Autori şi scrieri

Ce producţiuni apar în această epocă?

Fiind o epocă de tranziţiune, vom afla manifestările ultime ale felului vechi de a se scrie şi manifestările timide ale vremii celei noi.

Aşa este literatura religioasă, compusă din traduceri şi de cărţi de ritual şi de cărţi religioase de citit acasă. Reprezentanţii cei mai însemnaţi ai acestei literaturi sunt: mitropolitul Veniamin Costache şi mitropolitul Grigorie.

Veniamin Costache (1768-1846) se cobora dintr-o veche familie boierească din Moldova. Din informaţiile ce se găsesc în testamentul său şi în notiţa autobiografică tipărită la finele unei scrieri (Funie întreită, Iaşi, 1831) se vede că a învăţat întâi în Academia Vasiliană din Iaşi şi apoi la mănăstirea Neamţului, că s-a călugărit la 15 ani, după dorinţa tatălui său, care se afla bolnav.

Protectorul său fu Iacob Stamate, episcopul Huşilor, care-l recomandă mitropolitului Leon (1786-1788) şi astfel ajunse Veniamin la vârsta de 21 de ani egumen la mănăstirea Sf. Spiridon din Iaşi.

Ajungând peste câţiva ani protectorul său Iacob mitropolit, Veniamin, deşi în etate numai de 24 ani, fu ales episcop de Huşi.

Aci el se ocupă de îmbunătăţirea şcoalelor şi bisericilor şi cu alte fapte generoase, care îi atraseră iubire tuturor celor ce-l cunoşteau şi-l făcură cunoscut şi simpatic în toată Moldova. Astfel se explică cum, în 1803, la moartea lui Iacob Stamati, reuşi să se ridice pe scaunul Mitropoliei Iaşilor.

În această înaltă demnitate, Veniamin dezvoltă o activitate neobişnuită şi se arătă însufleţit totdeauna de cea mai mare iubire de patrie.

În primul rând se ocupă de şcoli şi izbuti să convingă pe domnitorul Alexandru Moruzi să dea faimosul hrisov de la 24 mai 1803, care cuprindea următoarele dispoziţiuni:

a) Se instituie, pentru conducerea şcoalelor o eforie compusă din mitropolit şi doi boieri mari;

b) Se înfiinţează şase şcoli româneşti judeţene în principalele oraşe ale Moldovei;

c) şcoalele sunt deschise deopotrivă şi pământenilor şi străinilor, şi bogaţilor şi săracilor, iar pentru copiii lipsiţi de mijloace se instituie şi un număr de burse.

d) Pe lângă taxa de patru lei, percepută de la preoţi, pentru întreţinerea şcoalelor, se va lua şi din visteria ţării o sumă însemnată.

Astfel lucră el supraveghind şcoalele, ajutând pe tinerii silitori, cum au fost de exemplu Asachi şi Săulescu, pe care i-a trimis în străinătate să-şi continue studiile, în fine traducând şi tipărind cărţi necesare bisericii şi învăţământului; dar împrejurările prin care treceau ţările noastre, la începutul secolului, intrarea ruşilor în Moldova, îl siliră să demisioneze şi să stea retras până la 1812, când fu chemat de Adunare iarăşi în scaun.

Încă din primul an al funcţionării sale ca mitropolit, se gândi la organizarea învăţământului preoţesc şi întemeie seminarul de la Socola, care mai târziu luă numele de "Seminarul Veniamin" şi înfiinţă o şcoală de muzică bisericească.

Curând însă veniră împrejurări nenorocite şi pentru ţară şi pentru dânsul. Eteria grecească de la 1821 produce o teribilă anarhie şi răspândeşte peste tot jaful şi focul. Guvernul legal al ţării se desfiinţează şi conducerea statului rămâne în mâna mitropolitului, care apără drepturile Moldovei, voieşte să împiedice excesele eteriştilor, ascunde în localul mitropoliei pe cei mai prigoniţi; dar în cele din urmă este nevoit să fugă.

Întorcându-se, după stabilirea liniştii, îşi reluă cu mai multă ardoare nobilele sale îndeletniciri, dar amestecul politicii în afacerile bisericeşti îl sili să se retragă în 1842, sub Mihail Sturdza, la mănăstirea Slatina, unde muri peste patru ani, plâns de ţara întreagă, care-i apreciase meritele.

De la Veniamin Costache avem o sumă de traduceri de cărţi, unele tipărite, altele manuscrise. Ele sunt sau cărţi dogmatice sau cărţi necesare serviciului bisericesc sau lucrări de istorie bisericească. Vom cita dintr-însele:

Tâlcuirea celor şapte taine (Iaşi, 1807); Istoria vechiului şi a noului testament (Iaşi, 1824); Funie sau frânghie întreită (Iaşi, 1831); tradusă din greceşte, un tratat despre valoarea religiei şi a moralei creştine: Piatra scandelei (Iaşi, 1844), o cercetare asupra despărţirii celor două biserici creştine, a răsăritului şi a apusului; Îndeletnicire despre buna murire (Iaşi 1845).

Mitropolitul Grigorie al IV-lea Miculescu (1765-1834) a învăţat greceşte în şcoala de la Sfântu Sava, apoi a urmat limba latină şi teologia la vestita şcoală de la mănăstirea Neamţu din Moldova, unde a studiat şi Veniamin Costachi.

