XI. Regulă şi lege

30 aprilie 1926

1. Răspuns unei reacţii faţă de prelegerea trecută
2. Uniformitatea întâmplărilor din realitate şi din viaţa spirituală
3. Regulă şi lege
4. Specificul legii
5. Interpretarea calitativă şi cea cantitativă a legii
6. Caracterul relativ al legii
7. Caracterul de necesitate al legii

1. Ţin să vă încunoştinţez că am fost admonestat pentru lecţiunea trecută de către unul din colegii d-voastră care, nu ştiu pentru ce motiv, a ţinut să iscălească „anonim".

În definitiv, dacă avea să-mi spună ceva, putea să mi-o spună de-a dreptul sau să se iscălească, dacă a scris, pentru că este un temperament timid, care nu poate să vorbească.

Evident că, pentru mine, care a trebuit să suport această morală, faptul este destul de însemnat. Mi s-a spus, anume, pur şi simplu, că lecţiunea mea a fost subversivă.

Trebuie să fac un compliment onorabilului meu preopinent, spunându-i că, dacă în adevăr domnia sa crede că lecţiunea a fost subversivă - nu ştiu dacă o fi în sală acum -, poate să aibă motivele sale.

Aş zice că, dintr-un punct de vedere strict, nu numai ştiinţific, dar ştienţifist, adică dintr-un punct de vedere care ridică ştiinţa nu la ceea ce o considerăm noi aci, ci la un fel de interpretare absolută şi metafizică a realităţii, din acest punct de vedere s-ar putea ca lecţiunea mea să fi fost subversivă. Însă eu, mărturisesc, sunt totdeauna sincer, trebuie să vă accentuez d-voastră că nu putea să fie subversivă lecţiunea, din punctul meu de vedere.

Vă amintiţi care a fost mersul expunerii şi al raţionamentului - mult, puţin, cât a fost. Vă aduceţi aminte că am încercuit precis limitele de activitate ale ştiinţei şi am arătat că, în adevăr, regularitatea de[spre] care vorbeam este valabilă şi se identifică, aş zice, cu ştiinţa, după cum ştiinţa se identifică cu un anumit fel de cunoaştere. Dar că nu există, pentru mine cel puţin, nici un motiv să identific cunoştinţa cu ştiinţa şi că, întru atât întru cât se poate vorbi de o existenţă în afară de conştiinţă şi numai în afară de conştiinţă, ştiinţificeşte, se poate afirma că această regularitate nu este o lege valabilă pentru toate împrejurările; şi că, în cazul acesta, rămâne ceva care poate să fie altceva decât regularitate, decât uniformitate în întâmplările din natură; prin urmare, lasă loc liber unor altfel de întâmplări, cari nu sunt întâmplările pe cari le cunoştem noi în activitatea noastră ştiinţifică şi cari întâmplări se pot realiza după anumite - hai să nu [le] zicem legi -, dar după anumite caractere, cari nu ar fi tocmai caracterele regularităţii.

Prin urmare, tema mea a fost foarte simplă, cred, foarte logică şi verificată cu o mulţume de considerente în legătură cu structura intimă a ştiinţei; şi, din punctul meu de vedere, pentru mine însumi, nu poate să fie subversivă. Nu poate să fie, pentru că eu nu încerc să asignez ştiinţei numai un colţ de activitate, care ar fi prea mic pentru a umple golul. Eu nu am fost niciodată un fel de, cum aş zice, prigonitor al ştiinţei, şi nici nu mi-ar şedea bine să fiu. Ştiinţa există în afară de orice prigonitor, există pur şi simplu şi cel puţin atâta simţ critic am, ca să nu mă lupt cu morile de vânt. Dar eu am accentuat întotdeauna, şi este bine să reţineţi şi d-voastră, că ştiinţa aceasta are o funcţiune precisă, cu anumite rosturi, cu anumite mijloace cari corespund perfect rosturilor şi limitelor ei, dar că nu se poate face din ştiinţă orice vrem noi. Ştiinţa îşi are rosturile ei şi zadarnic am încerca să facem dintr-însa ceea ce vrem noi.

