XIV. Cauzalitatea în ştiinţă şi în metafizică

15 mai 1926

1. Succesiuni aparent cauzale
2. Nemijlocirea între cauză şi efect
3. Definiţia cauzalităţii
4. Condiţionarea cauzalităţii de împrejurări. Elemente esenţiale şi elemente secundare ale cauzei
5. Acţiunea mai multor cauze
6. Cauzalitate şi funcţie
7. Caracterul aparent univoc al relaţiei de cauzalitate
8. Cauzalitatea în ştiinţă
9. Cauzalitatea simbolică

1. Analiza la care am ajuns în prelegerea de ieri, faptele acestea pe cari le interpretăm noi ca legătură cauzală n-au fost din cele mai satisfăcătoare, în sensul că rezultatele obţinute de noi (ceea ce a rămas pozitiv) nu sunt suficiente pentru ca să construim în adevăr conceptul de cauză şi de legătură cauzală propriu-zisă.

Ideea fundamentală care a dominat oarecum asupra întregei discuţiuni a fost, anume, că, într-o legătură cauzală există o aparenţă, o succesiune regulată de fenomene. Dar, dacă vă daţi bine seama, această succesiune regulată de fenomene nu este suficientă ca să îndreptăţească afirmaţiunea legăturii cauzale dintre cele două fenomene. Am vorbit şi altă dată de cazul - care este specific într-o oarecare măsură - succesiunii zilei şi nopţii, care totuşi nu îndreptăţeşte afirmaţiunea că ziua ar fi cauza nopţii sau noaptea ar fi efectul zilei. Cum se explică faptul acesta? Pentru că, vedeţi, succesiunea perfect regulată a acestor două fenomene, zi şi noapte, este absolută. De ce nu este aci legătura între ele, adică, altfel pusă chestiunea, de ce nu putem afirma că ziua este cauză a nopţii sau noaptea, cauză a zilei, ca atunci când afirmăm, de pildă, că scânteia electrică este cauza disocierii unui anumit lichid, cuprins într-un aparat oarecare? De ce [o] anume secvenţă într-un asemenea caz însemnează cauzalitate şi de ce în alt caz nu însemnează? Cu alţi termeni pusă problema, când este valabil: post hoc, ergo propter hoc, cum ziceau scolasticii? Să analizăm cazul zilei şi nopţei.

Ce este, propriu-zis, zi şi noapte? Zi este o anumită distanţă de timp, noapte este o altă distanţă, o altă porţiune de timp. Ziua urmează nopţei. Are vreun sens afirmaţiunea aceasta? Este ziua un fenomen şi noaptea alt fenomen? Zi însemnează o anumită porţiune de timp, în care se întâmplă anumite lucruri; noapte, iarăşi o porţiune de timp, în care se întâmplă iarăşi anumite lucruri. Zi şi noapte însă nu sunt ele însele, în ele însele, realităţi, ci zi şi noapte au ceva comun: sunt anume o porţiune de timp, ambele. Dacă noi am face abstracţiune de tot ceea ce se întâmplă ziua, de tot ceea ce se întâmplă noaptea, într-un anumit moment al realităţii, al istoriei, să zicem la 22 martie, zi şi noapte nu s-ar mai deosebi. Dacă am scoate, prin urmare, conţinutul acesta al zilei şi al nopţii şi am lăsa numai forma în care are loc acest conţinut, într-un anumit moment, zi şi noapte nu s-ar mai deosebi. Prin urmare, vedeţi, zi şi noapte nu sunt două fenomene, nu sunt două evenimente cari să aibă o însemnătate prin ele însele, ci zi şi noapte sunt, propriu-zis, denumiri colective pentru o întreagă serie de evenimente. Ceea ce fundează noaptea este lipsa de lumină, ceea ce fundează ziua este prezenţa luminii; prezenţa de lumină şi lipsa de lumină, cari sunt întovărăşite, evident, de toate consecinţele lor, de pildă, procesul de asimilaţie, se întâmplă într-un fel în timpul când este lumină şi în alt fel când nu este lumină. Procesul de creştere se întâmplă într-un fel când este lumină, în alt fel în lipsă de lumină. Dar caracteristic acestor două fapte, zi şi noapte, nu sunt ele însele, faptele, ci un acelaşi proces comun: prezenţa luminii şi lipsa acestei lumini. Atunci, care este pricina prezenţei şi a lipsei de lumină? Nu care este pricina zilei şi a nopţei, cum se leagă ele între ele, pentru că zi şi noapte, propriu-zis, nu sunt evenimente, cum am arătat, ci sunt numai porţiuni de timp goale, în care se întâmplă anumite evenimente, care evenimente sunt hotărâtoare, dătătoare de seamă, definitorii pentru respectivele porţiuni de timp goale.