Chemat în Ţara Românească de către mitropolitul Dosofteiu Filitis (1793), a fost însărcinat, împreună cu părintele Gherontie, să traducă diferite cărţi bisericeşti; apoi au plecat amândoi să viziteze mănăstirile din Orient, mai ales pe cele din Sfântu-Munte. Pe acolo au aflat diferite opere pe care le-au utilizat pentru lucrările lor. În timpul călătoriei a murit Gherontie şi astfel Grigorie s-a întors singur şi s-a aşezat călugăr la mănăstirea Căldăruşani.

Reputaţiunea lui creştea în fiecare zi: toată lumea cunoştea înaltele-i calităţi, întinsa sa cultură într-ale bisericii, de aceea, când, în 1823, rămase vacant scaunul de mitropolit, domnitorul Grigore Ghica propuse boierilor şi episcopilor alegerea modestului lucrător care abia avea rangul de diacon.

Făcându-se sfat de obşte, l-au înălţat prin toate treptele până la episcop şi i s-a încredinţat conducerea mitropoliei Ţării Româneşti.

Era atunci tocmai epoca începutului influenţei ruseşti. Amestecul ruşilor devenea din zi în zi mai puternic şi orice manifestare de independenţă naţională era rău privită, ba uneori chiar aspru lovită de ei. Se vede că nu le plăcea caracterul noului mitropolit; de aceea au intrigat în toate chipurile până ce l-au depărtat din scaun (1829). Nu e vorbă, mitropolitul Grigorie şi-a căpătat satisfacţiune, fiind instalat din nou în 1833, dar de astă dată Dumnezeu nu voi să-i lase multă vreme petrecerea în mijlocul oamenilor şi-l chemă la sine în anul următor. El se află îngropat în curtea Mitropoliei din Bucureşti.

De la Grigorie ne-au rămas mai multe traduceri de cărţi bisericeşti, unele tipărite chiar de dânsul, altele lăsate ca manuscris şi tipărite de mitropoliţii următori. Aşa avem: Carte folositoare de suflet (Buc. 1799), cuprinde canoane şi sfaturi folositoare creştinilor; Chiriacodromion (Buc. 1801), adunarea evangheliilor de peste an şi tâlcuirea lor; Despre preoţie de Sf. Gheorghe din Nazians; Pentru eresul armenilor; Exaimeron al Sf. Vasile cel Mare (1827); Vieţile Sfinţilor.

* 

Istoriografia cronicarilor continuă şi se sfârşeşte în acest timp. Cele mai numeroase scrieri se găsesc la munteni, unde se află numele lui Dionisie Eclesiarhul, Naum Râmniceanul şi Zilot Românul. Tot acum apar şi două cronici rimate: una în Muntenia, a pitarului Hristache, alta în Moldova, a vornicului Alecu Beldiman.

Dionisie Eclesiarhul a trăit la episcopia Râmnicului. El a povestit cu oarecare talent, în culori foarte vii, întâmplările din Muntenia, de la 1764 până la 1815, dând importante detalii asupra unor chestiuni pe care scriitorii anteriori nici nu le atinsese. Astfel este povestirea pe care ne-o face el, cu inima sfâşiată de durere, despre modul cum se percepeau dările şi despre chinurile îndurate cu această ocaziune de nenorociţii locuitori ai satelor.

"Deci presfirându-se slajbaşii prin plăşile judeţelor şi mergând prin sate ca nişte lupi flămânzi şi ca nişte holtei de câini leşinaţi, să fi văzut cineva nemilostivirea lor, şi ce făcea cu creştinii.

Oamenii nu prea avea bani fiind în mijlocul iernii, târguri iarna nu era, să vândă oamenii vite; vremea de coasă şi de sapă nu era, să lucreze să câştige bani să se plătească; bucate încă nu prea era, să vândă; ci numai o seamă de oameni care mai avea putere să plătească. Iar slujbaşii închidea oameni şi muieri prin coşare şi-i înneca cu fumuri de gunoi şi cu ardei îi afuma şi-i ţinea închişi ziua şi noaptea flămânzi, să dea bani; pre alţii îi lega cu mâinile îndărăt şi cu spatele de garduri şi îi bătea cu bicele; pre alţii legaţi îi băga cu picioarele goale în zăpada geroasă, aşa chinuia pe creştini. O amar de bieţii creştini că plângea şi se văita şi săracele văduve ţipa de ger, dar nu era milostivire la varvarii de slujbaşi, că avea urechile astupate cu aspidele, şi ca vrăjmaşii ucideau oamenii. Încă preste Olt au şi omorât mumbaşirii turci pre mulţi, din care pre unul rudele l-au dus la Bucureşti şi l-au băgat cu carul în curtea domnească să-l arate lui Vodă şi înştiinţându-se Vodă a zis să dea bani că nu-l va omorî nimenea".

Cunoştinţe istorice însă nu prea avea acest cronicar. Aceasta se vede mai ales în pasagiile în care vorbeşte de evenimentele din ţări străine. Aşa este acela consacrat lui Napoleon cel Mare, pe care-l socoteşte că a fost ofiţer "la împărăteasa nemţilor", şi, supărându-se că n-a fost înaintat s-a dus la francezi unde a ajuns "polcovnic mare".

Cronica aceasta s-a publicat de Papiu Ilarian în Tezaur de monumente istorice (vol. II, 1863).

