Secolul XVI

Care sunt cele mai vechi scrieri româneşti? Avem un număr de manuscrise şi mai multe tipărituri. Pentru acestea din urmă cunoaştem data, dar pentru cele mai multe manuscrise nu avem nici o siguranţă. Toţi cercetătorii trecutului nostru sunt învoiţi asupra faptului că nu posedăm nimic anterior secolului XVI. Mai e stabilit că între manuscrise trebuie să căutăm textele cele mai vechi.

Prima grupă o formează trei: Codicele voroneţean, Psaltirea voroneţeană şi Psaltirea scheiană. Câteştrele se găsesc azi în Colecţia Academiei (nr. 448, 693, 449).

Mănăstirea Voroneţ din Bucovina este una din mănăstirile zidite cam în vremea lui Ştefan cel Mare. Acolo s-au păstrat multe cărţi bisericeşti şi slavone şi româneşti. Între ele, a aflat în 1871, Gr. Creţu, o cărticică de 170 pagini, format mic, scris de mână cu o caligrafie îngrijită, artistică pe unele locuri. E însă greu de citit, deoarece cuvintele nu sunt despărţite unele de altele şi unele litere sunt unite câte două sau trei într-un singur semn (ligatură).

Manuscrisul acesta a fost numit "Codicele voroneţean" şi aşa este cunoscut; dar socotesc că numirea este improprie. În adevăr, cuvântul latinesc codex, întrebuinţat pentru vechile manuscrise din occident, pe care l-am luat şi noi, înlocuindu-l uneori prin cel slavon de sbornic, însemnează un manuscris, care conţine scrieri de un cuprins variat. Aci însă cuprinsul nu e deloc variat, fiindcă sunt numai faptele şi epistolele apostolilor. I se putea zice mai bine cum i-a şi zis într-un loc d-l Iorga: Apostolul de la Voroneţ. Sub acest nume de Apostol sau de Praxapostol sau de Paxiu, înţeleg clericii noştri cartea care cuprinde faptele apostolilor şi epistolele lor. Ele fac parte din Noul Testament, iar acesta are pe lângă cele 4 evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ion), faptele apostolilor şi epistolele: 14 ale lui Pavel, 1 a lui Iacob, 2 ale lui Petru, 3 ale lui Ion, 4 ale lui Iuda şi la urmă Apocalipsul Sf. Ion Teologul (adică arătarea lui Hristos în faţa acestui apostol).

Foile rămase din manuscrisul de la Voroneţ cuprind fragmente din faptele apostolilor, din epistola lui Iacob, din prima şi a doua epistolă a lui Petru.

Se vede de aici că nu este lucrare originală, dar prezintă interes pentru vechi mea limbii.

Cât era de veche această limbă? Părerile au fost deosebite. Studii speciale s-au scris atunci de I. Bumbac şi I. Nădejde. Cel dintâi credea că e un text din secolul X. Ce bucurie pe toţi cei ce se interesau de trecutul limbii române! Vom şti, citind acest manuscris, cum vorbeau strămoşii pe la anul 900. Bucuria aceasta a trebuit să dispară însă, fiindcă studiul făcut de I.G. Sbiera, care a publicat întregul manuscris în 1885 (cu transcriere şi cu alte două texte de apostol mai nouă, pentru a înlesni comparaţia), a dovedit că materialiceşte era imposibil să fie aşa de vechi cum se credea. Argumentele sale cam de natură tehnică, raportându-se în primul rând la hârtie, şi arătau că manuscrisul nu poate fi decât din secolul XVI. Comparându-se însă limba acestui text cu textele tipărite, despre care se ştia pozitiv că sunt din acest veac, s-a văzut că deosebirile sunt prea mari şi astăzi după alte cercetări, publicate de G. Creţu, I. Bogdan, N. Iorga ş.a., se consideră stabilit că textul nostru nu este chiar traducerea din slavoneşte ci o copie de pe un text mai vechi.

