ne legăm să luptăm cu toţii [...]". I. Boteni îl confirmă: "După multă trudă şi discuţii, cu cheltuială de energie şi de bani, s-a înfiinţat o Societate a scriitorilor români. Ce entuziasm a dăinuit atunci în amfiteatrul Liceului Lazăr, când s-au citit statutele societăţii [...]".

Sigur că prin constituirea Societăţii nu toate vrăjmăşiile dintre scriitori au dispărut şi nu toţi scriitorii şi-au dat mâna frăţeşte. Unele reviste literare - cele mai multe din vremea respectivă - ignorau Societatea, la începuturile sale. Altele strecurau note cu înţelesuri echivoce despre rostul ei. "Universul literar", bunăoară, scria: "Câţiva tineri scriitori, din aceia care şi-au cucerit mai de curând locul de cinste în literatura noastră, s-au întrunit mai deunăzi şi au hotărât întemeierea unei Societăţi a scriitorilor. E bine pentru asigurarea bunei stări materiale a membrilor săi, dar să nu se înfăţişeze ca o sperietoare pentru public şi să nu-şi ia aere de areopag literar [...]". Nota este categoric maliţioasă. Patruzeci şi şapte de scriitori înseamnă "câţiva"? Iar din statute se înţelege cumva că Societatea ar intenţiona să se erijeze în ocârmuitor al literaturii române? Obiectivă şi fără subterfugii este revista "Junimea literară", care scrie: "La Bucureşti s-a înfiinţat, din iniţiativa mai multor scriitori fruntaşi ai generaţiei tinere, o Societate a scriitorilor români. Era timpul suprem ca o idee din cele mai salutare, şi care a fost lansată de repeţite ori - fără a fi putut fi pusă în practică, din cauza duşmăniilor de care e sfârşiată, mai mult decât oricând, generaţia tânără de scriitori - să devină o realitate. Cultul frumosului, pe de o parte, trebuinţele reale ale celor ce se îngrijesc de acest cult, pe de altă parte, au reuşit să înlăture disensiunile şi astfel Societatea s-a înfiinţat. Deocamdată Societatea are numai scriitori tineri; scriitorii bătrâni se ţin deoparte. Dintre scriitorii bucovineni au fost admişi în Societate: Sextil Puşcariu şi Const. Berariu. Noi salutăm cu bucurie constituirea Societăţii".

Un timp, după înfiinţare, a fost linişte; apoi discuţiile şi vrajba au reînceput. Poate că, tangenţial, a fost vinovat de aceasta şi C. Dobrogeanu-Gherea. Primind o scrisoare din partea lui Dimitrie Anghel - vicepreşedintele Societăţii - prin care era încunoştinţat că a fost numit membru de onoare şi era invitat să răspundă dacă doreşte să fie şi membru activ, Gherea, interpretând tendenţios un articol din statut, publică în Adevărul o scrisoare deschisă, în care spune: "Dragă Anghele [...], statutele Societăţii cer actele de naştere autentice, vizate de primarul comunei respective. M-am născut în Rusia - să risc acum la bătrâneţe un voiaj în Rusia? Doresc prosperitate Societăţii voastre şi câţi mai mulţi membri cu acte în regulă [...]". Era un răspuns de refuz însoţit de unele persiflări la adresa scriitorilor mai puţin productivi admişi în rândurile membrilor Societăţii. În realitate Gherea era iritat de menţinerea prevederii din statut care cerea ca membrii Societăţii să fie de naţionalitate română. El dorea, desigur, o Societate cu caracter internaţional - fără scop în vremea aceea, când poate că nu exista la noi nici un scriitor străin. Dimitrie Anghel, folosind tonul cel mai politicos, cuvenit unui om de prestigiul lui Gherea, îi răspunde, în "Cumpăna": "Înţelegem ca în casa noastră să nu primim actul de naştere, ci de naţionalitate [...]".

Mai târziu au început să se audă glasurile nemulţumiţilor; cei dornici să ajungă în fruntea Societăţii. Despre ei ne vorbeşte, cu amărăciune, Mihail Sadoveanu, în raportul pe care-l dă la 25 martie 1911, cu ocazia expirării mandatului său de preşedinte: "Constat cu mare părere de rău că modestele începuturi ale Societăţii, cu modestele ei străduinţe, s-au schimbat, în vremea din urmă, într-o luptă stearpă de cuvinte în sânul adunărilor, luptă pe care n-o înţeleg [...]. Aş suferi adânc văzând că se risipeşte un început frumos, pe care nădăjduiam să-l putem duce cu toţii la bun-sfârşit". Sadoveanu n-a participat la adunarea în care i s-a citit acest raport. În timpul preşedinţiei lui, Societatea avusese o activitate meritorie; mai ales prin şezătorile ţinute în ţară. Numai atât ar fi fost de-ajuns ca să i se reînnoiască mandatul. Dar lipsind şi necandidând, adunarea generală l-a ales ca preşedinte, la 25 noiembrie 1911, pe cel care-l urma în merite: Emil Gârleanu. Îl vom auzi mai târziu pe noul conducător al Societăţii, patetic şi avântat ca totdeauna (la încheierea anului său de activitate prezidenţială), vorbind despre strădaniile depuse pentru bunul mers al tinerei organizaţii: "Vă rog să vă gândiţi, domnilor colegi, că noi, în aceste clipe, scriem pagini din istoria literaturii româneşti, şi că suntem datori să lăsăm generaţiilor viitoare pilda unei munci înflăcărate pentru înălţarea scrisului românesc [...]".