Atunci, prin urmare, problema succesiunii zilei şi nopţei se pune în altă formă, în forma, anume, a prezenţei şi a lipsei de lumină, şi, în cazul acesta, evident, putem să punem întrebarea dacă sunt în legătură cauzală sau nu. Dar, aşa pusă întrebarea, adică aşa transpusă cestiunea, pe fapte, nu pe forme goale, întrebarea este cam aşa: există vreo legătură între prezenţa unui fapt şi lipsa acelui fapt? Evident, în cazul acesta nu mai poate să fie vorba de nici o legătură cauzală, pentru că prezenţa şi lipsa unui fapt nu sunt două fenomene deosebite. Când eu asist la un fenomen şi constat că fenomenul acela nu mai există, nu însemnează că am două fenomene deosebite. Existenţa şi neexistenţa nu sunt două fenomene; existenţa este pur şi simplu existenţă, iar neexistenţa este lipsa existenţei, care nu poate să fie considerată ca fenomen.

Prin urmare, vedeţi care este şiretlicul întregii discuţiuni: zi şi noapte nu pot fi considerate ca două evenimente, în legătură cu care să se pună întrebarea cauzalităţii sau problema cauzalităţii, pentru că zi şi noapte nu sunt fapte, ci sunt forme goale de fapte. Prin urmare, chestiunea cauzalităţii se pune efectiv numai acolo unde este vorba de fapte, nu de forme, şi atunci evident că succesiunea regulată a două fapte poate să ridice fără nici o dificultate şi problema cauzalităţii. Acest exemplu, pe care l-am luat eu, ca să lămuresc ce însemnează secvenţă de cauzalitate şi secvenţă fără cauzalitate, este tipic şi aş putea să spun că în toate cazurile în care noi observăm secvenţe, fără ca în aceste secvenţe să fie cuprinsă şi cauzalitatea, nu vom avea de-a face cu fenomene, ci cu forme în cari se întâmplă anumite fenomene. Aceasta este de reţinut.

2. Succesiunea aceasta, spuneam noi rândul trecut, are un caracter de mijlocire. În genere, cercetarea filosofică afirmă că se poate stabili un caracter de nemijlocire, nu de urmare imediată, dar de sudare, dacă voiţi, a două fenomene, care stau în raportul acesta de cauză şi efect. Dar noi iarăşi observăm că este o contradicţie în a afirma existenţa, în acelaşi timp, a cauzei şi a efectului şi, prin analiza aceea de formă, mai mult matematică, pe care o făcusem la două porţiuni de timp oarecari, ajungem la concluzia că, propriu-zis, nemijlocirea n-ar însemna decât pur şi simplu nemişcare. Totuşi, este greu ca mintea omenească să conceapă că între cauză şi efect ar putea să se mai insereze ceva, că ar fi, adică, discontinuitate în şirul întâmplărilor naturale.