Atât despre diversiunea pe care a provocat-o această punere la index a colegului d-voastră şi a onorabilului meu preopinent.

2. D-voastră aţi văzut în lecţiunea trecută, în care am analizat fenomenul acesta al regularităţii, al uniformităţii întâmplărilor din natură, că noi asignăm acestei uniformităţi şi acestei regularităţi, realitatea întâmplărilor din realitatea concretă. Am putea spune - cu alte cuvinte, din consideraţiunile făcute în orele trecute - chiar că această regularitate sau uniformitate este un postulat al activităţii noastre ştiinţifice şi, aş zice ceva mai mult, o creaţiune a acestei activităţi ştiinţifice, adică nu o activitate în înţelesul direct, ci în sensul că activitatea noastră ştiinţifică introduce în întâmplările din natură această regularitate.

Dar această regularitate nu este ceva existent, realiter, nici o lege propriu-zisă a gândirii noastre, în general; şi aceasta se vede şi de acolo că această regularitate, pe care noi am admis-o ca impusă în ştiinţă de simţul comun, nu este pretutindeni impusă de acest simţ comun. Adică, aceiaşi oameni cari zic că toate lucrurile se întâmplă în chip regulat şi uniform în natură, aceiaşi oameni or să fie întotdeauna gata să spună, înainte de orice judecare a temei, că, în definitiv, ceea ce fac eu depinde de mine şi că eu pot să-mi asignez regularităţi, uniformităţi de acestea, voinţei mele; că există, cu alte cuvinte, un domeniu în care, propriu-zis vorbind, există şi un fel de libertate de mişcare, de iniţiativă proprie.

Vasăzică, dacă este adevărat că mentalitatea ştiinţifică se aplică, mai departe, nu realităţii fizice, ci realităţii spirituale, această mentalitate ştiinţifică lărgeşte, extinde conceptul de regularitate şi asupra vieţii sufleteşti.

Este adevărat că, hai să zicem cu un alt cuvânt, determinismul acesta - care este indicat în altă ordine de idei de regularitate - începe de la un moment-dat să fie valabil şi pentru viaţa spirituală. Dar când? Începe în momentul în care atitudinea ştiinţifică încetează să se mai îndrepte numai asupra fenomenelor fizice, ci-şi orientează atenţia şi asupra fenomenelor sufleteşti.

Dar sunt momente - şi le arătai - în cari această regularitate nu este presupusă, ceea ce înseamnă, cum spuneam adineauri, că simţul comun nu impune, printr-un fel de lege proprie, această regularitate în toate domeniile lui de activitate. Ei bine, regularitatea, uniformitatea, este un concept ştiinţific. El este în construcţiunea ştiinţifică propriu-zisă. Acest concept este mai degrabă un fel de treaptă primă spre constituirea unui alt concept, de o foarte mare importanţă şi acesta pentru ştiinţa noastră: a conceptului de lege. 

3. Ce este legea şi ce este regula?

Regula ştim ce este: noi stabilim anume uniformitate, anume regularitate în succesiunea fenomenelor, în lumea fizică, să zicem, în general, şi aceste regularităţi le exprimăm într-o formă oarecare. Această exprimare constituie regula.

Regula este, prin însuşi înţelesul ei, de două feluri: este o regulă care constată anumite lucruri şi este o regulă care prescrie anumite lucruri.

Când zic, de pildă, că este absolut necesar ca oamenii cari trăiesc împreună în societate să nu se fure unul pe altul, eu constat că raporturile sociale normale presupun această regularitate a nefurării unuia de către celălalt. Dar când zic: „să nu furi", atunci evident că am făcut o operaţiune în plus, am dat oarecari norme de conducere.