Asupra Psaltirii de la Voroneţ s-au publicat cercetări de d-l Ovidiu Densusianu (Anuar. Semin. filol. 1898), iar textul se găseşte în "Revista p. istorie", fundată de Tocilescu (an. XI, p. II de Giuglea).

Cealaltă Psaltire, care a făcut parte din biblioteca de la moşia Scheia a lui D.C. Sturdza, a avut buna soartă de a fi publicată de d-l I. Bianu, în 1889, în nişte condiţii excepţionale: fiecare pagină este fotografiată şi reprodusă în facsimile, alături de transcrierea în litere latine. Această procedare, care are numai cusurul că este foarte costisitoare este cel din urmă cuvânt al perfecţiunii; căci textul poate fi studiat, ca şi când ar avea înainte originalul, de orice cercetător şi în orice parte a lumii.

Manuscrisul acesta este mai puţin artistic, literele sunt mai grosolane. Cuvintele sunt mai adesea despărţite. Formatul e mic şi textul are 530 pagini. El cuprinde întreaga colecţie de imnuri religioase sau psalmi ai marelui rege-poet David.

O ediţie ştiinţifică cu studii, text şi glosar a dat d-l I. Candrea (2 vol., 1916).

Între aceste trei manuscrise sunt asemănări foarte însemnate de aceea se socoteşte că traducerea primă a fost scrisă în acelaşi timp şi în acelaşi loc. Unii au socotit că locul trebuie să fie Ardealul. D-l Iorga crede că e Maramureşul şi că timpul e secolul XV.

Caracterul cel mai însemnat al limbii în care sunt scrise aceste manuscrise sunt prezenţa sunetului r sau nr în locul lui n intervocalic. Aşa se zice: cire în loc de cine, pânre în loc de pâne, pâine ş.a. Această particularitate trăieşte până azi în puţine cuvinte în Maramureş, în mai multe cuvinte în Ţara Moţilor (Munţii Apuseni ai Transilvaniei) şi în foarte multe vorbe din dialectul istriano-român.

Aceeaşi deosebire de sunete se găseşte şi în alt manuscris, care e cunoscut sub numele de Codex Sturdzanus şi se păstrează în colecţia Academiei sub nr. 447. E o cărticică de formatul cărţilor in 8, pe care înainte de 1879 D.A. Sturdza a pus-o la dispoziţia lui B.P. Hasdeu, care s-a decis să-l studieze şi i-a dat numirea ce i-a rămas până azi.

Hasdeu publică în 1880 acest manuscris cu studii istorice, lingvistice şi literare (Cuvente den bătrâni, vol. II). El stabileşte că între 1580-1620 a trăit în satul Mihaciu din Ardeal (fostul scaun al Arieşului, azi Comitatul Turda-Arieş, cercul Vinţul de Sus) un preot care îşi zice singur Popa Grigore şi care a adunat câteva cărţi poporane, a copiat el unele şi a tradus însuşi din slavoneşte. Se pot face deci două grupe: unele scrise între 1550 şi 1580 de diferite persoane şi numai adunate de Popa Grigore; altele între 1580 şi 1619, scris de el.

Cele anterioare anului 1580 sunt următoarele:

a) Rugăciunea de scoaterea Dracului. Credinţa că Dracul intră în unii oameni şi-i chinuieşte era foarte răspândită printre români în secolele trecute. De asemenea, nenorocirea se scapă cineva recitându-i-se de către preoţi anumite rugăciuni, care aveau darul să alunge pe Necuratul. Aci aflăm povestea (cunoscută de la literatura poporană) a sfântului Sisoe;

b) Călătoria Maicii Domnului în Iad sau "Cuvântu de îmblare pre la munci sfânta Maria vria să vadză cum se muncesc rodul creştinescu". (Cunoscută de la literatura poporană.)