Această mijlocire, această suprapunere a cauzei şi efectului are un sens care este numai aproximativ; şi iată care este sensul. Gândiţi-vă că eu am aci, pe masă, o bilă de biliard. Noi suntem, evident, cu toţii aplecaţi să spunem că, în acelaşi moment în care eu am atins bila de biliard, ea s-a mişcat, dacă am atins-o cu o forţă suficientă. Sau: eu am o sârmă prin care fac să treacă un curent electric şi atunci voi afirma că, în momentul în care curentul electric a început să se scurgă prin sârmă, această sârmă a început să se încălzească. Nu este nici o distanţă de timp, cum am zice noi, nici o porţiune de timp, între momentul în care începe să treacă curentul electric şi momentul în care începe să se încălzească sârma, între momentul în care am atins bila de biliard şi momentul în care bila începe să se mişte. Aşa suntem înclinaţi să spunem - şi zic: aproximativ cu dreptate -, pentru ce? Cum acoperirea, coincidenţa în timp a cauzei şi efectului ne îngăduie nouă să ne închipuim totuşi scurgerea şi înlănţuirea evenimentelor? Foarte simplu: pentru ca un curent electric să înceapă să curgă prin sârmă, trebuie să se scurgă un anumit timp; adică, pentru ca să se realizeze complexul de condiţii în care curentul electric să înceapă să se scurgă, trebuie să treacă un anumit timp. Când începe, propriu-zis, să se încălzească sârma respectivă? Când începe să se mişte bila de biliard? În momentul în care operaţiunea de completare a tuturor condiţiilor necesare pentru cutare mişcare este desăvârşită. Eu ating bila de biliard care este în faţa mea, dar, pentru ca bila de biliard să se mişte, trebuie ca eu s-o ating. Dar, pentru ca eu s-o ating, trebuie să fac o mulţime de mişcări, trebuie să se întâmple, trebuie să conveargă o mulţime de întâmplări cu o mulţime de evenimente. Ei bine, când această mulţime de întâmplări s-a închegat, s-a completat în ea însăşi, a devenit perfectă, numai în acel moment începe să se mişte bila. Vasăzică, există coincidenţa temporală între cauză şi efect, însă coincidenţa aceasta nu se întinde asupra întregei cauze, ci numai asupra momentului în care toate împrejurările cari constituie cauza au intrat într-o anumită formă de echilibru, într-o anumită înjghebare, s-au completat, s-au perfectat.

Dar, pentru ca această perfectare a cauzei să se întâmple, trebuie să se scurgă o anumită distanţă de timp, un anumit timp. Deci, coincidenţa cauzei cu efectul, de care vorbeam noi ieri, trebuie să fie înţeleasă numai în felul acesta, că, anume, efectul coincide în timp nu cu cauza propriu-zisă, ci cu perfectarea cauzei.

După lămuririle acestea, pe cari vi le-am dat în legătură cu nemijlocirea dintre cauză şi efect, şi în legătură cu succesiunea, şi în legătură cu aşa-numitele timpuri goale de cari vorbeam adineauri, putem să facem o definiţie a cauzalităţii, care este iarăşi aproximativă, dar care ne slujeşte în cercetările ştiinţifice. 

3. Prin urmare, pentru ca noi să spunem că există legătură cauzală între două fenomene, întâi, trebuie să existe două fenomene cari să se succeadă, cari să se succeadă imediat şi cari să fie, propriu-zis, fenomene, cari să nu fie cadre, timpuri goale, ci să fie evenimente, fenomene propriu-zise.

Cu aceste două încercuiri, definiţia cauzalităţii ca o succesiune perfect regulată este aproximativ completă. Dar această definiţie, propriu-zis, este o definiţie, hai să zicem, abstractă, deoarece cazul acesta nu se întâmplă niciodată în natură. În natură lucrurile se întâmplă altfel: nu există un fenomen A care este urmat de un fenomen B, ci există un complex de fenomene. Fenomenul acesta A, pe care-l denumim noi cauză, este compus dintr-o mulţime de alte fenomene: A1, A2, A3, ..., An... etc.; adică, ceea ce numim noi cauză este numai un nume pentru un complex de evenimente. Cauza este, prin urmare, un fenomen colectiv.