Legea ştiinţifică are şi ea, sau legea în genere are şi ea două părţi: una de constatare, alta de normare, de normare a raporturilor.

Dar legea ştiinţifică propriu-zisă nu este decât cea dintâi. Cealaltă poate să fie lege juridică, lege morală, lege socială în genere etc., dar nu este lege ştiinţifică propriu-zisă. Legea ştiinţifică nu face decât să constate ceea ce există. Şi, ceva mai mult, nu face decât să constate, după cum arătam noi în lecţiunile trecute, în cadrul trecutului şi al prezentului, pentru că, aşa cum se vor întâmpla lucrurile în teoria aceasta, este [necesară] o nouă presupoziţie, în afară de aceea a regularităţii.

Care este însă deosebirea dintre regulă şi lege? Este că, în genere, se afirmă că o regulă are de obicei excepţiuni, pe câtă vreme legea nu are excepţiuni. Se spune că nu este nici o regulă fără excepţiune, după cum se spune iarăşi foarte des - dar lucrul acesta nu l-am înţeles niciodată şi aş fi foarte fericit să se găsească cineva care să mi-l explice - că excepţiunea confirmă întotdeaun regula. Vasăzică, regula are de obicei excepţii. O regulă care nu are excepţiuni se zice că este o lege, adică o regulă valabilă în toate cazurile posibile. Cu alte cuvinte, regula ar reprezenta o aproximaţiune a realităţii, pe câtă vreme legea ar reprezenta însăşi realitatea, redusă nu la o aproximaţie, ci la absolut. Se închide, prin urmare, în noţiunea aceasta de lege, în primul rând, ideea de absolut şi, în al doilea rând, încă ceva. Când spun că toate corpurile cad, adică toate corpurile sunt grele, eu afirm o lege care este valabilă pentru întâmplările concrete, pentru realitatea noastră fizică. Dar afirm ceva mai mult - şi aceasta este caracteristic pentru structura ştiinţifică -, afirm că legea aceasta: „toate corpurile sunt grele" este valabilă independent de realizarea ei. În adevăr, afirm că, dacă nu s-ar realiza sau dacă s-ar realiza altfel, legea ar continua să fie valabilă. Nu altceva. Că mie îmi este indiferent dacă, în adevăr, noi asistăm astăzi la căderea corpurilor sau nu. Fapt este însă că, de îndată ce va exista un corp, acesta trebuie să fie greu, trebuie să cadă. 

4. Aceasta reprezintă ştiinţificeşte legea, dincolo de regulă. Valabilitatea ei nu este numai absolută, nu este numai în concret, ci această valabilitate se întinde in abstracto; este, adică, nu numai o normă a existenţei, ci şi o normă, o lege a tuturor posibilităţilor de existenţă: ce a fost, ce este, ce va fi să fie. Orice corp ce va fi să fie odată va trebui să fie greu. Aceasta afirmă legea. Ea nu afirmă numai că în realitate se întâmplă ceva.

O lege matematică, pe care o afirm eu o dată, îmi este indiferent dacă îşi găseşte aplicabilitate sau nu; adică, dacă există, dacă se petrece evenimentul care să cadă sub această lege. Însă legea afirmă, sau spiritul ştiinţific afirmă că, o dată ce evenimentul acela se va întâmpla, în momentul în care evenimentul acela se va produce, el va trebui întotdeauna să se producă după legea pe care am stabilit-o eu. Dacă eu am stabilit, de pildă, legea că 2 + 3 = 5, îmi este indiferent dacă, în viaţa mea şi a universului în genere, se va ivi prilejul să se adune două obiecte cu trei obiecte. Legea matematică afirmă că, în momentul în care va fi acest prilej, când universul va înfăţişa acest eveniment, el se va comporta aşa cum indică legea.

Acesta este, în adevăr, un caracter de absolut pe care-l ia în genere cercetarea ştiinţifică.

