Producţiuni de natură dramatică

ORAŢIILE DE NUNTĂ

Citind cineva într-o colecţie oarecare o poezie din grupul oraţiilor, cu greu ar putea găsi motivul pentru care ea s-ar aşeza între producţiile de natură dramatică. Trebuie să cunoaştem cadrul în care se desfăşoară aceste "oraţii" pentru a afla caracterul dramatic al unora din ele. Zic "al unora", fiindcă o parte dintr-însele sunt poezii curat lirice sau glumeţe.

Căsătoria este pentru ţăranul nostru o împrejurare foarte însemnată din viaţă şi pe care el o îndeplineşte cu o sumă de formalităţi moştenite de la strămoşi.

Iarna, când un tânăr vrea să se însoare, trimite sau merge el cu un "peţitor" sau "staroste". Acest fapt variază în detalii după localitate, dar se petrece în genere cu solemnitate mare, fiind părinţii fetei pregătiţi de mai înainte despre venirea peţitori lor. După ce s-a hotărât nunta în principiu, părinţii fetei merg în satul tânărului, ca să cerceteze despre starea şi purtarea lui, şi apoi se hotărăşte o zi pentru "logodnă" sau "încredinţare".

În acea zi, tânărul, însoţit de rude şi prieteni, pleacă la casa fetei şi acolo unul din prietenii lui, numit "colăcer", sau "conăcar", recită o "oraţie", care constă dintr-o alegorie despre un împărat care a plecat la vânătoare şi a rătăcit până în locurile acele.

După ce au intrat în casă, se cercetează zestrea şi apoi un popă sau un bătrân face încredinţarea, schimbând inelele tinerilor. Urmează apoi masă şi joc.

De atunci tânărul devine "mire" sau "ginere" şi fata "mireasă".

Încă de vineri sau sâmbătă înaintea nunţii se aleg doi tineri "chemători", care merg din casă în casă şi poftesc la nuntă pe săteni, rostind câte o "oraţie" şi închinând cu vin din plosca pe care o poartă cu dânşii.

În ziua nunţii porneşte mirele cu toate rudele şi cu prietenii din sat, ca să meargă la casa socrilor mici şi să aducă mireasa. Cortegiul se opreşte la o distanţă oarecare şi pornesc numai "vorniceii". Aceştia găsesc lume multă strânsă în casa socrilor şi le ies înainte unul sau doi vornicei din partea miresei. După ziua bună şi după un schimb de glume, unul din vorniceii mirelui recită cuvenita oraţie. Vorbeşte ca un trimis al unui "tânăr împărat", care a plecat la vânătoare şi a dat peste "o urmă de fiară" şi căutând-o a găsit la casa aceea o floare

Care-nfloreşte,
Dar nu rodeşte

şi ei au venit pentru ca să ia floarea. Urmează un dialog între vornicei şi e apoi chemat întregul cortegiu şi primit cu mare solemnitate.

Dialogurile acestea şi luptele simulate care se dau între reprezentanţii mirelui şi ai miresei, alergările cu caii peste câmp, iată slabul element dramatic, care ne îndreptăţeşte a clasa în acest gen oraţiile de nuntă.

Obiceiurile diferă de la un ţinut la altul.

În unele localităţi se face masă şi joc şi înainte de a porni la biserică, în altele nu.

Mergerea la biserică o întâlnim însă în toate părţile, pentru că ţăranul pe aceasta pune baza căsătoriei, iar formele de la primărie le socoteşte ca un lucru fără interes, pe care îl face de nevoie.

După întoarcerea de la biserică se aşează "la masa cu dar", adică la care toţi mesenii trebuie să aducă ceva bani spre a ajuta la punerea temeliei unei noi căsnicii.

STEAUA

Cu toţii am văzut în serile de la Crăciun până la Bobotează, trecând seara pe stradă grupe de copii cu steaua şi invitând lumea să-i cheme:

Cine primeşte steaua frumoasă
Şi luminoasă
Cu colţuri multe şi mărunte
De la naşterea lui Hristos dăruite?

Intrând în casă, ei intonează diferite cântece.

Elementele principale din care se compun cântecele de stea sunt trei: 1) Cântece despre persoane şi evenimente biblice, de exemplu: Versul lui Adam, Trei crai de la răsărit; 2) Psalmi versificaţi; 3) Cântece numite eshatologice, despre moarte, iad, rai etc. Acestea din urmă sunt mai noi şi introducerea lor între cântecele de stea se explică prin legătura stabilită de religii între păcatul originar al lui Adam şi între Hristos, care vine în lume ca s-o mântuiască şi să-i asigure un trai bun după moarte.

Anton Pann a publicat în numeroase ediţii colecţii de cântece de acestea, pe de o parte versificând cântecele auzite de el, pe de alta copiind şi modificând versuri din manuscrise anterioare şi însoţindu-le cu note muzicale.

Cântecele de stea se găsesc la toate popoarele creştine, atât la cele romanice cât şi la cele germanice, precum şi la slavi şi la greci. Ale noastre se aseamănă mai mult cu cele slave. Ele fac astăzi parte din literatura poporană nescrisă, dar, după cercetările făcute, mai ales de M. Gaster, rezultă că au mai mult origine literară decât poporană, au fost, adică, introduse prin scris.

