Burgezie romantică

Acum de curând un ziarist german, Werner Mahrholz, scria în vestitul cotidian berlinez Vossische Zeitung despre criza burgeziei. Scriitorul constată că această clasă, pe care războiul a aruncat-o într-o prefacere radicală mai mult decât pe oricare alta, a avut puterea să reziste cu succes spartachismului şi să realizeze "statul burgez" care, după logică, ar fi trebuit să ia fiinţă acum treizeci de ani, odată cu domnia lui Wilhelm II. În afară însă de acest rezultat palpabil, burgezia germană arată o dezorientare profundă. Mahrholz vorbeşte de romantismul acut al acestei clase, care se îmbată de amintirea trecutului şi-l poetizează fără măsură. Dar romantismul acesta se loveşte de experienţa amară a degradării economice. Zbătându-se între visul aurit al trecutului şi cruzimea realităţii de astăzi, burgezul german nu e în stare să înţeleagă marile inovaţii politice pe care le trăieşte. În spiritul său persistă amestecul incoerent de divagări fantastice şi pretenţii economice brutale care-l caracterizau în timpul războiului.

Sub domnia lui Wilhelm II stăpânea, în diversele sfere ale burgeziei, un puternic avânt economic, combinat cu un fel de "estetism" în care se adăpostea lipsa totală de interes şi iniţiativă politică a clasei întregi. Neputinţa politică ascunsă sub acest estetism făcea să dureze contrazicerea fundamentală a societăţii germane: un stat burgez în structura lui reală urma să fie stăpânit de o "castă militară feudală". Iar în momentul de faţă, burgezia şi, îndeosebi, burgezia mare doreşte şi speră întoarcerea acestei stări de lucruri. Ea crede în reînvierea acestor forme feudale, fără să se gândească la contrazicerea dintre zdruncinarea economică a ţării şi persistenţa unor asemenea forme. Astfel burgezia stă oarbă în faţa catastrofei sociale care caracterizează epoca noastră. Clasa aceasta îşi pierde tot mai mult independenţa economică, se proletarizează cu alte cuvinte, şi în aceeaşi vreme visează un vag neofeudalism.

Astfel se prezintă starea de spirit şi situaţia de fapt a burgeziei germane.

Cred că tabloul poate fi precizat şi pentru luminarea altor burgezi.

Romantismul de care vorbeşte ziaristul german nu-i un simplu derivativ moralo-literar. Dorul acela după trecutul aurit are o semnificaţie serios "burgeză": este regretul după rentele pierdute. Înţelegem bine de ce trecutul acela puţin îndepărtat este aşa de poetizabil. Un plus de drepturi politice, o constituţie democratică republicană, legi electorale, legi de presă şi paragrafe confesionale cât mai largi, nu consolează de pierderea confortului economic. Neofeudalismul, de care burgezul e îndrăgostit cu atâta foc, cuprinde în el făgăduinţa unor venituri la adăpostul cărora s-ar putea visa fără amărăciunea pe care trebuie să o înghită burgezul cu fiecare insuflare de aer libertar. Şi nici că s-ar putea să fie altfel. Dacă s-ar fi surpat numai "casta militară feudală", dacă o asemenea deplasare pur politică ar fi fost cu putinţă, burgezia germană ar fi salutat republica cu ireproşabilă frenezie, şi cu strălucit avânt s-ar fi aruncat în viaţa politică. Atunci criticii sociali n-ar fi avut cum s-o mustre că nu înţelege profunda semnificaţie socială a momentului, nici n-ar fi trebuit să o îndemne a sălta de bucurie privind începuturile unei lumi noi, de pe acum chiar plină de ademenitoare făgăduinţe.

Rentierul şi întrucâtva orice intelectual pe care statul vechi burgez îl hrănea pentru ca să practice o profesie de lux, se găseau, faţă de visteria acestui stat, într-o situaţie asemănătoare aceleia pe care, sub vechiul regim, o avea nobilimea franceză faţă de caseta regelui unde se vărsau mai toate veniturile ţării. Războiul însă a aruncat statul vechi burgez în faliment; pensionarii lui, adică rentierii şi salariaţii săi cu profesii de lux, trebuiau să fie cei dintâi şi cei mai rău loviţi. Grija cea mare a statului prins în criză era satisfacerea uvrierilor îndârjiţi care aveau în mâna lor întregul aparat tehnic al ţării.