Dar mai este un caracter al legii. Kant spune că legea este o regulă de apariţiune a evenimentelor, care nu numai că este verificată în fapt, care nu numai că prescrie apariţiunea sau desfăşurarea în genere a oricărui eveniment posibil, dar care are într-însa caracterul de necesitate.

Ce însemnează aceasta? Aceasta însemnează cam următorul lucru. Eu pot să sfârşesc prelegerea aceasta la ora 6. Eu sfârşesc, de fapt, prelegerea mea în fiecare vineri la ora 6. Iată a doua poziţiune. Eu trebuie să sfârşesc prelegerea mea în fiecare vineri la ora 6.

În cazul întâi, este la latitudinea mea să fac un lucru aşa cum îl fac. În cazul al doilea, constat un lucru; şi anume, că, de fapt, aşa se întâmplă întotdeauna. În cazul al treilea, se explică, se lămureşte, se înţelege de ce eu sfârşesc vineri prelegerea întotdeauna la ora 6; sunt, adică, anume împrejurări cari mă silesc ca eu să termin prelegerea la ora 6 şi să nu pot trece peste această oră.

Că ziua urmează nopţei, acesta este un fapt. Că acest fapt se întâmplă întotdeauna aşa este verificat. Eu sunt, în orice caz, sigur că trebuie să se întâmple aşa, că există o necesitate a succesiunii zilei şi nopţei, aceasta este ceva în plus faţă de legea însăşi a succesiunii zilei şi nopţei. Acest fapt în plus îmi dă caracterul de care vorbeam, îmi dă explicaţiunea, lămurirea realităţii.

Vasăzică, legea, în afară de regulă, mai are şi acest caracter, că explică realitatea.

Ce spuneam noi despre regulă? Că ne înfăţişează realitatea. Ce spuneam despre ea? Că este impusă de simţul comun. Despre lege ce am spus? Că nu este impusă de simţul comun, dar că are în plus, în afară de caracterul de absolut şi de valabil in abstracto, acest caracter de necesitate care face posibilă explicaţiunea sa.

De aci înainte trebuie să deduceţi că legea, dacă nu este impusă de simţul comun, este impusă de altceva; şi anume, de necesitatea noastră de cunoaştere. Aceasta este teoria.

Cum se comportă această teorie, cum rezistă această teorie analizei? 

5. Mai întâi, legea este absolut exactă. Este o deosebire cantitativă, aş zice, între regulă şi lege.

Ce însemnează aceasta? De pildă, am afirmat, după o lungă experienţă, după o experienţă ştiinţifică, că întotdeauna când trece un curent electric printr-un fir de metal, acest fir se încălzeşte şi am afirmat, de asemenea, că gradul de temperatură pe care-l ia acest fir stă într-un anumit raport şi cu calitatea metalului, şi cu diametrul firului. Se întâmplă însă că eu introduc acest fir de metal într-o soluţiune, într-un vas cu apă, care are tocmai temperatura [de] topire [a] gheţei şi fac să treacă iarăşi un curent electric prin acest fir. O să constat că firul nu se încălzeşte, ci, din contra, se răceşte încă mai tare. Un caz.

Alt caz. Toate corpurile se atrag. Lege! Ele se atrag în raportul cutare cu pătratul distanţei şi în raportul cutare cu masa lor. Prin urmare, două corpuri puse în prezenţă au tendinţa să se atragă. Este legea generală a gravitaţiunii, exprimată prin formula: G(r) = m1 x m2 / r2.

Eu am într-un aparat, pe care-l numesc electroscop, două foiţe de aur, cari stau faţă în faţă, la o anumită distanţă. Ele sunt foarte mobile, foarte sensibile. În virtutea legii gravitaţiunii, ele trebuie să se atragă într-o anumită proporţie sau măsură. Pun în contact acest aparat care se cheamă electroscop cu un izvor de energie electrică şi constat numaidecât că foiţele se depărtează. La prima analiză, prin urmare, această lege în genere nu prea are aplicaţiune aşa de precisă; există întotdeauna un joc, un grad de aproximaţie, cum s-ar zice.