Pitarul Hristache, un boiernaş, care a trăit pe la finele secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale celui de al XIX-lea, a scris o cronică în versuri: Istoria faptelor lui Mavroghene-Vodă şi a răzmeriţei din timpul lui pe la 1790. Scrisă la 1817, a fost publicată de Cesar Boliac în "Buciumul".

Autorul, văzând că toate faptele importante află povestitori, zice: 

Drept acela dar şi eu
Cu mila lui Dumnezeu
Încep după-a mea ideie
Cu vreo câteva condeie
Povestea mavroghenească
Dela Ţara Românească. 

Ne înfăţişează pe Mavrogheni ca un om foarte ciudat, socotit de unii ca nebun, de alţii ca om isteţ; îi laudă vitejia şi admiră armata alcătuită de el să meargă în ajutorul turcilor în contra austriecilor. Versurile sunt slabe, dar în schimb sunt pasagii scrise cu oarecare haz. Lucrarea este importantă prin amănuntele curioase ce ne dă un om care a trăit în mijlocul evenimentelor povestite. Putem citi portretul lui Turnavitu, locţiitorul domnului, când acesta s-a dus cu oştirea contra nemţilor: 

Avea în cap o căciulă
Ţuguiată ca o sulă
Şi o ghebă în spinare
De nu făcea cinci parale,
De aba roşie ruptă
Cu aţă albă cusută. 

Trebuie însă să notăm că, vorbind despre un corp de armată organizat de Mavrogheni cu soldaţi români, cronicarul are câteva accente patriotice; îi crede: 

... născuţi a fi puşcaşi

şi adaugă:

Se mira cine-i vedea
Şi gura la ei căsca

pentru că:

... În oaste de-i punea
Mai multă fală făcea. 

Naum Râmniceanu Protosinghelul (1764-1839), a cărui viaţă şi activitate a fost studiată de C. Erbiceanu în discursul său de recepţie în Academie (Buc. 1900), a dobândit de mic învăţătură grecească şi a servit pe lângă episcopii Filaret al Râmnicului, apoi pe lângă Dositeiu Filitis şi Nectarie din aceeaşi episcopie, iar mai târziu deveni devotatul lui Constandie al Buzăului.

El a scris foarte multe opere istorice, dar aproape toate sunt scrise greceşte. Aceasta nu-l împiedică de a-şi arăta iubirea sa pentru ţara şi neamul său şi de a fi uneori foarte aspru cu grecii.

Zilot Românul este un pseudonim şi însemnează "român zelos". Sub acest nume s-au publicat întâi de Hasdeu (în "Columna lui Traian" 1882 şi 1883) două lucrări:

1. Domnia lui Constantin Hangeriul în care aflăm de la început declaraţia că voieşte a vorbi cu nepărtinire: 

Istoric sunt, n-am frate,
N-am rudă, n-am vecin;
Stăpân am p-adevărul,
Lui singur mă închin. 

Se arată foarte înflăcărat patriot, atacă cu multă vehemenţă pe greci, care exploatează poporul, cât şi pe românii care se fac instrumentele lor.

2. O cronică alcătuită din o serie de capitole separate, parte în proză, parte în versuri. Astfel e povestirea domniilor lui Şuţu, Moruz, Ipsilante şi o poemă istorică în care atacă pe greci.

Gr. Tocilescu a mai descoperit şi alte lucrări ale lui Zilot pe care le-a publicat în "Revista pentru ist., arch., şi filolog." (an. III, vol. IV şi V) şi anume:

3. Domnia a treia a lui Alexandru Vodă Şuţu ce i se zice şi Dracache.

4. Revoluţiunea lui Tudor, pe care o amestecă cu mişcarea eteriştilor: "o adunare de străini cei mai mulţi greci", au atras la ei "pe un anume Tudor sluger, român mehedinţean, ce-i zice şi Vladimirescu".

5. Adunare de stihuri, unele scrise în 1829 şi închinate diferitelor persoane istorice (Radu Negru, Mircea) sau oamenilor zilei de atunci; altele în 1850, relative la anul 1848, în care, cu toată declaraţiunea făcută de a fi imparţial, nu poate să uite prejudiciile clasei boiereşti, şi vorbeşte cu multă ură despre revoluţiune. După ce încarcă pe revoluţionari cu diferite epitete, pune revoluţia alături de holera din acel an zicând că acestea au fost cele două mari "primejdii" ale ţării; iar când povesteşte căderea mişcării, se bucură foarte mult că s-a întors ordinea veche de lucruri şi vorbeşte cu mult entuziasm de urcarea pe tron a lui Ştirbei.

El credea că mişcarea a fost făcută de "mojici", "ţigani" şi "hoţomani", la care s-au mai adaus şi câteva feţe mai simandicoase: 

Din boierime, din negoţime.
I preoţime, călugărime
I dăscălime, profesorime
I ciocoime şi calicime
I şcolărime şi ucenicime
Şi toată ceata de slugărime
Strigau pe uliţi: "Jos ristocraţii!" 

Zilot Cronicarul este un scriitor foarte dibaci, care nu se mulţumeşte cu povestirea întâmplărilor, ci voieşte a da o înfăţişare cât mai plăcută şi mai meşteşugită naraţiunii sale. Dacă ar fi scris numai în primele decenii ale secolului nostru, ar fi fost printre cronicarii "din epoca fanarioţilor", un lucrător de mare merit - cum l-a judecat Hasdeu: însă ca scriitor pe la 1850, când avem pe un Alecsandri, Alexandrescu, pierde mai toată însemnătatea şi devine, întrucât priveşte ultimele sale opere, un om al vremii vechi care trăieşte într-o epocă nouă şi cu totul străină de sine.

