Cetăţeanul şi literatura lui

Pierre Mille judecă inutilă şi ridiculă discuţia care nu mai încetează, prin reviste şi ziare literare, asupra întrebării dacă scriitorilor li se cade să aibă, ca scriitori, opinii politice. Dacă nu ceteam acestea, negru pe alb, nu mi-aş fi închipuit că asemenea discuţie mai trăieşte, şi încă atât de tare ca să plictisească pe un om cuminte şi deştept. Iar dacă tema discuţiei continuă să fie aşa de simplistă cum scrie Pierre Mille, s-ar părea că ne găsim în faţa unei imbecilităţi stranii şi fără leac, specifică literaţilor.

Cine o fi interzicând scriitorilor să aibă opinii publice? Aşa numiţii esteţi cumva? Dar estetismul proclamă indiferenţa subiectelor: materialul artei este infinit, alegerea temelor stă absolut în voia artistului. Bănuiesc că tocmai acei care vâră peste tot interese politice sau altfel practice, strecoară cu egală abilitate, când dogma care interzice, când pe acea care impune scriitorilor să aibă opinii politice. Este un moft advocăţesc foarte vizibil; numai neatenţia publicului curent este destul de vastă pentru ca să nu-l vadă. Nu e vorba să nu aibă scriitorul opinii politice, ci să nu le aibă pe acele care îmi sunt mie antipatice şi protivnice partidului meu. De obicei, asemene dorinţi nu se mărturisesc scurt şi simplu.

Gherea spunea totuşi aproape de-a dreptul că ar fi bine să se pătrunză toţi literaţii de socialism. Maiorescu însă părea să condamne absolut orice urmă de idee politică în operele literare; dar e de însemnat că exemplele care-l supărau erau tocmai literatura cu tendinţă socialistă şi acea cu tendinţă poporanistă: şi putem bănui că se desfăta fără rezervă cu "invectivele" lui Eminescu şi "sarcasmele" lui Caragiale. Va fi fost oare plăcerea lui tot aşa deplină şi pură, când cetea batjocurile "revoluţionare şi antimonarhice" ale lui Heine, şi cel puţin tot atât de reuşite, estetic, ca şi cele "antidemocratice" ale lui Caragiale?

Împărat şi proletar supără pe socialişti; concluzia bucăţii este pesimistă şi reacţionară. Dar în poemul acesta de filosofie politică imparţialitatea artistului este exemplară; elocvenţa proletară şi reflecţiile Cezarului sunt tratate cu aceeaşi scrupulozitate estetică. Se înţelege, acest amănunt scapă din vedere acelor care evaluează poezia numai în vederea lecturilor la club sau a cântării în cor la manifestaţii. Întrebuinţarea literaturii poate fi civică, domestică sau exclusiv particulară; - poate fi şi estetică. E de însemnat că numai în acest din urmă caz intervine supărare. Din idei platonico-creştine multiseculare şi-a ţesut europeanul mediu o haină de zile mari, în stil ascetic. Plăcerea, pură şi simplă, este condamnabilă. E lucru frivol, egoistic, pierzător de suflet. Mărturisirea ei directă are totdeauna o savoare cinică. Trebuie să notăm însă numaidecât că acelaşi om mediu, care face scandal pentru cusururile abia perceptibile ale unei mâncări, pentru greşeli imaginare ale croitorului sau altor furnizori de înfrumuseţare personală, manifestează ascetic pentru arta cu tendinţă. Fiindcă altfel arta nu mai e serioasă. Astfel o lucrare literară fără concluzii politice sau moralistice gros subliniate, despre care nu s-ar putea spune mai mult decât că e plăcută, se găseşte, prin aceasta, condamnată ca bizarerie frivolă. Plăcerea culinară şi croitorească se bucură de superbă şi deplină libertate. Plăcerii pe care o dă o construcţie de sonorităţi şi imagini nu i se recunoaşte drept o existenţă şi valoare proprie; ea trebuie să fie scuzată prin opinii social utilizabile. La mâncare, îmbrăcăminte şi confort, toată prostimea se compune din esteţi absoluţi şi pasionaţi. Aceştia toţi, când e vorba de literatură, se fac moralişti puri. Un ascetism neprevăzut izbucneşte fervent; idealurile, interesele superioare ale neamului sau ale omenirii sunt numaidecât mobilizate cu stoică asprime.

Patronii stoici ai literaturii exploatează nelipsit ambiţia artiştilor slabi de înger: li se dă a înţelege că este cetăţeneşte nedemn să producă valori intelectuale care să nu fie decât plăcute. Se găsesc însă artişti capabili să-şi înăsprească cât de tare viaţa, numai din voinţa de a crea lucruri exclusiv frumoase, deci exclusiv plăcute. Flaubert este aici exemplul cel ilustru; şi în cazul lui se vede bine cât de mare este neînţelegerea între arta literară şi patronii serioşi ai literaturii. Epicureismul acestora în alte domenii, mai sus pomenite, ne face să bănuim că ascetismul lor în materie literară este numai semnul unei viguroase insensibilităţi.

În cartea literară se vorbeşte de oameni; ea, vrând nevrând, cuprinde, într-un fel oarecare - idei. Când Domnul Oricine citeşte literatură, el nu poate să nu o considere ca instructivă. Iar când filozofează despre literatură, el, înainte de toate, nu permite autorului să se degradeze până a fi simplu "amuseur" public - fiindcă Oricine este omul seriozităţii eminente şi absolute. Este, ce-i drept, estet absolut pe terenul valorilor culinare sau croitoreşti, dar înfierează cu pecetea frivolităţii plăcerile intelectuale lipsite de justificare civică patentă. "Oricine" este contemplativ cu stomacul şi după indicaţiile jurnalului de modă. Încolo nu admite decât civism sever şi este, fără rezervă, pentru arta cu idei.

Trebuie în adevăr o abstracţie bolnăvicioasă pentru ca să vezi în poeziile lui Eminescu altceva decât pesimism, în Caragiale altceva decât antipatii reacţionare. Un cetăţean propriu-zis este o fiinţă plină de opinii solid mărginite. Îndoiala şi eclectismul sunt infirmităţi neiertate cetăţeanului de supremă obligaţie. El nu are voie să înceteze lupta pentru idei nici măcar atât cât i-ar trebui ca să reflecteze asupra lor. E drept că ideile sunt date şi sacre. Este o fericire minunată, că în orice carte literară se găsesc idei. În faţa ideilor, un om serios nu poate rămâne rece: pe loc trebuie să le adopte sau să le atace. Dacă ideile sunt curat politice, cartea este eminent civică.

Din punct de vedere al seriozităţii cetăţeneşti, am lămurit acum fundamentul teoriei ca şi al practicii literare. Am rezolvat cred şi cearta despre obligaţiile politice ale scriitorilor. Toată greutatea era să nemerim exact punctul de vedere; pe urmă adevărurile s-au desfăşurat lesne, unul din altul. Cu toată asprimea, trebuie să constat că argumentarea mea este riguroasă; concluziile mele, folositoare.