În acest fenomen colectiv însă, sunt unele fenomene absolut necesare şi alte fenomene a căror prezenţă este numai incidentală. Vasăzică, în cauză sunt unele momene esenţiale şi alte momente secundare. Întotdeauna fenomenului A îi va urma fenomenul B.

4. Legea cauzalităţii pune însă o încercuire: în aceleaşi împrejurări, fenomenului A îi urmează fenomenul B. Ce însemnează: în aceleaşi împrejurări? Noi ştim de la Heraclit şi mai dinainte, de la indieni, că niciodată nu se reproduce în natură un anumit moment, oricât va trăi universul: fenomenele universului nu se vor repeta niciodată exact aşa cum au fost într-un moment anterior. Anumite grupe de fenomene se repetă; dar chiar grupele acestea de fenomene stau în anumite raporturi personale, în anumite raporturi specifice, caracteristice. Dacă, în adevăr, ar fi [vreo] posibilitate ca fenomenele să se repete în natură exact în acelaşi chip, noi n-am mai avea, propriu-zis, istorie; adică, noi n-am mai avea posibilitatea să constatăm scurgerea timpului. [Nu] numai atât, [nu] numai fenomenele, aş zice, materiale, dar [şi] formal, dacă raporturile dintre fenomene ar fi aceleaşi, noi n-am mai avea posibilitatea de a intui, de a cunoaşte, de a ne da seama că există scurgere de timp şi istorie.

Închipuiţi-vă că eu m-aş scula de dimineaţă după o noapte grozavă, în care s-au întâmplat în mine o mulţime de transformări, cari au avut ca rezultat o nouă formulă de echilibru în organismul meu; că ceea ce ar fi fost pentru mine ieri un metru este astăzi pentru mine 30 de metri; eu însumi aş avea, în loc de 1,73 m, o lungime de 30 de ori mai mare; că toate obiectele cari mă înconjoară ar fi mărite la scara aceasta de 30. Ce s-ar întâmpla? Raporturile ar fi tot aceleaşi. Eu n-aş putea să-mi dau seama că s-a schimbat ceva în univers, pentru că, propriu-zis, noi nu cunoaştem un lucru în el însuşi, ci numai prin raport[are] la celelalte. Dacă, prin urmare, soba aceasta ar fi de 30 de ori mai mare şi toate obiectele din această sală de 30 de ori mari mari, eu n-aş putea să-mi dau seama că s-a schimbat ceva.

Vasăzică, şi în ceea ce priveşte istoria, [şi] în ceea ce priveşte repetarea lucrului în natură, dacă, formal, raporturile dintre fenomene ar fi perfect aceleaşi, eu n-aş mai putea să deosebesc un moment de altul şi pentru mine n-ar mai fi posibilă istoria.

Prin urmare, în adevăr, nu se repetă niciodată în natură două momente exact aşa cum au fost. Ce însemnează însă atunci încercuirea care se face conceptului de cauzalitate, când se spune: în aceleaşi împrejurări, aceleaşi cauze vor provoca aceleaşi efecte? Însemnează, pur şi simplu, aproximativ în aceleaşi împrejurări sau în împrejurările în care subzistă elementele fundamentale absolut necesare. De pildă, ca eu să pot să descompun apa în oxigen şi hidrogen, am nevoie de un anumit aparat, adică am nevoie de un curent electric, de o soluţie de apă acidulată etc. Soluţia aceasta de apă acidulată poate să fie, în anumite limite, mai slabă sau mai tare; curentul electric respectiv poate să fie, iarăşi în anumite limite, mai slab sau mai tare; temperatura în care eu fac această experienţă poate să fie, într-o anumită limită, mai urcată sau mai coborâtă. Ce însemnează aceste limite? Limitele în care experienţa este posibilă. Dar care sunt limitele acestea? Le stabilesc prin experienţă. Care este condiţia ca să pot descompune apa în oxigen şi hidrogen? Una dintre condiţii este ca apa să fie în stare lichidă, căci, dacă pun o bucată de gheaţă, gheaţa nu se descompune în oxigen şi hidrogen, oricât ai căra gheaţă şi oricât ai face să treacă curentul electric. Acesta este un caz de o anumită limită, celelalte cazuri sunt o mulţime. Aceasta însemnează însă altceva, că noi, în stabilirea cauzalităţii, nu avem apriori elementele ca să putem şti care sunt cele esenţiale unei cauze şi care sunt cele accesorii. Cu alte cuvinte, teoreticeşte, raţional vorbind, noi nu putem să stabilim care este cauza unui lucru, ci cauza unui lucru se stabileşte experimental. Experienţa, ştiinţa este aceea care ne pune pe noi în poziţiunea de a afirma: acestea sunt elementele caracteristice, esenţiale, elemente absolut necesare, iar acestea sunt elemente accesorii. De pildă, temperatura de 7° C este secundară, temperatura de 3° C este secundară; totuşi, este ceva care nu este secundar: temperatura de minimum 0° C şi temperatura de maximum 100° C, care este punctul de evaporaţie.