La 25 noiembrie 1912, după ce Gârleanu îşi depune mandatul, se încearcă alegerea în funcţia de preşedinte a lui Al. Davila (cooptat în vechiul comitet în locul lui V. Pop). Davila fusese, în fapt, locţiitorul lui Gârleanu, pe timpul cât acesta activase ca director al Teatrului Naţional din Craiova. Propunerea de alegere a lui Davila fiind controversată, s-a procedat - pentru prima oară - la votarea nu prin ridicarea de mâini, ci prin vot secret. Rezultatul votării - sunt aleşi: Mihail Dragomirescu, preşedinte; I.Al. Brătescu-Voineşti, vicepreşedinte; iar membri în comitetul de conducere: Mihail Sadoveanu, Cincinat Pavelescu, Corneliu Moldovanu, Tudor Arghezi, Emil Gârleanu, Caton Theodorian şi Dimitrie Anghel; apoi: P. Locusteanu şi D. Karnabat - cenzori; N. Davidescu - bibliotecar. La 15 ianuarie 1913 intervin unele schimbări în acest comitet, Ion Gorun devenind vicepreşedinte, iar G. Bogdan-Duică şi v. Pop, membri- aleşi în locurile devenite vacante prin demisiile lui Dimitrie Anghel şi Emil Gârleanu (care deţinea în continuare directoratul Teatrului Naţional din Craiova). Despre demisiile intervenite în cursul anului 1913, Caton Theodorian - care dă raportul în locul lui Mihail Dragomirescu, la adunarea de la 26 ianuarie 1914 - spune: "Priviţi în juru-mi; închei această grăbită dare de seamă gândindu-mă la dezlipirile şi dezrădăcinările pe care le-a pricinuit vijelia năpustită prin ferestrele sălii de la Liceul Lazăr, în adunarea generală din noiembrie 1912 [...]". Atunci fusese respinsă candidatura lui Davila (care apoi a demisionat) şi ieşiseră la iveală, clar, neînţelegerile din sânul Societăţii. Cuvântarea lui Caton Theodorian aducea o recunoaştere făţişă a nedoritei stări de lucruri ce va mai dăinui şi în anii următori.

La 26 ianuarie 1914, adunarea generală alege ca preşedinte pe G. Diamandy, iar pe Ion Gorun ca vicepreşedinte, şi membri în comitet pe: Octavian Goga, Caton Theodorian, Tudor Arghezi, Zaharia Bârsan, Al. Tzigara-Samurcaş, Constanţa Hodoş. Deci iată şi prima femeie în comitetul de conducere al Societăţii. N.N. Beldiceanu şi Gala Galaction devin cenzori, iar Mihail Sorbul, bibliotecar.

La cea de a şasea adunare generală - ţinută la 21 iunie 1915 - Diamandy este reales preşedinte, iar Caton Theodorian, vicepreşedinte. Membri în comitet: V. Demetrius, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, N.N. Beldiceanu, Cincinat Pavelescu, Al.T. Stamatiad. Cenzori: H.G. Lecca şi George Cair. Bibliotecar - N. Săulescu.

Războiul şi-a pus amprentele-i distrugătoare şi în viaţa Societăţii Scriitorilor Români. Mănunchiul de oameni în care era pusă nădejdea realizării multelor aspiraţii enunţate în programele adunărilor generale a fost împrăştiat. Însuşi preşedintele ales la 19 iunie 1916 - Duiliu Zamfirescu - s-a aflat departe de rostul său fixat de această alegere, fiind plecat peste hotare - deci n-a avut nici o activitate. Cei rămaşi - pe care-i vom găsi la Iaşi, începând din noiembrie 1916, în redacţia ziarului România - vor duce mai departe, cu multă trudă, dar nedescurajaţi, munca de susţinere a intereselor morale şi materiale ale scriitorilor români. Înţelegem aceasta şi din raportul pe care P. Locusteanu l-a dat, în numele comitetului, la adunarea ţinută la Iaşi în ziua de 17 octombrie 1917: "Când vitejii noştri soldaţi au fost siliţi să se încovoaie sub apăsarea unor oşti cu mult mai numeroase şi mai bine înarmate, comitetul a lucrat din răsputeri ca să vină în ajutorul scriitorilor care şi-au făcut datoria de a urma drapelul ţării [...]. Urmăream prin aceasta un interes mai mult naţional, decât egoist, fiindcă noi, scriitorii, suntem meniţi să înfăţişăm viitorimei icoana acestor vremuri de glorie şi de durere [...]".