O să spuneţi: da, dar, dacă nu ar fi apa rece sau dacă nu ar fi respectivul aparat în legătură cu un izvor de energie, de energie electrică etc., legile s-ar verifica? Da, dar, cu toate acestea, vedeţi că legea prezintă oarecare aproximaţie! Cu alte cuvinte, trebuie să stabilim mereu condiţiuni în cari legea este valabilă. Legea nu este valabilă oricum în univers. Ea nu este valabilă în concretul imediat, în calitativ, aş zice, ci trebuie să [se] facă întotdeauna încercuiri şi să [se] spună: dacă lucrurile se întâmplă aşa şi aşa, legea este valabilă. Aceasta este interpretarea calitativă.

Dar să considerăm şi puţin cantitativ cestiunea.

Teoria generală a legii afirmă: legea are o aplicaţiune absolută, nu există pentru ea excepţiuni. De unde ştim lucrul acesta? Legea este întotdeauna o expresiune cantitativă a unui eveniment. Această expresiune cantitativă a evenimentului se verifică de mine experimental, cu ajutorul evenimentelor. Cine face verificarea? Eu. Cum? Prin măsurătoare. Cari sunt posibilităţile mele de măsurătoare? Sunt ele absolute? Nu. Ele sunt întotdeauna relative. Niciodată o lege nu se poate verifica precis experimental. Există o lege a triunghiului, care spune că suma unghiurilor interioare ale triunghiului este egală cu două unghiuri drepte, adică cu 180°. Ei bine, nu există posibilitate de construire a unui triunghi şi de măsurătoare a unghiurilor interioare care să poată da exact 180°; totdeauna, experimental, triunghiul, suma unghiurilor lui interioare, va avea sau mai mult, sau mai puţin decât 180°. 

6. Vorbeam adineauri de legea gravitaţiunii. Ce însemnează, în formula enunţată, r2? Dacă aş zice, în loc de r2, r la puterea 1,999999 etc., sau dacă aş zice r la puterea 2,000000001, adică dacă aş scădea din 2 o cantitate infinit de mică, o cantitate infinitezimală, sau dacă i-aş adăuga o astfel de cantitate, legea gravitaţiunii nu ar mai fi valabilă? Adică, verificarea experimentală a legii acesteia ar înfăţişa în adevăr dificultăţi? Este mai uşor de făcut, este mai precisă afirmaţiunea că r acela este la puterea a doua, decât că r este numai la puterea 1,99999 etc.?

Experimental vorbind, este o aberaţiune să se susţină acest lucru. Ce înseamnă însă aceastaÊ? Înseamnă, pur şi simplu, că legea nu reprezintă nici ea un absolut, ci reprezintă tot o aproximaţie a evenimentelor. Că, adică, există, hai să zicem, o margine în care această lege este necontrolabilă, că există posibilitate de excepţiune şi înăuntrul acestei legi.

Dar eu nu am descoperit praful de puşcă spunându-vă lucrurile acestea şi nu sunt nici deloc subversiv. Nu fac, propriu-zis, acum decât să militez pentru actuala idee de lege ştiinţifică. Gândiţi-vă, de pildă, la teoria cinetică a gazelor. Ştiţi cam ce este aceasta: înăuntrul unor particule oarecare, sunt alte particule mai mici cari se mişcă cu o iuţeală extraordinară. Închipuiţi-vă un fel de sferă în care sunt anumite corpuri, cari se mişcă cu o iuţeală extraordinară şi cari urmează nişte mişcări absolute, aş zice imposibil de precizat. Există totuşi o formulă de echilibru a acelui gaz, există, cu alte cuvinte, o lege a gazelor. Cum este posibilă legea aceasta? Ce înseamnă legea aceasta, propriu-zis? Însemnează expresiunea unui fapt? Nu. Legea aceasta nu este decât un fel de termen mediu al tuturor întâmplărilor din volumul închis din sfera aceasta. Adică, toate mişcările pe cari le urmăresc eu şi cari se întâmplă înăuntrul sferei acesteia sunt imposibil de prins şi relaţiunile dintre ele sunt iarăşi imposibil de stabilit. Totuşi, există o formulă, ştiinţificeşte vorbind, a volumului şi a tuturor întâmplărilor dintr-însul. Aceasta este legea.