c) Apocalipsul Apostolului Pavel sau "Cuvântul sfântului Pavel apostolu de la ieşirea sufletelor". Povesteşte cum a văzut ieşind sufletul omului, cum se pedepsesc oamenii răi în Iad şi cum se răsplătesc cei buni în Rai.

d) Cugetări în ora morţii. Este o compoziţiune fără titlu în text, în care ni se înfăţişează cugetările ce ar putea să aibă un creştin când vede moartea apropiindu-se şi-şi ia rămas bun de la familie şi amici; cere o îngăduială de câtăva vreme, dar neputând-o căpăta de la Arhanghel, vorbeşte despre învierea morţilor şi judecata de pe urmă şi despărţirea celor buni de cei răi.

Textele scrise după 1580 sunt următoarele:

a) Legenda Duminicii. Cuprinde epistolia lui Hristos pentru paza Duminicii (cunoscută de la literatura poporană);

b) Încercări de traducere din slavoneşte, fragment, după un text religios, atribuit sf. Ion Chrisostom;

c) Întrebare creştinească. Pe la 1560 s-a tipărit în Braşov de către autoritatea săsească un catechism în limba română. Acest text - care astăzi nu se mai găseşte - devenind se vede rar pe timpul Popii Grigore, el l-a copiat (pe la 1607) şi i-a dat titlul de "întrebare creştinească";

d) O predică. Se explică Tatăl nostru, nu în chip original, ci cu obişnuitele cuvinte din textele religioase; dar are o importanţă foarte mare prin mulţimea arhaismelor şi a particularităţilor de tot felul ale limbii din acest timp. Este numită de obicei prin cu vintele iniţiale "Fraţi dragi";

e) Legenda Sfintei Vineri. Sfânta Vineri, identică cu Sfânta Paraschiva, este dintre cele mai populare figuri de sfinţi, din cauza episoadelor romantice ce conţine povestea vieţii ei, care în unele părţi se aseamănă cu miracolul basmelor. Textul acesta este o copie de pe un original scris probabil în regiunea Braşovului, întrucât se poate judeca după particularităţile limbii;

f) Fragment dintr-o conjuraţie. Sub acest titlu se cuprind vreo 7-8 rânduri dintr-o rugăciune, prin care se alungă dracii;

g) Legenda lui Avraam. Povesteşte cum a venit fulgerul să ia sufletul acestuia şi cum şi-a dat patriarhul sfârşitul;

h) Fragment liturgic. Nu e scris de Popa Grigore, ci de altă persoană. Cuprinde ceva dintr-o zi de duminică dimineaţa din postul Paştilor;

i) O predică. Scrisă de altă persoană, nu de Popa Grigore, este importantă prin faptul că nu reproduce cuvinte obişnuite din cărţi, ci pare a fi originală. Este numită de obicei, spre a se deosebi de cealaltă, prin cuvintele iniţiale: "Zise Domnul".

Popa Grigore, culegătorul şi traducătorul de cărţi poporane, se vede că era un preot care nu se ridică, prin învăţătură, mai presus de poporanii săi. Numai aşa se explică prezenţa unor texte eretice între predici religioase. Hasdeu dă atenţie deosebită acestor eresuri şi emite părerea că cele mai multe dintre credinţele eretice cuprinse în colecţia preotului din Măhaciu, se datoresc secţiei bogomililor.

Ce este aceasta?

Creştinismul a avut să lupte cu o sumă de secte, pe care diferitele concilii le-au osândit şi ale căror cărţi au fost arse. Cu toate acestea, eresurile s-au răspândit mai mult în ţările în care cunoştinţele dogmatice erau mai puţin întinse. Între numeroasele eresuri creştine a fost şi bogomilismul.