Cine este acest Zilot? Gh. Tocilescu l-a identificat întâi cu Ştefan Moru, apoi cu Ştefan Fănuţă, dar se pare că motivele sale n-au convins pe cei mai mulţi scriitori, aşa că rămâne să-l socotim ca anonim.

Alecu Beldiman (1760-1826), născut şi crescut în clasa boierească şi hrănit cu prejudiciile timpului său, învaţă carte grecească şi fraţuzească, pe cât se putea atunci învăţa, şi-şi petrece viaţa citind, traducând şi versificând de plăcere, când afacerile publice nu-l cheamă.

El a lăsat un număr însemnat de traduceri ca Moartea lui Avel, Numa Pompilie - ş.a., dar lucrarea lui de căpetenie este poemul istoric intitulat Tragodia sau mai bine a zice jalnica Moldovei întâmplare după răzvrătirea grecilor 1821.

Precum arată titlul, acesta descrie evenimentele din 1821, nenorocirile ce căzură atunci asupra Moldovei din pricina exceselor zavergiilor sau, cum se exprimă el "stricarea ţării". Se poate lesne înţelege preţul ce deteră contemporanii săi acestei opere, fiind o lucrare de actualitate. Pentru cei ce văzuse şi simţise relele acelor întâmplări, tot ce spunea poetul era viu. Fiecare înlocuia în închipuire versurile lui Beldiman cu propria sa suferinţă. Pe noi însă povestirea vornicului ne lasă reci, fiindcă ceea ce citim acolo ne e străin şi poetul nu poate să învieze trecutul. Compunerea lui e foarte prozaică, o adevărată cronică rimată, care poate da cercetătorului istoric oarecare detalii interesante, dar e lipsită de orice valoare poetică. Foarte rar întâmpinăm expresiuni colorate, mai ales când îşi descarcă ura contra grecilor, sau când, în mijlocul tânguirilor, ştie să arunce şi o notă glumeaţă.

*

Manifestările curentelor noi se găsesc întâi la românii de peste munţi, pe de o parte ca efect al contactului cu apusul, pe de alta ca urmare a cunoaşterii producţiunilor poporane. Ţichindel şi Lazăr, Vasile Aron şi Ion Barac sunt numele care se pot cita în această privinţă.

Dimitrie Ţichindel este un scriitor care s-a bucurat într-o vreme de oarecare însemnătate, dar aceasta s-a datorit mai mult activităţii sale ca preot şi profesor decât valorii scrierilor sale.

Nu se cunoaşte cu siguranţă nici anul, nici locul naşterii lui Ţichindel. Aceasta este, cel puţin, opinia lui Iosif Vulcan, care, în discursul său de recepţie la Academie (Buc. 1893), face biografia acestui scriitor.

Studiile le-a făcut în Timişoara, unde a învăţat teologia; apoi s-a cultivat singur. În 1794 era învăţător în satul Belinţ, în Banat. De aci încolo a avut aceeaşi însărcinare în diferite comune ale Banatului. Dar a fost şi preot. În 1805 îl întâlnim paroh în Becicherecul mic, comună cu populaţie mixtă: români şi sârbi. Prin stăruinţa românilor, se înfiinţă în 1811 în Arad o şcoală normală (preparandie, ziceau ei) şi Ţichindel fu numit catihet, iar profesor de gramatică Constantin Diaconovici Loga, autorul cunoscutei gramatice din 1822, pe lângă profesorul de ştiinţe pedagogice şi cel de partea ştiinţifică.

Activitatea profesorală a lui Ţichindel n-a plăcut sârbilor şi autorităţii bisericeşti superioare, care era mitropolitul sârb şi de aceea a fost scos din funcţiunea de catihet al şcoalei normale în 1814 şi în acelaşi an i s-au confiscat fabulele pe care le publicase atunci. De aceea îl găsim în 1815 funcţionând iar ca paroh în Becicherec. Aci rămâne până la 19 august 1817, când, bolnav, e nevoit să se ducă într-un spital din Timişoara, unde moare la 19 ianuarie 1818.

Prima sa lucrare este intitulată Sfaturile înţelegerii cei sănătoase (Buda 1802), traducere de pe lucrarea sârbească, a lui Dositeiu Obradovici, o colecţie de învăţături morale.

În 1808 tipăreşte tot în Buda traducerea altei opere a aceluiaşi autor: Adunare de lucruri moraliceşti, sfaturi morale şi istorioare instructive.

El mai are şi o scriere bisericească Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică (Buda, 1808). Vorbeşte despre vestmentele bisericeşti, despre sfânta leturghie, carte necesară preoţilor şi diaconilor.

Dar lucrarea de căpetenie este colecţia de Fabule tipărită în Buda (1814). Heliade a dat o a doua ediţie în 1838, iar Ion Rusu a tipărit a 3-a în 1885. E cea dintâi publicaţie de acest fel în româneşte. Fabulele sunt în proză, iar "morala" are o dezvoltare foarte mare, încât în realitate fabula este numai un pretext pentru "învăţătură". Aceste învăţături sunt adevărate discursuri morale şi patriotice, în care găsim pasagii interesante.

