A. Literatura poporană

Literatura poporană este totalitatea producerilor literare cunoscute în masa poporului, fie că ele sunt ale lui proprii, fie că sunt introduse pe calea scrierii şi devenite poporane.

Aceasta este definiţia obişnuită a literaturii poporane. Deşi se pare a fi destul de precisă, totuşi se vede adesea dându-se o întindere prea mare sferei acestei noţiuni şi unii cuprind sub rubrica aceasta toate manifestaţiunile spiritului poporan, chiar acele care nu formează operă de literatură cum sunt credinţele, datinile ş.a. În asemenea caz, termenul de "literatură poporană" se confundă cu cel de "folk-lore". Acest cuvânt englezesc este nou în limba noastră. Pe cât ştiu socotesc că Hasdeu l-a întrebuinţat pentru prima oară. Odată introdus, s-a răspândit foarte repede şi azi oricine a putut transcrie un colind sau o doină auzită într-un sat unde şi-a petrecut vacanţa se numeşte "folk-lorist".

Se poate afirma, cu oarecare dovezi, că în Ţările Române, cu mult înainte de a fi făcut cel dintâi act de "folkloristică", erau cunoscute şi preţuite producerile literare ale poporului. Se citează în mai toate părţile de literatură pasagii din cronicari, care spun că la mesele domnitorilor sau cu prilejul primirii vreunui principe străin, lăutarii cântau diferite cântece în româneşte. Faptul este confirmat şi de unii călători în memoriile lor. Nimeni nu s-a gândit să pună pe hârtie asemenea cântece.

Culegerea producţiilor poporane s-a început foarte târziu, cam atunci când în Franţa a devenit curentă această îndeletnicire, căci Franţa a rămas mult în urmă pe acest teren, deşi unii critici consideră pe Montaigne ca precursor al folkloristicei moderne. E interesant să notăm că în Anglia în secolul XVIII, se dau la lumină multe producţii poporane care produc impresie în multe cercuri de cititori şi că diferiţi poeţi iau teme din aceste producţiuni. Apoi, trecând preocuparea aceasta în Germania, vedem aci că ea dobândeşte un caracter ştiinţific, întâia oară prin publicaţiile fraţilor Grimm (prima ediţie a basmelor 1812-1815), după ce filozoful Herder pe la 1778 arătase valoarea poetică a acestor producţiuni, pe care le numeşte glasuri ale popoarelor. Tocmai pe la 1840 prin culegerea, azi uitată, a lui La Villemarque, publicul francez cunoaşte pentru prima dată comorile geniului poporan francez. Această culegere nu prezintă nici o fidelitate în reproducere dar e făcută numai cu un scop de a atrage atenţia şi simpatia cititorilor din lumea cultă.

Aceasta e epoca în care se publică pentru prima dată produceri ale poporului nostru. În 1845 apare la Stuttgart colecţia de basme adunate în Banat şi traduse în limba germană de fraţii Schott. În 1847 Anton Pann dă la lumină Povestea vorbei, proverbe şi anecdote, şi de aceea am zis că era "folklorist... sans le savoir". În 1852 apar în două broşuri baladele culese de Alecsandri. Acesta nu are punctul de vedere al lui Pann, care spunea că scrierile sale sunt "de prin lume adunate şi la lume iarăşi date", ci voieşte să scoată lucruri de la o lume pentru a le înfăţişa altei lumi.

Broşurile lui Alecsandri sunt primite cu multă bunăvoinţă mulţumită atmosferei ce se crease prin articolele lui Costache Negruzzi, de la care avem o colecţie de proverbe grupate într-un mod hazliu (Scrisoarea XII) şi mai ales prin articolele lui Alecu Russo. Acesta găseşte că numai în poeziile poporane se află "geniul românesc", pe când celelalte produceri sunt "o amestecătură indigestă, o sumă de idei luate fără nici o sistemă de la străini şi fără caracter original".

Colecţia lui Alecsandri s-a publicat întregită în 1866 într-un frumos volum în chinat Doamnei Elena, care de curând întemeiase azilul "Elena Doamna". În frunte repro duce un vechi articol în care, într-un stil poetic, arată însemnătatea poeziei po porane. Este acela care începe cu faimoasele cuvinte "Românul e născut poet", care au dat naştere la atâtea glume, adesea fără sare, fiindcă Alecsandri se raportase la sensul generic, iar nu la înţelesul individual.