Iată, în câteva cuvinte în ce constă această credinţă:

Dumnezeu a avut doi fii: pe Satanail şi pe Mihail (identic cu Hristos). Fiul cel mare, Satanail, s-a răsculat contra tatălui şi a devenit elementul rău. Hristos l-a învins, l-a aruncat în Iad şi i-a luat terminaţiunea il, lăsându-l "Satana". Pământul şi cu tot ce se află pe dânsul, împreună cu omul, este creaţia lui Satanail; dar Dumnezeu a dat omului şi o parte de la dânsul, adică sufletul. De aceea în om sunt două elemente veşnic în luptă. Religia ortodoxă cu toate dogmele ei era considerată ca operă a Satanei. Cine e cu adevărat credincios trebuie să respingă toate acestea şi să caute a întări elementul divin. De aceea bogomolicii primeau numai pe "Tatăl nostru" dintre toate rugăciunile şi încolo aveau altele ale lor, duceau o viaţă ascetică, mâncau numai vegetale, nu admiteau liturghia, posteau lunea, miercurea şi vinerea şi fiecare credincios se considera preot.

Se vede din această scurtă expunere că avem aici credinţa dualistică, asiatică, lupta între principiul binelui şi al răului, pe care o aflăm în religia persană. Acolo, în Asia, s-a format secta Manicheilor sau Pavlicianilor, numită aşa după fondatorul Manes şi după apostolul Pavel, ale cărui învăţături le aveau ei în cea mai mare cinste. De acolo s-a strecurat în Tracia prin secolul VIII şi a intrat într-o nouă fază, devenind doctrina bogomilică. Acest nume s-a dat de la Popa Bogomil (călugăreşte Ieremia), care trăia pe timpul împăratului bulgar Petre (927-968) şi care "a răspândit în Bulgaria eresul manicheic".

De la Dunăre de jos credinţele bogomilice au luat drumul prin Italia şi au ajuns până în Franţa de sud, unde se formă secta Albigensilor, contra căreia vedem pe regele Philippe-Auguste (1223) trimiţând armată. În genere, în Europa credincioşii bogomilismului erau numiţi bulgari, sub diverse forme: bulgari, bugari, bougres (în limba franceză a rămas vorba bougre, schimbându-şi sensul din "eretic" în "om ticălos").

Sunt motive puternice pentru a se susţine că doctrinele acestea au trecut şi de-a stânga Dunării. Hasdeu aduce următoarele argumente:

1. Mărturia sasului Reicherstorffer (sec. XVI), care spune că moldovenii au cea mai mare veneraţie pentru apostolul Pavel.

2. Încredinţarea unui boier moldovean (sec. XVI) că Petru Rareş este creştin de legea "Sancti Pauli".

3. Existenţa (în sec. XVII) unor români în Transilvania, care considerau pe apostolul Pavel mai presus de toţi sfinţii.

4. Transmiterea până azi a proverbului săsesc "L-a părăsit ca Sf. Pavel pe români", proverb ce se găseşte şi la unguri.

La acestea Sbiera adaugă expresia "oameni buni", ce se întrebuinţează în popor şi pe care o alătură cu "bons hommes", nume ce-şi dau unii altora sectarii bogomilici din Italia şi Franţa.

Trecând la români, doctrinele de care ne ocupăm se întinseră repede din două cauze: toleranţa clerului român, necunoştinţa deplină a dogmelor ortodoxe. Astfel, românul crede că, pe lângă păcatul originar cu care se naşte omul, îi este scris să facă alte păcate. Trebuie dar să mai răscumpere din ele cât va putea şi în acest scop aleargă la ajutorul sfinţilor şi spre a avea mai multe ajutoare, creează sau introduce sfinţi deosebiţi de-ai creştinismului. Aşa avem: Sf. Vineri, Sf. Duminecă, Sf. Miercuri, Sf. Soare ş.a. Apoi, viaţa viitoare frământă spiritul românului. Iadul cu munci i se înfăţişează cu culorile cele mai înfiorătoare şi diavolul joacă un mare rol în viaţa lui. Pe când îngerul, ce-i stă pe umărul drept, îl îndeamnă la bine, diavolul îl pune să facă rău. Diavolul se întrupează în diferite animale şi persecută pe om; tot el produce diferite boli sufleteşti şi trupeşti, de care nu poate scăpa omul decât prin descântece şi rugăciuni.