Cântecele de stea înfăţişează un element dramatic mai precis decât oraţiile; ele se cântă în cor. Şi corul, născut în teatrul grec, dispare la romani, pentru a reapărea iarăşi în Evul mediu în serviciul religios creştin, cu care se leagă de aproape literatura poetică şi muzicală a Stelei.

VICLEIMUL

Cu acesta ne aflăm pe deplin în genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înţelege o reprezentaţie dramatică în toată forma, în care se înfăţişează scena din istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, cum şi din şirul persecuţiilor îndurate de primii creştini. Acest nume se dă şi totalităţii actorilor care joacă şi care merg pe stradă cântând. 

În Moldova şi Transilvania numele de "Vicleim" e înlocuit prin "Irozi".

Vicleimul are o parte religioasă şi una profană.

Partea religioasă este o acţiune în care intră ca persoane principale: Irod împăratul, un ofiţer şi cei trei crai de la răsărit. În unele variante e şi un prunc, în altele un cioban şi un arap.

Mersul acţiunii e următorul: Irod primeşte de la ofiţeri veşti din împărăţie. I se raportează că s-au prins trei oameni străini, care se aduc înaintea lui şi la întrebările făcute, răspund că sunt trei crai: Gaspar, Melhior şi Baltazar, care au plecat, călăuziţi de o stea, să caute pe împărat. După aceea Irod le spune cunoscutele versuri despre tăierea celor 14 000 de prunci:

Toţi prunci, mărunţei copii
De doi ani şi mai în jos
Împreună cu Hristos.

După o mică sfadă împăratul porunceşte să-i ducă la închisoare, dar, speriat de blestemele lor, le dă drumul şi ei pleacă să se închine lui Hristos.

Aici se fineşte actul I.

În actul II se aduce un copil, care profetizează împăratului tot ce are să se întâmple lui Hristos: botez, răstignire, înviere, înălţare.

Reprezentaţia se sfârşeşte cu mărturisirea lui Irod că nu are nici o putere faţă de Hristos.

Partea profană este jocul păpuşilor. Într-o cutie mare pe care o poartă doi băieţi, este înfăţişată grădina palatului lui Irod. Moş Ionică, îngrijitorul curţii, şi Paiaţa stau tot timpul în scenă şi pe acolo defilează diferite tipuri, care dau naştere la o serie de scene în care se satirizează deosebite întâmplări sau obiceiuri din localitatea de unde e culeasă varianta. Aşa vedem o bătălie între un iaurgiu şi un bragagiu, privelişte ce se întâlneşte des prin Bucureşti, vedem o satiră la adresa vieţii orăşeneşti din timpul trecerii ruşilor; vedem satira contra ţiganilor hoţi, contra evreilor fricoşi, contra popilor şi dascălilor care nu-şi îndeplinesc bine datoria, contra groparului beat, contra femeilor ce se sulimenesc etc.

Neapărat, satira nu e niciodată fină. Acele glume nerafinate, dar lipsite şi de ob sce nitate, sunt caracteristice spiritului poporan, nu numai la români, dar la toate po poarele, pentru că aproape identică cu a noastră este originea teatrului poporan la celelalte naţiuni.

Să vedem deci originea.

De timpuriu a început să se serbeze în biserica din Galia şi Egipt, naşterea Mântuitorului, care serbare s-a adoptat de către întreaga biserică occidentală şi orientală. După aceea s-au introdus şi ceremonii alegorice.

Se ştie că religiile păgâne ale grecilor şi romanilor aveau în ele un foarte însemnat element dramatic. Creştinismul îl atacă cu cea mai mare violenţă şi Sf. Părinţi spun că jocurile şi reprezentaţiile cuprind idolatria şi superstiţia. Când deveni creştinismul religie de stat, toate ideile sale fură puse în aplicare şi deci teatrul fu uitat şi dispreţuit.

Nu trecu însă multă vreme şi chiar preoţii simţiră cât de necesare sunt formele externe pompoase pentru răspândirea credinţei şi se văzură nevoiţi să recurgă la mijloacele dărâmate ale păgânismului. Un ritual bogat, veşminte împodobite, cruci, icoane, obiecte de artă, procesiuni cu diferite prilejuri se introduseră cu încetul în cultul creştin.

De aci nu fu decât un pas până la reprezentarea în biserică a naşterii Domnului. Se punea iesle şi veneau cei trei crai cu daruri. Din vorbele acestora se născu dialogul cu cântece, regele Irod în aceste reprezentări.

La noi cântecele acestea au venit pe două căi: 1) prin Bizanţ, adică prin originale slavone prelucrate după bizantine, reprezentând tradiţia orientală şi care au trecut din literatura scrisă în cea nescrisă; 2) prin saşi, adică saşii din Transilvania au introdus la ei o dată cu protestantismul şi "Irozii" după texte germane din sec. XVI, prelucrate după texte latine mai vechi şi reprezentând tradiţia occidentală, apoi prin secolul trecut de la saşi le-am luat şi noi. Înainte nu existau şi dovadă e faptul că în lucrarea lui Cantemir (Descrierea Moldovei) nu aflăm nimic relativ la aceste producţii.

La partea religioasă s-a alipit - într-un timp ce nu putem determina - şi partea profană a păpuşilor. Probabil că aceasta a avut o existenţă separată, pentru că Sulzer nu vorbeşte despre Irozi, dar pomeneşte jocul păpuşilor.