"Mintea! Mărită naţie dacoromânească în Banat, în Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţara Ungurească mintea! când te vei lumina cu învăţătura, cu lumi natele fapte te vei uni, mai alesă naţie nu va fi pre pământ înaintea ta". Aşa zice într-una din învăţăturile sale.

Valoarea cărţii însă trebuie să fie redusă mult pentru că ea nu este originală; e o traducere de pe acelaşi Dositeiu Obradovici şi, ce e mai rău, că nu numai fabulele, dar şi cea mai mare parte din învăţături sunt traduse.

Gheorghe Lazăr (1779-1823), născut în satul Avrig, lângă Olt, în Transilvania, din părinţi ţărani, atrase, ca copil, băgarea de seamă a baronului Bruckental, care îl trimise la Cluj şi apoi la Viena, unde urmă ştiinţele fizico-matematice şi teologia. Obţinând titlul de doctor, se întoarse în ţară şi fu hirotonisit arhidiacon şi numit profesor la seminarul candidaţilor de preoţi din Sibiu. Devenind vacant un scaun de episcop ortodox, Lazăr cu titlurile sale se înfăţişă la mitropolitul din Cârlovici - de care depin deau pe atunci episcopiile române ortodoxe din Transilvania şi Ungaria - dar, venind la auzul mitropolitului ştirea că Lazăr are idei liberale şi nu e destul de credincios, fu respins pe motivul că este prea învăţat pentru a fi episcop.

În urma acestei căderi, veni înapoi la Sibiu, unde îşi continuă cariera de profesor şi predicator. Predicile sale erau foarte ascultate de poporeni şi prin ele îşi stabili reputaţiunea de orator; dar, permiţându-şi întruna să spuie că românii au aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţiuni ale Transilvaniei - ungurii şi saşii - drepturi pe care împăratul nu voieşte să le recunoască, fu aspru certat de episcopul Moga şi atunci, în 1816, se hotărî să părăsească Transilvania şi să vie în Bucureşti.

Şcoli existau pe atunci în Ţara Românească, dar limba română era lăsată pe al doilea plan. Ele se conduceau de o Eforie compusă din mitropolit şi trei boieri din divanul domnesc, între care era şi Constantin Bălăceanu. La acesta se adresă Lazăr, cerându-i să-i dea însărcinarea predării ştiinţelor filozofice şi matematice în limba română. Boierul nu credea nici că limba română este aptă pentru învăţături înalte, nici că propunătorul are destulă pricepere. Ca să-l încerce, îl roagă să-i măsoare un loc pe care i-l măsurase un inginer german. Deşi n-avea toate instrumentele necesare, Lazăr reuşi să mulţumească pe boierul neîncrezător şi curând fu numit dascăl la Sfântu-Sava, unde i se dete o mică încăpere spre a-şi începe cursul.

Lecţiunile lui nu putură fi ceva sistematic, pentru că şcolarii veniţi să-l asculte aveau cunoştinţe neegale şi nesuficiente; erau mai mult nişte conferinţe în care se cuprindeau idei foarte felurite. Trebuia să-i înveţe gramatică, geografie, aritmetică, desen, apoi filozofia şi matematicile aplicate, mai ales topografia.

La 1818, Lazăr face un fel de manifest-program adresat tinerimii, pe care o îndeamnă să vie la şcoală ca să se instruiască. El stabileşte patru categorii de studii la şcoala lui: 1) Învăţământul elementar, cuprinzând silabisirea şi citirea, cunoaşterea numerelor şi operaţiunile, scrierea cu ortografie, catehism, gramatică; 2) Învăţământul mediu: gramatica cu sintaxă, poetica, mitologia, geografia, retorica, istoria; 3) Învăţământul special de inginerie: aritmetica, geografia, geometria, trigonometria, algebra, geodezia, arhitectura; 4) Învăţământul superior, cuprinzând "celelalte mai înalte tagme filozoficeşti" şi "tagmele juridiceşti". Pe lângă aceasta se destinau cursuri deosebite pentru candidaţii de preoţi.

Trei ani Lazăr lucră în tihnă cu şcolarii săi răspândind, pe lângă cunoştinţele generale şi iubire de patrie, care dete curând roade, căci, îndată ce Tudor Vladimirescu ridică steagul luptei, toţi şcolarii săi se făcură partizani ai acestuia şi propagatori ai ideii de emancipare de sub domnia fanariotă.

Evenimentele nenorocite ce urmară pentru români după această mişcare, aduseră şi închiderea şcolii lui Lazăr, care - bolnav - fu nevoit să plece la familia sa. Murind după puţină vreme fu îngropat în Avrig şi pe piatra mormântală un şcolar al său, Comitele Scarlat Rosetti, care vizită acele locuri, puse să se sape următoarele versuri: 

Precum Hristos pe Lazăr din morţi a înviat,
Aşa tu România din somn ai deşteptat. 

De la Gheorghe Lazăr ne-au rămas puţine cărţi, pentru că activitatea sa de profesor nu-i lăsă timp să lucreze scrieri mai întinse. Mai toate manuscrisele ce ştim că au rămas de la el s-au pierdut. Cunoaştem un abecedar, o trigonometrie (tip. 1919) şi o aritmetică, precum şi două discursuri: unul la urcarea pe tron al lui Grigore Ghica şi altul la ridicarea ca mitropolit a lui Dionisie Lupu. Acesta din urmă a fost scris numai de el şi rostit de părintele David, economul mitropoliei, cu ocaziunea solemnităţii.

