Sat şi mahala

Fundătura Orfeu - Fundătura Osiris - Strada Morfeu - Strada Jupiter, a Venerei, a Sirenelor, a Filomelei, a Fortunei - toate aceste se află în Bucureşti, şi-i puţin probabil să fi fost inventate altundeva.

Între originalităţile capitalei române aceste nume de strade mi se par vrednice de consideraţie. Pitorescul cel mai specific al Bucureştilor este desigur acest pitoresc poetic al numelui străzilor. Petre Ispirescu, culegător tipograf, este cunoscut ca adunător de poveşti scrise în limbă oarecum populară. Mai puţin cunoscut pare să fie că acelaşi tipograf-apostol cultural a scris, tot în limbă oarecum populară, legendele mitologiei antice. Acestea sunt cuprinse în colecţia cu titlu duios patriarhal: Din poveştile unchiaşului sfătos. De dânsele îmi aduc aminte când soarta glumeaţă îmi scoate în cale un nume de stradă dintre acele scrise mai sus. Părinţii capitalei s-au întâlnit la gând şi în zel cultural cu tipograful literat; poate s-au inspirat de la dânsul. L-au întrecut evident, prin originalitatea metodei de a strecura cultura clasică în straturile populare - desigur, în primul rând printre gardişti, birjari şi factori poştali. Cercetarea rezultatelor acestei întreprinderi de cultură ar fi un subiect frumos pentru o teză de doctorat în istorie şi statistică. Pe cât ştiu, contribuţiile la istoria Bucureştilor, şi în special a culturii bucureştene, nu se află a fi prea numeroase. Dar eu, şi dintre cetitorii mei acei cari la fel cu mine se emoţionează de Fundătura Osiris şi de Strada Filomelei, nu putem aştepta concluziile unor cercetări îndelungi şi erudite. Există o nerăbdare nobilă de a filozofa asupra lucrurilor care ating interese înalte sufleteşti, şi e nefiresc să înăbuşim această nerăbdare de dragul migăloşiei istorice, oricât ar fi ea de respectabilă ca atare.

*

S-a mai făcut în vreun oraş român încercarea de a duce atât de departe cultura clasică prin numiri de străzi cum s-a făcut în Bucureşti? Şi ce deosebire este în această privinţă între Muntenia şi Moldova? Fiindcă problema nu priveşte decât vechiul regat. La aceste întrebări încă nu se poate răspunde preciz. Numai pentru atât mi-aş lua răspunderea: că meritul iniţiativei îl au consiliile comunale bucureştene; şi, poate, zelosul culegător tipograf şi propagator de cultură în limbă oarecum populară, Petre Ispirescu, bucureştean neaoş dacă el cumva a fost inspiratorul literar al acelor consilii. Sau poate consilierii şi tipograful au fost, fiecare pe seama lor, numai reprezentanţii spiritului aceleiaşi culturi specific bucureştene.

Pentru a preţui felul şi valoarea acestei culturi în punctul care ne interesează, trebuie ştiut că numirea străzilor s-a făcut nu numai pentru răspândirea cunoştinţelor de mitologie antică, ci mai toate materiile principale din învăţământul secundar superior au fost trecute în nomenclatura drumurilor interurbane. Intenţia de a instrui populaţia bucureşteană avea dar un orizont din cele mai vaste. Să luăm seama la exemple:

- Psihologie şi morală: Strada Pacienţei, a Sapienţei, a Plăcerii, a Speranţei, a Prudenţei, a Servituţii (ori intervine aici noţiunea juridică?), a Regenerării.

- Istorie: Strada Licurg, Termopile, Mucius Scevola, Strada Campoducelui! (numele unei dregătorii oarecum străvechi, păstrat într-o cronică dovedită ca apocrifă); Strada Turtucaia (unde s-a mai pomenit atâta obiectivitate istorică?).

- Fizică şi cosmologie: Strada Aurorei, a Serii, a Crepusculului, a Ecoului, a Zefirului (la Ecou şi Zefir pare c-ar fi şi oarecare intenţii de poezie lirică delicată), Strada Inundaţiei (fizica aplicată la edilitate ştiinţifică).

- Geologie: Fundătura Gheţarului I şi II (doi gheţari, ca să se ştie că nu-i doar numai unul pe lume).

- Geometrie: Str. Segmentului.

- Astronomie: Str. Cometei.

- Chimie: Str. Glucozei.

- Zoologie: Str. Tigrului, a Rinocerului.

- Filozofie: Str. Timpului.

- Muzică: Str. Lirei, a Armoniei, a Melodiei.

- Religie şi estetică: Str. Simbolului.

- Botanică: (exotică) Str. Cedrilor. 