Vasăzică, experienţa ne spune care sunt elementele fundamentale, esenţiale ale cauzei. Neglijarea factorilor secundari are anumite limite şi limitele pe care le ia operaţia de neglijare a factorilor secundari sunt indicate întotdeauna de problema care ni se pune nouă; adică, un factor este azi secundar, mâne însă poate să nu mai fie secundar, depinde de problemă. Noi putem, cu alte cuvinte, într-un grup de fenomene, să deosebim principalele şi secundarele, după efectele pe care le urmărim. Dacă, de pildă, eu vreau să am o temperatură de atâtea grade într-o sârmă încălzită cu electricitate, graţie unui curent electric de intensitatea cutare, eu trebuie să calculez întotdeauna diametrul firului. Dacă vreau să am numai o încălzire pur şi simplu, o temperatură oarecare, elementul acela principal, diametrul firului nu mai interesează; diametrul firului devine însă un element principal, fundamental, în momentul în care pe mine mă interesează un anumit grad de temperatură, pe care trebuie să-l ajung. 

5. În legătură cu consideraţiunile acestea, mai este încă o problemă interesantă, pe care ştiinţa o cercetează sau care stă aproape de interesul ştiinţei. În definitiv, cauzele, cum spuneam, nu sunt una singură, ci totdeauna un grup de cauze. Asupra unui obiect oarecare pot să concureze mai multe cauze şi atunci obiectul acela va fi supus unor schimbări diferite, care schimbări reprezintă diferite efecte ale diferitelor cauze care acţionează asupra obiectului. Ei bine, ştiinţa se interesează de un proces special. Dacă mai multe cauze acţionează asupra unui obiect şi produc mai multe efecte, ştiinţa se întreabă dacă noi putem să prevedem dinainte un fel de totalizare a efectelor, pe care un complex de cauze le produce asupra unui obiect; adică, dacă noi putem să adiţionăm efectele. Presupuneţi că asupra bilei de biliard pe care o ciocnim acţionăm cu o forţă într-o direcţie precisă; presupuneţi iarăşi că, în acelaşi timp, acţionăm cu o forţă tot în direcţia aceea, direcţia A. În cazul acesta, ştiinţa zice: putem să prevedem ce se va întâmpla. Adunăm cauzele şi vom avea un rezultat final, care este, propriu-zis, suma efectelor. Închipuiţi-vă însă că noi acţionăm asupra aceluiaşi mobil cu două forţe: P [şi P'], în direcţiuni deosebite: A şi B. Ştiţi din mecanică cum se compune paralelogramul forţelor şi deduceţi de aci că această adiţiune nu mai este o adiţiune simplă, aritmetică cum se zice, ci este o adiţiune geometrică. Dacă, de pildă, eu acţionez asupra unui mobil în sens invers cu o forţă P şi cu o [altă] forţă, P', atunci rezultatul acestei acţiuni diferite va fi diferenţa dintre acele două forţe, reprezentate prin doi vectori oarecari. Vasăzică, adiţiunea aceasta este de altă natură decât adiţiunea precedentă.