Viaţa şi activitatea lui Lazăr au povestit-o doi şcolari ai săi: Heliade Rădulescu într-un articol din "Curierul românesc" (1839) no. 64, p. 255 şi Petrache Poenaru în discursul de recepţiune în Academie (1872).

Vasile Aaron (1770-1822), avocat în Sibiu, a publicat o poemă în zece cânturi: Patima lui Hristos (1805), Piram şi Tisbe (1807) şi alte poeme, care au avut oarecare succes, pe vremea lor, deoarece vedem că apar în mai multe ediţiuni; dar cea mai cunoscută lucrare este poema comică: Vorbirea în versuri de glumă a lui Leonat beţivul, om de Longobarda, şi soţiei sale Dorofata (1820), o satiră contra beţivilor.

Aron Densuşianu zice că a rămas de la el o traducere a Eneidei şi a bucolicelor lui Virgil, dar nu se ştie nimic despre manuscrisele acestea.

Ion Barac (1772-1848) a fost învăţător în Braşov. A redactat Foaia Duminicii (1837). A tradus şi prelucrat cărţi de literatură poporană, ca O mie şi una de nopţi (1836-1838) şi altele; dar a tratat şi altfel de subiecte, ca Risipirea Ierusalimului, (1821), care nu e nici ea originală. Cea mai cunoscută operă a sa însă este prima lucrare: Arghir şi Elena (1881), în care vrea să simbolizeze cucerirea Ardealului de către Traian.

*

Manifestări ale influenţei spiritului poporan şi ale spiritului apusean apar şi în principate. Iordache Golescu adună pilde din popor şi le completează cu altele din citirile şi reflecţiile sale; Dinicu Golescu e dintre cei dintâi care cunoaşte de aproape, prin călătoriile sale, civilizaţia europeană şi găseşte necesar să-şi publice impresiile.

Iordache Golescu (1768-1848), este unul din cei mai de frunte reprezentanţi ai acestei familii, a cărei istorie se poate urmări până prin sec. XV. Însemnări asupra vieţii lui şi a fratelui său Dinicu se găsesc în prefaţa lui N. Hodoş la ediţiunea Călătoriei lui Dinicu Golescu (Buc. 1910).

Şi-a făcut studiile cu dascălii ce se găseau în ţară pe acele vremuri şi, prin situaţia materială şi politică a familiei, el ocupă funcţiuni însemnate, ca vel logofăt şi mare vornic. Dar el a ştiut să fie vrednic de aceste slujbe şi a arătat pentru şcoală dragoste deosebită, aşa încât îl vedem în 1818 membru în eforia şcoalelor şi ajutând, în această calitate, pe Gheorghe Lazăr.

Iordache a fost şi scriitor. Multă vreme s-a cunoscut numai gramatica sa: Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticeşti, (Buc., 1840). În 1874 însă, Lambrior a publicat în "Convorbiri literare" (an. VIII) un articol în care a arătat că Iordache a făcut şi o culegere de Pilde, povăţuiri, cuvinte adevărate şi poveşti şi a stăruit asupra însemnătăţii ei. Culegerea, care formează un volum de peste 850 de pagini, s-a păstrat în manuscris (Academie no. 213) şi s-a publicat în parte de I. Zanne (vol. III al colecţiei sale de proverbe).

Tot în manuscris s-au păstrat şi două dicţionare: unul românesc Condica limbii româneşti scris în urma gramaticei, pe care o citează în prefaţă; altul grecesc-românesc.

Aceste lucrări sunt în mare parte ulterioare anului 1830. Înainte de această dată el a lucrat scrieri istorice: Starea Ţării Româneşti în vremea lui Caragea (1818), Turburarea Ţării Româneşti la leat 1821 ş.a. Acestea sunt scrise în formă de dialoguri.

Dinicu Golescu (1777-1830), are aceeaşi pregătire ştiinţifică cum avea şi fratele său, dar desfăşoară o activitate culturală mult mai puternică. El întemeiază cu mai mulţi boieri patrioţi, la Braşov, cu ocazia unei emigrări, pe la 1821-22, o societate secretă, care se desfăcu. Mai târziu, el arătă planurile lor lui Heliade şi cu acesta constituie a doua societate în 1827, aşa-numita societate literară, din care avea să iasă vestita societate filarmonică. El ajută pe Heliade ca să dobândească autorizaţia de a scoate "Curierul românesc" în 1829. Tot el face în satul Goleşti o şcoală de băieţi în care se predă "limba românească, nemţească, grecească, latinească şi italienească" (1826). Cursurile urmară aci până la moartea lui.

Pentru trebuinţele şcolarilor de aci - crede N. Hodoş - publică el: Elementuri de filozofie morală (Buc. 1827) şi Adunare de pilde bisericeşti şi filozoficeşti, (Buda, 1826).

Dar cea mai importantă lucrare a sa este "Însemnarea călătoriei" sale (Buda, 1826). În anii 1824, 1825 şi 1826 el are ocazie să călătorească în Europa, parte pentru a duce la învăţături pe fiii săi, parte pentru alte interese. Astfel vede Transilvania, Ungaria, Austria, vizitează câteva oraşe din nordul Italiei, o parte din Elveţia şi Bavaria. Această călătorie îl sileşte "să apuce condeiul".