Tot de la bogomili pare a se fi păstrat la români postul de lunea, înlăturarea de către ţărani a cărnii de vită mare, zilele de peşte din posturile cele mari, precum şi admiraţiunea pentru viaţa ascetică.

Chestiunea influenţei bogomililor nu este însă aşa de sigură. Într-o colecţie de Studii bizantino-române publicată de D. Rousso în 1907 se cercetează unele texte socotite bogomilice de către Hasdeu şi se combat opiniile acestuia. Argumentele acestea sunt de două categorii: de o parte arată că textul Cugetări în ora morţii socotit bogomilic, deci eretic, este o reproducere din rânduiala înmormântării stabilită de biserica ortodoxă; de alta, compară unele credinţe bogomilice cu pasagii din textul studiat şi arată că ele sunt în contradicţie şi deci textul nu poate fi bogomilic.

Critica aceasta se prezintă cu destul temei. Ea stinge numai în parte concluziile lui Hasdeu, care ne îndeamnă a crede că multe din textele măhăcene sunt bogomilice.

Mai avem încă două manuscrise din secolul XVI.

Unul a fost descoperit de Hasdeu în biblioteca din Belgrad şi publicat în Cuvente den bătrâni (vol. I). Este un fragment (vers. 3-41, cap. XXVI) din Levitic.

Se ştie că Vechiul Testament cuprinde trei grupe de cărţi din care cea mai în semnată e formată din cele cinci cărţi ale lui Moise sau Pentateucul: Facerea, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul.

Hasdeu socoteşte că cele două pagini aflate de el sunt cel mai vechi text biblic în limba română şi că s-ar fi scris pe la 1560 în Oltenia. Cu totul alta este părerea d-lui Iosif Popovici (în rev. "Cozânzeana" din Orăştie), care le socoteşte ca un rest din traducerea întregii biblii care s-a tipărit în Orăştie, sub titlul de Palia în 1582.

Alt manuscris din acest secol este Evangheliarul lui Radu Grămăticul, care se găseşte în biblioteca British Museum din Londra. A fost semnalat de un scriitor rus în 1878 şi cercetat de Hasdeu, care a publicat asupră-i un studiu urmat de extrase, în "Columna lui Traian" (1882 şi 1883). Are 276 foi format in 8 mic şi cuprinde cele 4 evanghelii precum şi câteva pagini slavoneşti.

Într-o notiţă slavonească de la finele manuscrisului, "Radu Grămăticul, fiul lui Drăghici din Măniceşti pe lângă oraşul Ruşi pe râul Vede" spune că, fiind fugit în satul Novaiceni pe râul Osma, a aflat că Pătraşcu-Vodă (Petru Cercel) este la Rodos şi s-a dus acolo ca unul ce-i era devotat. Pătraşcu i-a zis să scrie evanghelia; el a început-o la 3 iunie şi a sfârşit-o la 14 iulie 7082 (1574). Petru Cercel (domn în Ţara Românească între anii 1583 şi 1585) a purtat cu sine manuscrisul prin toate ţările pe unde a călătorit, după ce pierduse tronul, şi l-a lăsat moştenire fiului său Marcu. De la acesta, nu se ştie cum, a ajuns în 1721 în posesia unui german şi în fine a căzut în mâna vestitului iubitor de cărţi R. Harley, a cărui bibliotecă se găseşte la numitul muzeu din Londra.