Probabil că suprimarea rentierilor şi devalorarea meseriilor intelectuale de lux este în sensul dezvoltării fatale a marelui capitalism. Proletarizarea rentierului şi a intelectualului altădată bine situaţi ar fi, în cazul acesta, un fenomen burgez, un detaliu de americanizare, cum s-ar zice, a societăţii europene. Ca urmare a acestei proletarizări sau ameninţări de proletarizare, se face o deplasare energică a unei mase considerabile de tineri burgezi spre cariera afacerilor. Fiul de profesor, de pastor ori de magistrat nu se va mai face docent de istoria artei, de sanscrită sau de biomecanică, ci funcţionar în bazaruri, în bănci, în fabrici.

*

Întâmplarea este revoluţionară şi dureroasă. Sărăcie năpraznică şi răsturnare a unui întreg regim de viaţă, tăiere brutală a unei tradiţii de veacuri. Fiindcă, din nenorocire, în familiile de liber-profesionişti germani se crease o ereditate profesională. Toată lumea aceea de pastori, profesori sau rentieri, savanţi fără slujbă oficială a fost brusc aruncată în groazele mizeriei şi silită, sub pedeapsa de pieire, să-şi întoarcă pe dos fiinţa întreagă, să-şi înăbuşe instinctele, deprinderile, gusturile ei esenţiale. Au de ce să fie uluiţi nenorociţii aceştia. Ce au păţit, ajunge ca să-i facă obtuzi faţă de făgăduinţele splendide cari le zâmbesc din sânul marilor prefaceri ale momentului măreţ de astăzi. Lumea aceasta, în general, nu cunoaşte obiectiv clasa muncitoare şi nu înţelege socialismul în adevărata lui natură. Şi dacă vreunul din această lume l-a înţeles altădată, lovitura economică îl face acum să renunţe orbeşte la această înţelegere. Este memorabil că economistul Sombart, omul cu aşa largă pricepere pentru cele mai extreme închipuiri sociale, scrie astăzi două volume de brutală polemică contra oricărui socialism şi numeşte în bloc această doctrină o scornitură evreiască pe care tătarii numai o pot aplica şi numai slavii o pot suporta.

Şi aşa, rentierii, şi în general intelectualii proletarizaţi, se fac romantici şi privesc îndărăt. A fost un noroc pentru aceşti oameni că aveau din capul locului o viaţă intelectuală intensă. Cărţile sunt mângâiere şi ajută pe om să-şi împodobească nenorocirea - cu romantism. Criticul german de care vorbim, şi alţii ca dânsul, judecă burgezia neadaptată ca şi cum revoluţia s-ar fi făcut de ea şi în folosul ei exclusiv, şi o acuză că nu se entuziasmează de formele vieţii celei noi. Dar revoluţia a fost făcută, dacă nu de uvrieri, desigur însă de frica lor, şi aceasta au simţit-o straşnic pe pielea lor păturile burgeze incriminate de nepricepere şi apatie politică. Aşa înţelegem că acestei clase nu-i poate intra în cap să caute ajutor şi consolare la muncitorimea industrială, înţelegem şi rostul visurilor sale romantice. Neofeudalismul burgezului german nu-i simplu cult mistic şi patriotic pentru "casta" militară feudală. Burgezul ştie că sub "tirania" acelei caste avea viaţă foarte plăcută.

*

Dar nu numai romantismul politic al burgezului se află astfel lămurit ca un "vis de aur", (în care formulă numele metalului nu-i simplă metaforă), ci întreg misticismul literar şi filosofic din Germania de după război îşi are aici izvorul ascuns şi efectiv. De o bucată de vreme presa ne semnalează, mi se pare, o slăbire a modei mistice în literatura germană de diverse genuri. Începe adaptarea. Efectele filosofice şi literare ale mărcii-aur îşi fac apariţia. Dacă Spengler îşi va reedita acum cartea lui vestită despre criza culturii europene, poate să o modifice aşa încât să nu mai conchidă că s-apropie sfârşitul lumii. Asta avea rost în primii doi-trei ani după revoluţia din 1918 şi pacea de la Versailles...