Cartea lui Golescu se poate citi şi azi cu interes deosebit. Ea ne arată cum un spirit deschis la toate ideile noi poate să pătrundă în viaţa şi obiceiurile altor popoare, pe care le vede în drumul său; dar ne arată cum iubirea de ţară îndeamnă pe oamenii de seamă din acel timp să se adreseze la "Evropa cea lumintă" pentru ca să imiteze ce se va putea spre folosul patriei. În cartea aceasta poate să vază cineva un fel de sinteză a transformărilor sufleteşti ce au încercat românii la începutul veacului XIX, când au intrat în contact direct cu civilizaţia apuseană. Pompiliu Eliad, care a numit pe Golescu "le premier roumain moderne" a dat în cartea sa Histoire de l'esprit public, Paris, 1905, pentru prima dată o analiză judicioasă a scrierii de care ne ocupăm.

Dinicu Golescu însă n-a avut nici timpul şi n-avea nici pregătirea necesară pentru a transmite în patria sa ceva din civilizaţia pe care o cunoscuse.

Acela care reprezintă în această vreme, într-un mod complet, influenţa apuseană asupra culturii noastre, este George Asachi.

George Asachi (1788-1869) era de neam din Ardeal, dar familia se stabilise de mult în Moldova. Tatăl său era preot cu multă învăţătură şi de aceea a ţinut să dea fiului său o cultură aleasă. Studiile ce a făcut, ca şi o mare parte din viaţă sunt cunoscute bine din notiţa autobiografică pe care o publică el în fruntea unei ediţii din Nuvelele istorice (1867). Amănuntele s-au completat şi uneori s-au îndreptat prin publicaţii ulterioare. După acestea, se poate spune că între anii 1796-1804 a învăţat la Lemberg, unde tatăl său era preot al unui spital. Cursurile le-a făcut în limba germană, polonă şi latină şi a obţinut titlul de doctor în filozofie şi diploma de inginer.

Venind în ţară, deşi foarte tânăr începu să practice ingineria şi arhitectura; dar, din cauza unei boli, fu nevoit să părăsească ţara în 1805 şi se duse la Viena, unde - după ce se făcu sănătos - învăţă astronomia. De aci se duse în 1808 la Roma, unde se ocupă cu studii literare, cu pictura şi cu arheologia, publicând în acelaşi timp prin ziarele italiene diferite sonete, astfel că societatea literară din Roma îl numi membru extraordinar.

Întorcându-se în 1812 în ţară cu gândul că Napoleon I avea să restatornicească statul Daciei - cugetare pe care o părăsi după nenorocirile armatei franceze în Rusia -, Asachi fu numit în 1813 profesor de matematică la Academia grecească de la Mitropolie, curs creat anume pentrtu a da ingineri hotarnici. După cinci ani, putu să-şi arate roadele muncii, organizând cu cei treizeci de elevi ai săi la examen o expoziţiune de planuri diferite, care provocară admiraţiunea tuturor vizitatorilor. Tot pentru trebuinţa acestor lecţiuni, compuse tractate de algebră, geometrie, topografie, tipărite mai târziu.

În acelaşi timp, el îndemna orice mişcare în folosul culturii naţionale. Astfel, încurajă pe Flechtenmacher să deschidă la Iaşi primul curs de drept, pe Andronachi Donici să dea la lumină cartea lui de legi; stărui să se trimită în străinătate stipendişti, între care fu şi G. Săulescu; organiză la 1817, cu cheltuiala sa, un teatru de societate, pe a cărui scenă apărură tineri boieri din familia Ghiculeştilor şi Sturdzeştilor.

Atunci compuse el o mică poezie, pe care o termină cu versurile:

Picătura, deşi mică, ea pe o stâncă picurează,
Face râului o cale care după ea urmează. 

La 1820, Asachi deveni tovarăşul mitropolitului Veniamin pentru organizarea seminarului şi spre acest scop se duse în Transilvania, de unde aduse câţiva profesori, ca Vasile Pop, Ioan Costea, Vasile Fabian Bob etc.

Venind tristele întâmplări de la 1821, Asachi fugi în Basarabia dar reveni îndată ce se sui pe tron Ioniţă Sandu Sturdza şi la întronarea lui compuse o odă, în care îndeamnă la veselie pe concetăţenii săi: 

Viers înalt de bucurie să răsară împregiur...

pentru că: 

După un curs de ani o sută ziua ceea a venit,
Întru care fiul Patriei fi-va Domn şi-al ei părinte.

Noul domnitor, chiar în anul suirii sale pe tron, îl trimite ca agent diplomatic la Viena, unde stete cinci ani. Se vede însă că şi-a îndeplinit datoria cu sârguinţă, fiindcă, la întoarcere în ţară, îl vedem înălţat la rangul de mare agă, titlu pe care l-a purtat totdeauna cu multă mândrie. Se pare că în tot timpul acesta a aflat despre existenţa în Galiţia a mai multor hrisoave, duse acolo de mitropolitul Dosofteiu care dovedeau că Vasile Lupu dăruise şcoalei Trei Ierarhi trei moşii pe care pusese mâna călugării greci.

Probabil după stăruinţele lui Asachi şi ale lui Veniamin, se dete în 1828 o organizaţie nouă şcoalelor din Iaşi, punându-se ca limbă de predare şi în gimnaziu limba română. Primul examen ce s-a făcut în gimnaziu a fost o adevărată sărbătoare naţională, pentru că "au încredinţat publicului de înlesnirea ce simte tinerimea învăţând ştiinţele în limba maicii lor" (zice corespondenţa din Iaşi a "Curierului românesc" din Bucureşti). Atunci citi şi Asachi, în cinstea acestei întâmplări, o poezie, care poate fi sonetul cunoscut, unde zice că limba română era uitată de înalta societate: 

"Şi păstorii numai singuri cu-ntristată armonie
Românesc răsunau cântec pe cimpoi şi alăute". 