Timpul scurt pe care zice Radu că l-a întrebuinţat ca să sfârşească lucrarea face, cu drept cuvânt, pe Hasdeu să afirme că nu poate fi vorba de o traducere a lui Radu însuşi, ci de o copie. Nu posedăm textul de pe care a copiat el, dar d-l N. Iorga socoteşte că trebuie să fie acelaşi cu textul pe care l-a reprodus Coresi când a tipărit în 1560-61 Evanghelia.

În ce priveşte tipăriturile din sec. XVI, sarcina cercetătorului este mult uşurată prin preţioasa lucrare: Bibliografia românească veche de I. Bianu şi N. Hodoş, pe care o publică Academia română din anul 1898. Cercetarea a ajuns la anul 1817 şi trebuie să se oprească la 1830.

Din această lucrare se vede că cea mai veche tipăritură din principatele române ce se cunoaşte până azi este o leturghie slavonă din 1508; iar cartea românească cea mai veche este din 1560-61; o evanghelie tipărită de diaconul Coresi. Cu numele lui trebuie să începem lista vechilor tipărituri.

Nu avem cunoştinţe pozitive despre acest Coresi. Se pare că este neam de grec din insula Chyios, că familia lui venise mai de mult în Muntenia şi se rumânizase. Într-un articol publicat de N. Hodoş (în Prinos adresat d-lui D.A. Sturdza, 1903) se stabileşte chiar spiţa neamului din care rezultă că tipograful nostru este fiul unui Coresi grămătic, care făcuse o biserică în 1544. Pozitiv este că diaconul Coresi trăia în Târgovişte şi se ocupa de meşteşugul tipografiei. Nu ştim sigur dacă a plecat de nevoie din ţară (cum crede d-l Iorga) sau dacă a fost chemat la Braşov de judele de acolo Hans Benkner. Ştim însă că acolo a tipărit o serie întreagă de cărţi, care alcătuiesc tipărituri româneşti.

Se cunosc de la Coresi 15 lucrări, dintre care şase româneşti, una cu text slavon şi cu text român, iar restul slavone pe de-a-ntregul.

Cea mai veche tipăritură este din 1560-61, colecţiunea celor 4 evanghelii, Tetraevanghelul, tradus în colaboraţiune cu Teodor Diacul. Exemplarul cel mai complet se găseşte în Biblioteca Academiei.

În această lucrare sunt numai textele evanghelice. Biserica noastră însă a avut totdeauna trebuinţă de explicări ale acestor texte.

Ar fi fost desigur de un mare interes pentru istoria limbii şi a literaturii noastre ca explicările să se fi scris de-a-dreptul în româneşte; din nenorocire ele sunt numai traduceri şi din această pricină au şi o importanţă mai mică.

Explicările evangheliilor formează ceea ce se numeşte Cazanie. Cei vechi întrebuinţau şi numele de Tâlcul evangheliilor sau Evanghelie cu învăţătură sau Evanghelie învăţătoare.

Coresi a făcut două scrieri de acest fel, care sunt cunoscute de specialişti sub numele de Cazania l-a şi Cazania 2-a, prima tipărită pe la 1564, după informaţia dată de Cipariu (căci acum nu se mai găseşte nici un exemplar din această carte); a doua la 1580-81.

În serviciul bisericesc, scrierea complementară a evangheliei este Apostolul adică faptele ucenicilor lui Hristos.

Colecţiunea acestor fapte se numea la cei vechi Praxiu, Praxapostol sau şi cu numele simplu de astăzi Apostol.

Coresi a tipărit o asemenea lucrare pe la 1563.

Pe lângă aceste cărţi pur creştineşti, biserica noastră ca şi cea catolică a admis pentru serviciu şi din cărţile ebraice ante-creştine. Cea mai importantă este desigur Psaltirea, adică colecţiunea acelor minunate imnuri ale lui David care n-au fost în nici o literatură ajunse până acum. În literatura noastră veche Pasltirile sunt între cele mai numeroase lucrări.