Dar legea nu reprezintă aci decât termenul mediu şi termenul [mediu] este întotdeauna aproximativ. Vasăzică, în adevăr, ideea de lege este în strânsă legătură cu ideea aceasta de aproximaţiune. Legea nu însemnează absolutul, legea însemnează, ca şi regula, aproximaţie.

7. Dar, se mai spune, pe de altă parte: regula are caracter de necesitate. Eu nu prea înţeleg cam ce însemnează a avea acest caracter. Un lucru se întâmplă aşa, pur şi simplu, pentru că trebuie să se întâmple aşa.

Ce însemnează aceastaÊ? Distincţiunea ar fi că regula constată, iar legea explică. Dar asupra acestui lucru o să mai revenim la cauzalitate.

Dar să revenim la ceea ce ne interesează acum.

Caracterul de necesitate ar fi, în adevăr, ştiinţific, distinct de celălalt, [cel] de realitate, când în adevăr constatarea ar fi distinctă de explicaţiune. Dar, întru cât faptul că eu ştiu că am să ies la ora 6 schimbă, propriu-zis, structural vorbind, natura cunoştinţei mele? Eu lărgesc numai cantitativ cunoştinţele mele, nu calitativ. Între faptul că eu termin întotdeauna lecţia la ora 6 şi faptul că trebuie să termin întotdeauna prelegerile la ora 6, nu este decât o deosebire de cantitate de cunoştinţe. Eu ştiu, în primul rând, ce se întâmplă până la ora 6 şi, în al doilea rând, ce se întâmplă după ora 6. Adică, ştiu că mai este cineva care trebuie să vină aci, un alt profesor care are oră după ora mea sau că trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu cutare persoană, sau că numai până la ora 6 mă ajută glasul să vorbesc şi mai mult nu etc.

Prin urmare, caracterul de necesitate care se acordă legii, ca ceva distinct de regulă, de realitate, nu este, propriu-zis, calitativ deosebit, ci este doar cantitativ deosebit: am mai multe cunoştinţe, nu am alt fel de cunoştinţe.

Aceasta însemnează că ceea ce este necesar astăzi poate să înceteze să fie necesar mâine; adică, pot să împing necontenit limita cunoştinţelor mele şi, prin urmare, să câştig necontenit din ceea ce pentru mine era necesar - necesar, nu ca o scuză, ci ca un fel de poziţie retranşantă a ignoranţei mele.

Real este, de pildă, faptul că eu ies totdeauna la ora 6. Constat că totdeauna ies la ora 6. Această cunoştinţă poate să fie necesară faţă de un fenomen anterior ei, după cum cunoştinţa că după ora 6 se întâmplă ceva îmi dă caracterul de necesitate al cunoştinţei reale de adineauri. De pildă, dacă ştiu că am în faţa mea un auditor care nu poate să reziste unor consideraţiuni filosofice mai mult decât trei sferturi de oră, atunci, în momentul când ştiu că am intrat în sală la ora 5 şi un sfert, şi că, deci, trebuie să ies la ora 6, caracterul de necesitate al ieşirei din clasă mi-l dă ora 6; prin urmare, caracterul de necesitate al ieşirei la ora 6 mi-l dă sau se poate stabili din două părţi: şi dinainte şi dinapoi, şi din sus şi din jos.

Prin urmare, caracterul acesta de necesitate nu este ceva absolut, nu are înţeles absolut. Un lucru poate să fie pe rând necesar şi real şi un lucru real nu se poate spune că nu devine niciodată necesar, nici viceversa.