Cu detronarea lui Sturdza se începe lunga ocupaţie rusească. În acest timp Asachi dobândi de la Minciaki învoirea de a scoate un ziar românesc. Astfel apăru la 1 Iunie 1829 "Albina românească".

În fruntea acestui ziar pune o alegorie, adresându-se către albină: 

Spune, spune mică albină,
Încotro mergi acum trează
Când a soarelui lumină
Pe câmpii nu scânteiază? 

Era în timpul războiului ruso-turc; de aceea prin lumina soarelui înţelege lumina culturală, care într-adevăr nu scânteia pe câmpia românească. În acel moment când, din cauza epidemiei de holeră şi din cauza războiului, şcoalele se închiseseră, el [, fiind] convins de importanţa ce are propaganda prin presă, fundează ziarul său şi, cu toate că unele articole se ciunteau adesea de foarfecele foarte lungi şi foarte pretenţioase ale cenzurii, izbuti să răspândească multe idei folositore şi să ţie deştept în cititori interesul pentru cultura şi înaintarea patriei.

Ziarul lui Asachi apăru până în anul 1849; dar în acest timp cum şi mai pe urmă, el dete la lumină şi alte ziare şi reviste literare; ca: "Alăuta românească" (1837-38), "Foaia sătească" (1839-40), "Icoana lumii" (1840-41), "Gazeta de Moldavia" (1850).

Asachi făcu parte din comisiunea pentru redactarea Regulamentului Organic şi se duse la Bucureşti şi mai târziu la Petersburg, încât pentru un moment, lăsă puţin la o parte interesele şcoalei. Îndată însă ce se puse în aplicare Regulamentul, Asaschi îşi dete toate silinţele ca să organizeze cât mai bine instrucţiunea după noua lege. Stărui să se deschidă şcoli primare în fiecare judeţ şi înfiinţă o şcoală pentru pregătirea institutorilor. Apoi, eludând textul Regulamentului, izbuti să introducă şi câţiva copii de oameni săraci în internatul Academiei, unde nu se puteau primi decât copii de boieri.

Suirea pe tron a lui Mihail Sturdza fu cu bucurie primită de Asachi, căci sub domnia acestuia reuşi să aducă în discuţiune procesul cu călugării greci. Deşi rosti el la judecată un discurs strălucit în apărarea drepturilor şcoalelor, boierii din divan - pentru care glasul grecilor interesaţi avea mai mult răsunet decât glasul dreptăţii şi al iubirii de patrie - deteră un vot contra lui Asachi. Acesta nu pierdu curajul, tipări un memoriu, pe care-l împărţi în public, stărui pe lângă domn şi în fine, în 1846, cauza fu judecată de un consiliu extraordinar, prezidat de domn şi dreptatea triumfă.

Din nenorocire, după această bucurie, veni pentru Asachi o groaznică lovitură, la 1847 Sturdza scoase limba română din şcoli, pe motiv că nu sunt cărţi româneşti şi o înlocui cu cea franceză. Asachi se opuse, dar fără succes, pentru că avea să lupte cu doi adversari puternici: Rusia şi aristocraţia. Dacă se teme a spune pe faţă fapta străinului atunci atât de puternic, zice însă că la noi sunt "persoane înrâuritoare" care cred că numai clasa privilegiată are drept să înveţe şi are drept să stăpânească ţara.

Ca să poată păstra limba română în gimnaziu, Asachi aprobă introducerea limbii franceze în şcoala superioară. Această greşeală îi înstrăină multe simpatii şi fu şi el atacat de opoziţiunea contra lui Sturdza.

De altfel, Asachi a fost pe faţă împotriva mişcării din 1848 şi de aceea nu se putea împăca pe loc cu spiritul cel nou ce se forma sub un domnitor cu idei patriotice şi până la un punct liberale ca Grigore Ghica. Desfiinţându-se atuncea şi eforia şcoalelor, Asachi se retrase din postul de referendar al şcoalelor (august 1849) şi apoi din cel de arhivist al statului. De atunci el trăi izolat, ocupându-se cu literatura, până la moarte.

Izolarea lui se explică şi mai bine dacă ne gândim la atitudinea ce a avut-o faţă cu întâmplările politice ulterioare.

Adversar al unirii principatelor, el nu numai că primeşte de la Tudoriţă Balş postul de director al departamentului cultului, nu numai că face parte din divanul potrivnic unirii, care se şi dizolvă, dar se amestecă în mişcarea separatistă din 1866 şi este chiar dat în judecată pentru rebeliune, cu mitropolitul Calinic Miclescu şi alţii.

Precum se vede activitatea literară a lui Asachi se prelungeşte mult peste hotarele epocii de care ne ocupăm. În această epocă el e, cum l-a numit V. A. Urechia: "marele restaurator al şcoalelor şi conducător al culturii naţionale". Ca publicaţii, el are articole şi poezii, cum şi discursuri la diferite ocazii; adunarea în volume şi tipărire de cărţi deosebite o vedem după 1830 şi această activitate o vom cerceta la locul ei.