Această colecţie a fost salutată printr-o recenziune elogioasă a lui Titu Maiorescu în tânăra pe atunci revistă "Convorbiri literare", în care se scot la iveală însuşirile estetice ale diferitelor bucăţi. Mai târziu ea a întâmpinat critice foarte aspre şi culegătorul a fost acuzat că a "falsificat" opera poporului. Acuzaţia era gratuită fiindcă Alecsandri nu putea să aibă înaintea sa decât modelele franceze de culegeri din acel timp, care urmăreau numai punctul de vedere literar. Apoi buna sa credinţă nu putea fi pusă la îndoială, întrucât însuşi o spusese şi în titlul cărţii şi într-o scrisoare în care între buinţează comparaţia cu cei ce caută diamantul în nisipul râurilor. Această scrisoare e reprodusă de I. Crăciunescu în studiul său Le peuple roumain d'apres ses chants nationaux.

Multă vreme nici n-a fost la noi altă preocupare la culegători şi în acelaşi spirit sunt făcute colecţiile, viu criticate, de colinde şi de balade ale lui At.M. Marienescu din 1859 şi 1867. Dreptul de a schimba şi a înlătura unele versuri se socoteşte stabilit şi de alţi culegători, care nu şi-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada ş.a. O înfăţişare mai ştiinţifică dă colecţiei sale Teodorescu G.Dem., dar nici el nu merge până acolo să reproducă particularităţile de limbă ale provinciei în care a cules fiecare bucată.

De la 1885 colecţiile se înmulţesc, încep a se publica şi studii asupra diferitelor ramuri de producţii poporane şi azi încă se realizează zilnic progrese pe această cale.

Trebuie să citim seria de publicaţiuni a Academiei: "Din viaţa poporului român; culegeri şi studii"; apoi "Şezătoarea", revistă specială de folclor, sub conducerea d-lui Artur Gorovei. Ca studii, afară de volumele relative la câte o ramură a literaturii poporane, despre care se pomeneşte în locurile cuvenite şi afară de cartea d-lui Teodor Speranţia trebuie să cităm articolele răzleţe şi foarte variate ale lui G. Coşbuc. Între acestea este unul foarte interesant (tipărit în fruntea colecţiei de poezii poporane din Basarabia făcută de G. Madan) în care se ocupă de două chestii fundamentale: Cum se fac şi cum se răspândesc poeziile poporane.

În felul acesta literatura poporului nostru este scoasă la lumină şi cercetată. Să vedem acum şi în ce chip trebuie studiată. Care va fi clasificaţiunea materialului?

Cel dintâi care s-a văzut silit să facă o clasificare a fost Alecsandri. El aşază poeziile culese de el în două grupe: balade şi doine.

El însă avea un număr redus de specii. Când speciile cunoscute se înmulţesc, problema se complică şi această problemă o cercetează Teodorescu G.Dem. în colecţia sa. El examinează trei clasificări posibile: după anotimpul în care e obiceiul a se zice poezia, după etatea celui care o zice, după genul literar căruia aparţine. Din aceste trei, alege pe cea de a doua şi face două clase.

a) opere ale copilăriei, juneţei şi adolescenţei (Moş Ajun, Colinde, Stea şi Vicleim, Vasilca, Pluguşor, Sorcova, Oraţii de nuntă, Rugăciuni şi jocuri copilăreşti, Lăzărelul, Paparudele şi Caloianul, Ghicitorile, Glumele, Cântecele de lume);

b) opere ale maturităţii şi bătrâneţii (Descântece, versuri din basme, Cântece Vechi).

De acest fundamentum divisionis m-am servit eu în manualul de literatură (1894), făcând trei grupe în loc de două: opere ale copilăriei, ale tinereţii, ale bătrâneţii.

Socotesc însă că nu e fericit. De aceea, în manualul pentru seminarii (1910), am adoptat clasificarea pe genuri literare. E drept că unele specii au caractere care le-ar putea trece când la un gen când la altul, dar multe sunt bine fixate. Am făcut deci patru grupe: a) producţii lirice (doinele, horele, colindele, bocetele); b) producţii epice (pluguşorul, baladele, basmele); c) producţii dramatice (oraţiile, steaua şi vicleimul) d) producţii didactice (anecdotele, proverbele, ghicitorile, descântecele).