Pentru că suntem la exemplul acesta, care face parte din aparatul ştiinţific, vedeţi chiar din exemplele pe care le-am luat eu că, propriu-zis, efectul acesta este transpus într-un limbaj particular, că, adică, eu pot să stabilesc legătura, să exprim legătura aceasta cauzală într-un fel care, propriu-zis, nu implică ideea de cauzalitate. Eu am mobilul M, asupra căruia acţionez cu forţa P'. Construiesc paralelogramul forţelor: voi trage o diagonală şi voi lua o lungime determinată de cealaltă lungime şi diagonala va ieşi numaidecât, determinată de paralelogramul însuşi. Unde mai este, propriu-zis, exprimată legătura aceasta calitativă între cauză şi efect? Nicăieri.

Pentru că vorbeam adineauri de firul încălzit, dacă fac să treacă printr-un fir de sârmă un curent electric, atunci temperatura se poate calcula; şi anume, temperatura depinde, întâi, de intensitatea curentului electric şi, al doilea, de rezistenţa firului respectiv. Formula exactă este: DT = KI2R, în care I2 este intensitatea curentului.

Prin urmare, temperatura este proporţională cu pătratul intensităţii curentului, multiplicat cu coeficientul de rezistenţă a firului [R] şi cu o constantă, K. Este o constantă pe care putem s-o calculăm întotdeauna, ţinând seama de unităţile de măsură pe cari le-am luat pentru măsurarea intensităţii şi a rezistenţei.

Propriu-zis, această formulă nu este decât exprimarea unui raport de cauzalitate. Ce spune legea aceasta? Spune că, de câte ori noi vom avea un curent electric ce trece printr-o sârmă, acea sârmă îşi va ridica temperatura proporţional sau în măsura intensităţii curentului, iar cantitatea de temperatură câştigată în acea sârmă va fi cutare, măsurabilă într-un anumit fel. Matematic, se zice altfel: T este în funcţie de I, R şi K fiind o constantă, adică în măsura în care eu variez pe I sau pe R, va varia şi T, cantitatea de căldură din acea sârmă. Aceasta este exprimarea numerică şi care este, în fond, cum spuneam, exprimarea unui raport de cauzalitate între un grup de fenomene, adică trecerea curentului electric, şi un grup de efecte, între cari acela ce interesează este ridicarea temperaturii. Această ridicare de temperatură este întovărăşită şi de alte efecte, dar aceasta nu ne interesează acum. 

6. Această transformare, transpunere a cauzalităţii propriu-zise în formulă matematică a dus la convingerea unor oameni de ştiinţă, ca Mach, că, propriu-zis, cauzalitatea poate să fie înlocuită în ştiinţă, în fizică în genere, prin ceea ce se numeşte funcţie şi aceasta este o credinţă foarte răspândită azi în lumea ştiinţifică şi în cea filosofică. Adevărat să fie? În aparenţă, da; în fapt, nu, pentru un motiv foarte simplu, ca să nu lungim discuţia: pentru că funcţia nu este aplicabilă decât acolo unde este aplicabilă măsurătoarea. Unde încetează posibilitatea de măsurare, încetează posibilitatea de punere în funcţie. 

7. Dar cauzalitatea, procesul de cauzalitate se întâmplă, propriu-zis, într-un domeniu mult mai larg decât acela al măsurătorii - şi cu aceasta pun o altă problemă. Pentru noi, legătura cauzală între două fenomene este o legătură caracteristică. A şi B sunt legate prin legătură de cauzalitate. Ştiinţificeşte, A nu are nici o personalitate, B nu are nici o personalitate. A şi B sunt două fenomene. Ştiinţa afirmă, dar cu ce drept o să vedem imediat, că raportul de cauzalitate este univoc. Adică, întotdeauna aceeaşi cauză va avea acelaşi efect - ceea ce este exact. Dar ştiinţa afirmă mai mult, că pot să deduc efectul din cauză, deci [pot] să prevăd şi pot să reconstruiesc cauza din efect, să urc, prin urmare, invers firul evenimentelor. Aceasta ar însemna raport univoc, sau univocitatea raportului de cauzalitate.