Deci, nu se poate spune că regula este numai reală şi constată un lucru, pe câtă vreme legea este necesară, pentru că explică un lucru.

Dar, la urma urmei, ce explică, propriu-zis, legea? Explică ea ceva? Nu. Ea înfăţişează pur şi simplu, ea afirmă că, în adevăr, lucrul se întâmplă aşa, dar nu spune de ce lucrul se întâmplă aşa. Când mă întreabă cineva: pentru ce ieşi la ora 6? - Pentru că aşteaptă altcineva, care trebuie să intre în sală după mine, să facă curs. Aceasta este o exprimare a faptului. Dar mai poate să fie încă o exprimare a faptului: pentru că se întâmplă ca, după ce ies eu la ora 6, să intre domnul cutare după ora 6. Este aci exprimarea constatării unui fapt. Unde mai este aci caracterul de explicaţiune, de necesitate? Nicăieri!

Toate corpurile cad! De ce? Pentru că există legea gravitaţiunii, care exprimă lucrul acesta, faptul acesta. Dar ce exprimă legea gravitaţiunii? Faptul că toate corpurile cad. Unde este caracterul de necesitate al legii gravitaţiunii? De ce sunt forţat să admit apriori că toate corpurile cad? Pentru că toate sunt grele! Cum adică, necesitatea nu rezultă decât dintr-un element analitic, printr-o judecată analitică? Legile ştiinţifice, cari sunt judecăţi sintetice, de fapt, pierd caracterul necesităţii.

Prin urmare, vedeţi că nici acest caracter al necesităţii care se acordă legii nu este chiar aşa de necesar, pentru că nu se poate funda, propriu-zis.

Dar care este atunci deosebirea între regulă şi lege? Este una foarte simplă. În primul rând, că nu se poate vorbi de lege decât atunci când faci ştiinţă. Se poate vorbi de regulă şi când ai cunoştinţa ştiinţifică a realităţii, dar [şi] când nu faci ştiinţă în cadrul unui corp organizat de doctrină. Cu alte cuvinte, regula intrată într-un corp sistematizat de afirmaţiuni devine lege. Aceasta este o deosebire care nu este esenţială, ci este funcţională.

Legea este regula încadrată în ştiinţă, adică nu în cunoştinţa ştiinţifică, ci în ştiinţa organizată. În ştiinţa organizată, prin urmare, regula se numeşte lege. Atât şi nimic mai mult!

Dar, dacă legea aceasta nu este impusă, după cum am arătat, de bunul-simţ, de simţul comun, şi, după cum am arătat iarăşi prin comentariile acestea cari ştirbesc autoritatea conceptului de lege, nu este impusă, propriu-zis, nici de cunoştinţa ştiinţifică, atunci cum lucrăm noi cu legea aceasta, în virtutea cărui fapt? Este foarte simplu: în virtutea unei necesităţi constructuale, trebuie să afirmăm, în legătură cu legea, acelaşi lucru pe care l-am afirmat în legătură cu regula; că, anume, legea reprezintă o aproximaţie a realităţii fizice, cunoscută de noi ştiinţificeşte, şi că această aproximaţiune intră în calculele noastre, le considerăm noi pe baza unei convenţiuni, pe baza unei învoieli tacite pe care o facem. Legea, cu alte cuvinte, nu poate să aibă simpla pretenţiune de a exprima realitatea însăşi, dar poate să aibă pretenţiunea ca, prin ajutorul ei, să ne descurcăm în această realitate.

Prin urmare, rămâne bine stabilit că ea este pur şi simplu un instrument de descurcare a noastră în realitate, pentru ordonarea realităţii, pentru facerea acestei realităţi folositoare nouă.

Legea nu este un fapt care se întâmplă în natură, ci explicaţiunea aproximativă a unui fapt prins în cadrul cunoştinţelor ştiinţifice. 

Aceasta, deocamdată, despre lege.