Toate aceste clasificări pornesc de la studierea naturii diferitelor produceri poporane, iar pentru cercetarea noastră ar trebui aflată şi o altă aşezare după felul dezvoltării în timp, o aşezare cronologică.

O asemenea clasificare s-a încercat, s-a schiţat de Aron Densuşianu în Istoria literaturii şi apoi de V. Oniţ, fostul profesor din Braşov.

Desigur că poporul românesc, născut din urmaşii coloniştilor aduşi de Traian şi din ai dacilor supuşi, a trebuit să moştenească unele produceri ale spiritului poporan de la aceste popoare. Multe se vor fi pierdut în cursul timpului. Unele însă au rămas şi în anumite opere literare ale poporului trebuie să se poată găsi vechile idei, credinţe, obiceiuri etc.

Astfel din epoca romană s-au transmis balade şi colinde în care se desfăşoară mituri ale antichităţii, cum e mitul soarelui şi al lunii. Cele două corpuri cereşti sunt personificate într-un frate şi o soră. Şi la antici soarele (Apolo) era frate cu luna (Diana), ba se poate ca numele însuşi al zeiţei să se fi transmis în forma Simziana (Sancta + Diana = Sân-Ziana).

Acest mit, care cuprinde şi multe cazuri de metamorfoză, se găseşte în multe colecţii. Sora soarelui se întâlneşte şi în multe colinde.

Colindul cu plugul (sau pluguşorul) pomeneşte pe un Troian (care e forma sârbească a numelui Traian).

Doina e socotită ca un cuvânt dac şi deci înfăţişează elementul liric al poeziei poporane transmis de la daci. Tot din această epocă sunt figurile zmeilor, care formează elementul caracteristic al majorităţii basmelor noastre.

Epoca slavonă, adică de prin sec. VII până la 1300 a dat elementele câtorva balade în care poporul cântă cu un entuziasm deosebit pe câţiva eroi ca: Mihu Copilul, Toma Alimoş, Român Grue Grozovanul, Vulcan ş.a. care sunt nişte tipuri de haiduci. Haiducii aceştia luptă contra duşmanilor din afară. Ei sunt cu totul deosebiţi de haiducii pe care îi cântă poporul mai ales în sec. XVIII. Aceştia luptă contra duşmanilor dinăuntru, a străinilor şi a boierilor apăsători.

Desigur că în punctul de vedere cronologic propus de V. Oniţ este o mare parte de adevăr, dar chestiunea nu e destul de studiată. Ar fi trebuit o serie de monografii care să urmărească diferite figuri şi să stabilească transformările succesive ce iau în cursul timpului, căci se ştie că poeziile acestea, care se transmit oral, schimbă elemente vechi cu altele noi şi atribuie unor persoane ce au trăit într-o anumită epocă fapte ce s-au petrecut mai târziu sau mai înainte.

Ca exemplu am putea cita poezia Mioriţa, una din cele mai vechi şi mai frumoase ale literaturii noastre poporane. Pe lângă variantele publicate de Alecsandri şi Teodorescu şi cea completă publicată în "Luceafărul" în 1905, se mai găsesc în colecţia de materialuri folclorice, publicate sub direcţia lui Gr.G. Tocilescu, variante în care, pe lângă elementele prozaice, s-au introdus nume de funcţiuni şi de stări de lucruri cu totul moderne.

Interesantă este şi legenda mănăstirii Argeşului. Este sigur că această legendă ne-a venit din Peninsula Balcanică. O găsim la alte popoare din partea locului şi la românii macedoneni. Într-unele poezii e vorba de un pod, în altele de o cetate, la a căror temelie s-au zidit femei, rude ale meşterilor. În balada românească se povesteşte cum s-a clădit mănăstirea Argeşului. Istoriceşte ştim că biserica episcopală s-a clădit în vremea lui Neagoe. Poporul atribuie clădirea ei unui Negru Vodă, iar meşterul este Manole nu Manea. Al. Odobescu, într-un studiu al său, arată că numele lui Manea s-a introdus în legendă în vremea secolului XVII când în adevăr a existat un meşter Manea, care a făcut multe reparaţii şi a clădit biserica de la Hurez, unde se află şi portretul lui.

Din toate aceste pricini, în starea în care se află acum ştiinţa folcloristică la noi, este peste putinţă a stabili cronologia literaturii poporane. De aceea suntem siliţi a păstra împărţirea producerilor poporane, după natura lor.