Aşa să fie? Să vedem în ce măsură este aşa şi în ce măsură este interesant pentru noi.

Dacă această pălărie are greutatea X, ca să ajungă aci a parcurs un drum, Y, eu pot să stabilesc imediat, ştiinţificeşte, care a fost forţa necesară în kilogrammetri, pentru ca eu să port pălăria din cancelarie până aci. Pot să stabilesc numeric raportul acesta, să[-l] pui în funcţie, vasăzică, şi, ştiinţificeşte, sunt satisfăcut. Poate însă să-mi spună mie ştiinţa cum am făcut această operaţie? Ştiinţa îmi spune atât: ai întrebuinţat o cantitate de energie X pentru ca să porţi această pălărie de colo până colo; dar poate să-mi spună mie ştiinţa în ce mod am întrebuinţat această cantitate de energie? Eu puteam să duc această pălărie în mână sau puteam s-o duc pe cap. Sau, pălăria aceasta poate să fie aci pentru că am pus-o eu sau pentru că a aruncat-o altul. Aceasta scapă măsurătorii şi scapă experienţei ştiinţifice. Felul cum s-a întâmplat lucrul, acesta scapă experienţei. 

8. În ce constă procesul, aceasta, o spune ştiinţa: cum s-a întâmplat procesul; de ce s-a întâmplat aşa, aceasta nu mai poate să o spună.

Prin urmare, acest raport univoc, care s-ar părea că există între cauză şi efect, nu este, de fapt, un raport univoc. Eu pot să construiesc numeric echivalenţa între cauză şi efect, pot să descopăr felul abstract al procesului întâmplat, dar nu pot să restabilesc, istoriceşte, cum s-a întâmplat lucrul acesta. Univocitatea este numai aparentă, nu este reală. De ce spun aceasta? Pentru că, vedeţi ce însemnează pentru cauzalitate: este altceva decât ceea ce ne dă ştiinţa prin funcţiile ei. Noi zicem că există o anumită legătură calitativă indisolubilă şi caracteristică între două fenomene. Aceasta ne interesează pe noi foarte mult. Când zicem cauză, înţelegem întrebarea de ce? Astăzi soarele a apus la ora 7. De ce? Ştiinţa o să facă numaidecât calculul şi o să spună: apoi, întotdeauna, în ziua de 15 mai, soarele apune la ora 7. Acesta nu este răspuns, că întotdeauna se întâmplă la fel, pentru că eu atunci întreb: dar de ce se întâmplă totdeauna la fel? Prin urmare, ştiinţa constată, propriu-zis, uniformitatea, dar nu spune de ce se întâmplă aşa. Cu alte cuvinte, conceptul de cauzalitate pe care-l întrebuinţează ştiinţa, şi pe care ea îl confundă cu funcţia, nu este conceptul de cauzalitate propriu-zis, ci este conceptul de lege. Ştiinţa nu explică lucrul, ci spune cum se întâmplă; nu spune de ce se întâmplă lucrul aşa.

Noi nu putem, cu ajutorul ştiinţei, să urcăm înapoi şirul evenimentelor, nu putem să reconstruim trecutul din prezent. Putem să prevedem într-o oarecare măsură viitorul, dar nu putem să-l reconstruim decât prin analogie cel mult, nu putem să reconstruim de-a dreptul trecerea. Şi totuşi, când zicem cauză, înţelegem altceva. Noi înţelegem că o cauză este [o] explicare. Cunoaşterea prin cauze este cunoaşterea explicativă, care ne dă înţelegerea, pentru că se înţelege un lucru aşa şi nu altfel. Dar această cunoaştere prin cauze nu este deloc cunoaşterea ştiinţifică - şi este falşa formulă a filosofiei contimporane, care spune că adevărata cunoaştere este cunoaşterea ştiinţifică - , pentru că cunoaşterea ştiinţifică este cunoaşterea prin legi, nu prin cauze. Această cunoaştere prin cauze, zic, este un postulat nu al ştiinţei noastre, ci al necesităţii în metafizică şi această cunoaştere prin cauze este o prelungire a personalităţii noastre metafizice în univers.