Sunt însă nume de strade la care bănuim intenţia culturală fără s-o putem preciza. De pildă, este o stradă a Coloniei. Să fie colonie de la colonizare? Atunci ar fi rost pentru o lecţie de istoria romanilor, cu anexe patriotice, fireşte. Dar dacă e vorba de oraşul Colonia? Atunci intenţia culturală e geografică. În cazul acesta ar fi poate mai adevărat în gustul şi spiritul culturii bucureştene s-o numim: Strada Odicolonului... Există apoi o stradă Graţioasă, una Emancipată (aşa! Nu cumva: a Emancipării), alta Gentilă, în sfârşit una Rumeoară. Gentilă şi Graţioasă s-ar putea înţelege ca motive pentru lecţii de estetică cu aplicaţii folositoare persoanelor de sexul gingaş. Str. Emancipată pare să comemoreze cine ştie ce lupte civile după care o parte din mahala s-a eliberat de tirania celeilalte; compară aici Strada Servituţii, ai cărei locuitori au fost poate prea laşi, incapabili de revoltă. În cea Rumeoară va fi zăcând o idilică amintire a vreunui sentimental părinte al urbei, amator de epitete consacrate în poezia populară.

... Dar eu am făcut lux de interpretare. Cuvintele aceste toate, indiferent de domeniile terminologiei cărei aparţin, au fost alese pentru că sunt cuvinte radicale, cum se zice profund bucureşteneşte.

Asta sparge ochii: Strada Pacienţei, a Sapienţei şi a Segmentului, a Inocenţei şi a Glucozei, Fundătura Osiris şi Fundătura Gheţarului - ăsta e Mitică în delir cultural.

*

Sunt peste toată Europa, cu deosebiri locale felurite, două straturi de cultură: una este cultura ţăranului, alcătuită din elemente preistorice şi istorice foarte vechi. Ea este răsfrângerea vie a unor vremuri de mult trecute. Cealaltă cultură este a boierilor şi a burgezilor autentic instruiţi, cultura orăşenilor cărturari.

Fiecare din aceste feluri de cultură îşi are prestigiul specific. Cultura ţăranului are prestigiul vechimii, este curată, naivă, închisă în ea însăşi. Farmecul ei straniu îl dă tocmai închiderea aceasta exclusivă în vechimea ei. Cea orăşenească are prestigiul luptei neobosite a speciei cu greutăţile pe care neîncetat i le pune înainte experienţa cea fără capăt. În izbânzile şi înfrângerile spiritului stă farmecul viu al culturii acesteia. Dar între sat şi cetate stă mahalaua: truda sterilă de a imita cultura urbană adevărată. Produsele de cultură cele mai dizgraţioase, caraghiosul intelectual şi estetic în formele cele mai umilitoare pentru specia umană acolo se zămislesc, la mahala. Românii au avut până spre sfârşitul secolului XVIII o cultură urbană cam de treapta celei apusene din veacurile X-XIV. Şi, fără creştere normală, au sărit în al XIX-lea secol. Negreşit, fenomenele specifice culturii de mahala trebuiau să se arate cu deosebire în capitală, unde importul de cultură se făcea cu nemiluita. În Bucureşti cu deosebire trebuiau să se fabrice modelele lui Caragiale cele mai caracteristice. Vor fi fost în joc, afară de această cauză de ordin social, şi motive hotărâte de natura psihică a populaţiei muntene, vreo vanitate agresivă specifică acestei populaţii? La aceasta vor avea să răspundă demografii.

Atât însă trebuie amintit, că moldoveanul Creangă, după ce a învăţat carte orăşenească, şi-a păstrat întreg sufletul, gândirea şi vorba ţărănească. Iar Unchiaşul Sfătos de Bucureşti zadarnic îngrămădea ţărănisme şi arhaisme în bazarul lui de cărturar târgoveţ, fiindcă fără veste i se întâmplă să zică, în plină poveste populară, că "Neagoe era curagios", şi să facă propagandă pentru cultura vitelor; să scrie, într-o povestire istorică despre oastea moldovenească, că avea "spirit şi inimă". Acelaşi Unchiaş Sfătos de Bucureşti caută inscripţii pe la biserici, polemizează politic cu "Adunarea Naţională", cu subprefecţi şi notari, vorbeşte de diligenţa care pune în legătură "centrul judeţului" cu nu ştiu ce orăşel, e nemulţumit de popas, deoarece "staţiunea fiind mică, n-ai unde să-ţi pleci capul (!)", se plânge întocmai ca la sala de întrunire împotriva "oamenilor noştri de la stat", şi insistă, din zel foarte cultural, asupra "spiritului de propăşire" şi asupra "boldului (aşa!) de propăşire" în provincia românească. În sfârşit, regretă din suflet că tovarăşii lui de călătorie îşi bat joc de credulitatea unor ţigani, şi nu se gândesc că şi printre aceşti "nenorociţi" se poate găsi un "cap primitor de propăşire"... De altfel, tot ca Unchiaş Sfătos, Ispirescu scrie, în cea mai pură bucureştenească: ochii mi se izbeşte...

Capacitatea artistică a ţăranului Creangă şi incapacitatea apostolului-tipograf bucureştean n-au desigur nimic a face cu deosebirea pe care vreau să o arăt aici, căci nu talentul celor doi e în discuţie, ci stilul, adică spiritul lor.

Amândoi sunt reprezentativi.

Unul a rămas, cu toată învăţătura de carte, figură curată a unei culturi de sine stătătoare. Pe bucureştean, zelul său literar şi moral, oricât de onest, nu l-a scăpat de schimonosirea inevitabilă şi respingătoare proprie cultivaţilor de mahala.