De la Coresi avem 3: una cu text român şi cu text slavon, cunoscută sub numele de Psaltirea slavo-română, tipărită la 1577 şi reprodusă în ediţiunea Academiei de Hasdeu; două numai cu text românesc, una tipărită în 1568, alta în 1570.

Diaconul Coresi avea şi un fiu numit Şerban. Acesta a tipărit la 1588 în limba slavonă un Liturghier.

Locul tipăririi cărţilor lui Coresi a fost Braşovul, fapt stabilit de publicaţia bibliografică a Academiei, pe când până aci se credea că unele lucrări ale lui Coresi s-au tipărit la Sas-Sebeş.

Rostul acestor tipărituri a fost explicat ca un efect al propagandei protestante (sub forma calvină şi luterană). Doctrinele reformate plecând de la ideea lui Luther, cereau ca tot serviciul divin să se facă în limba fiecărui popor, iar nu în limba latină, cum se făcea în părţile catolice. În ţările ortodoxe locul latinei era ţinut de slavonă şi deci se putea aplica aceeaşi teorie; şi de aceea zice Coresi, în epilogul evangheliarului, că a scris cartea pe româneşte ca "să înţeleagă rumânii cine-s (care sunt) creştini" şi citează din Apostolul Pavel: "În sfânta beserică mai bine a grăi cinci cuvente cu înţelese decât zece mii de cuvente neînţelese ÎN LIMBĂ STRĂINĂ".

Apoi să adăugăm faptul că lucrările lui Coresi s-au tipărit din îndemnul şi cu cheltuielile magistraţilor orăşeneşti protestanţi: Hans Benkner (Haneş Beagner, zice el) şi Lucas Hirscher (Lucaci Hrăjilă) din Braşov şi a calvinului Forro Miklos.

Ar fi încă o chestiune de cercetat dacă Coresi este traducător sau numai tipăritor? Un răspuns categoric nu se poate da pentru toate cărţile lui. D. Iorga crede că el s-a folosit de manuscrise transmise din Moldova şi datorită propagandei husiţilor. În ce priveşte Molitvenicul adaus la Cazania I, este ca şi sigur cum observă N. Hodoş (în citatul său articol) că a fost tradus de cineva din ungureşte şi revăzut numai de Coresi, care introduce câteva muntenisme.

Contemporană cu tipăriturile lui Coresi este o Evanghelie slavo-română, semnalată de Karataev şi I. Bogdan, care s-ar fi tipărit în Ţara Românească. Publicaţia bibliografică a Academiei îi pune data 1580. E păcat că exemplarul păstrat la Petersburg în biblioteca publică e incomplet.

Cea mai veche este aşa-numita Palia de la Orăştie, primul text biblic ce se cunoaşte în limba română. Cuprinde din cărţile lui Moise: Facerea şi Ieşirea.

Tipărirea s-a făcut în anul 1582, dar se pare că se tradusese mai mult decât se tipărise şi din aceasta s-a rătăcit o copie pe 2 foi, despre care am vorbit mai sus.

Din prefaţa cărţii, se vede că traducerea s-a făcut de episcopul Mihail Tordaş, care s-a asociat cu dascălul Efrem Zacan, cu Ştefan Herce, preot din Caransebeş, cu Moise Peştişel, preot din Lugoj, şi cu protopopul Achirie din Hunedoara. În privinţa limbii din care au tradus, sunt două păreri. D. Iorga, sprijinit pe cuvintele din prefaţă "cu mare muncă scoasem (scoaserăm) din limba jidovească şi grecească şi sârbească", zice că s-a tradus din slavoneşte. D. Iosif Popovici, în studiul publicat în "Analele Academiei" (Tom. XXXIII) susţine că s-a tradus şi din ungureşte.

Asupra tuturor acestor cărţi cea mai recentă este studiul d-lui G. Pascu (Istoria literaturii şi limbii române în sec. XVI, Buc. 1921).