9. Cât despre conceptul însuşi de cauză, trebuie să ne întoarcem la lucrurile pe cari le-am spus şi să recunoaştem, anume, că există pentru noi [o] prelungire între cauză şi efect, există o legătură indisolubilă între cauză şi efect, în care efectul reprezintă cauza, stă pentru cauză. Adică, conceptul de cauzalitate pe care-l întrebuinţăm noi nu este decât un concept hibrid. El rezultă din extinderea funcţională, aş zice, a conceptului de creaţiune sau a conceptului de cauzalitate simbolică, care este de origine metafizică. Cum, de cauzalitate simbolică? A şi B sunt două fenomene. Ele sunt în raport de cauzalitate ştiinţifică, atunci când le putem pune în funcţie, când le putem prinde într-o lege. Dar aceasta nu este suficient pentru noi. Noi trebuie să ştim de ce se întâmplă aşa.

Într-un singur caz ştim de ce se întâmplă aşa: în cazul în care în acest efect este conţinută, într-un fel oarecare, cauza; în cazul în care efectul stă pentru cauză, simbolizează cauza, reprezintă cauza. Cum? Eu vorbeam de lucrul acesta în anii precedenţi şi dădeam un exemplu pe care nu l-am uitat: văd un tablou. Într-un anumit cadru de cunoaştere, eu pot să spun imediat: aceasta este un Rembrandt, un Murillo, un El Greco etc. Ce însemnează? Tabloul, care nu este decât efectul personalităţii artistice a lui Rembrandt, Murillo sau El Greco, tabolul acesta reprezintă, propriu-zis, ceva din cauză. El stă şi simbolizează cauza, nu este cauza însăşi, este altceva decât cauza. Dar ceva din cauză intră în acest efect: efectul poartă pecetea cauzei, aşa cum toate obiectele cari ies dintr-o fabrică poartă marca, să zicem, „Borsalino". Efectul trădează cauza, aceasta este ceea ce numesc eu cauzalitate simbolică. Cu alte cuvinte, cauzalitatea simbolică are la bază conceptul de creaţie şi vedeţi, prin urmare, că, în ultimă analiză, printr-un fel de extindere falşă, nejustificată, a vieţii noastre, noi introducem în viaţa noastră de toate zilele conceptele a căror origine este o legătură a noastră mai veche şi mai necunoscută, este o legătură a noastră metafizică cu universul însuşi, cu totalitatea universului. Necesitatea aceasta - pe care o simţim de a ne considera, de a trăi, de a ne simţi ca efecte simbolice ale altei cauze - încremeneşte sau precizează conceptul de cauzalitate.

Vasăzică, conceptul de cauzalitate nu este un concept ştiinţific. Propriu-zis, ştiinţa se dispensează de el.

Conceptul de cauzalitate este un concept de origine metafizică. Ceea ce am vorbit noi până astăzi despre cauzalitate este ceva care este introdus pe căi lăturalnice în ştiinţă, nu-şi are loc în ştiinţă. Ştiinţa cunoaşte pur şi simplu numai legi. 

Dar vedeţi - şi poate că asupra lucrului o să revenim peste două lecţii -, atunci, care este structura cunoştinţei noastre ştiinţifice? Cunoştinţa ştiinţifică nu însemnează înţelegerea realităţii, [ci] însemnează stabilirea exactă a proceselor din realitate, dar stabilire absolut exterioară, fără să pătrundem în forţele intime cari mişcă această realitate. De aceea spuneam [că], pentru înţelegerea realităţii, ne trebuie altceva decât cunoaşterea ştiinţifică.