VI. Cunoaşterea şi construcţia realităţii

22 ianuarie 1926

1. Existenţa realităţii - o presupoziţie fundamentală a cunoaşterii
2. Cunoaşterea realităţii
3. Principiul identităţii
4. Principiul contradicţiei
5. Metoda dialectică
6. Poziţia bunului-simţ

1. Ultimele două lecţiuni au fost afectate aşezării, dacă voiţi, aş zice mai mult propedeutice, a problemei noastre. Trebuia să găsim, cu alte cuvinte, un punct de plecare în procesul cunoaşterii. Acest punct de plecare l-am găsit în stabilirea unei existenţe transcendente nouă, care este realitatea.

Aţi văzut însă că stabilirea existenţei acestei realităţi nu am făcut-o nici cu ajutorul logicei, nici cu ajutorul nu ştiu căror deducţiuni de raţionament. Aţi văzut că existenţa realităţii nu se poate nici postula logiceşte, nici constitui metafizic sau aprioric deductiv. Concluziunea la care am ajuns, după cele două prelegeri, a fost că trebuie să luăm această [existenţă] a realităţii ca un fapt, ca ceva dat, peste care nu putem să trecem şi a cărui fundare teoretică ne scapă, propriu-zis.

Aceste două lecţiuni sunt întru atât de interesante pentru întreg cursul de teoria cunoştinţei, întrucât stabilesc punctul de vedere din care înţelegem să desfăşurăm întreaga problematică a teoriei cunoştinţei. Teoria cunoştinţei sau, mai exact, cunoaşterea în înaintarea ei, pentru stăpânirea aceasta a realităţii, sub raportul cunoaşterii, nu procedează deductiv, nu procedează dialectic, constructiv, ci procedează de la evidenţă - nu de la evidenţa care ar avea însă un caracter subiectiv, ci de la fapte -, de la lucruri date, peste cari nu se poate trece.

Acesta este punctul de plecare. Cu alte cuvinte, realitatea este pentru noi ceva [pe] care îl găsim pur şi simplu, a cărui fundare sau justificare ne scapă şi care formează pentru noi - cu un cuvânt cam barbar - un fel de presupoziţie a întregii teoretizări de mai târziu.

Realitatea există ca fapt. Realitatea există. Afirmarea aceasta nu se sprijină pe nici un fel de raţionament, ci pe ceva, aş zice, de ordin ascuns, se sprijină pe o constatare a conştiinţei, pe un fapt peste care conştiinţa nu poate să treacă.

De aci însă urmează două lucruri: întâi, că, propriu-zis, ceea ce cunoaştem noi ca realitate nu are încă un caracter ascendent conştiinţei noastre, căci ultima cristalizare a acestei realităţi este tocmai o stare de conştiinţă. Adică, există ceva înseamnă pur şi simplu: eu, conştiinţa în general, am o anumită percepţiune peste care nu pot trece. Realitatea este, în cadrul consideraţiunilor noastre de până acum, propriu-zis, ceva dat conştiinţei noastre, un conţinut al conştiinţei noastre. Dar aci intervine deosebirea care trebuie făcută faţă de conştienţialism. Căci acest conţinut al conştiinţei noastre nu funcţionează întrucât este conţinut al conştiinţei, ci acest conţinut al conştiinţei ne este dat într-un obiect exterior al conştiinţei; adică, conştiinţa nu în stadiul ei critic, ci în stadiul ei naiv-realist constituie un fapt. Aceasta este existenţa realităţii.

Ei bine, conştiinţa aceasta nu-şi dă seama şi nici nu vrea să ştie de conţinutul cunoştinţei care reprezintă această realitate, ci zice pur şi simplu: această realitate există pentru că iau cunoştinţă de ea.

Vasăzică, cunoştinţa pe care o am de[spre] existenţa realităţii este, pentru punctul de plecare al teoriei cunoştinţei, consecinţă a existenţei efective a acestei realităţi. Aceasta este deosebirea. Iată primul fapt.

Al doilea fapt este că, până acum, noi nu aveam în acest proces al cunoaşterii decât, pur şi simplu, această afirmare: există o realitate ca obiect al unui conţinut sigur al conştiinţei noastre. Atât. Nimic mai mult.

Ei bine, în momentul în care noi avem dată această realitate, ce putem face cu ea? Adică, în momentul când - hai să zicem, cu un termen impropriu, dar care, cu toate acestea, se întrebuinţează în filosofie - noi postulăm, cum făcea Aristotel, această realitate, ce putem face cu ea?

Realitate este ceva, dar, pentru teoria noastră, este deocamdată pur şi simplu un concept general, ceva în afară de conţinut. Această postulare a realităţii se desfăşoară prin varietatea de cunoştinţe a realităţii. 

2. Cum cunoaştem noi realitatea? Sunt mai multe teorii în privinţa aceasta. Una din cele mai însemnate sforţări ale neamului omenesc, una din cele mai mari sforţări ale filosofilor a fost de a construi din aceste postulate ale realităţii, plecând de la acest dat, de la elementul acesta dat, existenţa realităţii, de a construi realitatea însăşi. Toată şcoala raţionalistă şi, mai departe, toată şcoala absolut idealistă aceasta fac: construiesc realitatea. Ceea ce cunosc eu din realitate, sub raportul filosofic, metafizic, nu este realitatea însăşi percepută de mine, ci dedusă de mine din anumite postulate, dedusă de mine cu ajutorul raţiunii. Cu ajutorul raţiunii - cum? Cu ajutorul logicei. Problema aceasta se complică apoi cu problema, ceva mai specială, dacă logica este, în adevăr, o ştiinţă constructivă ([problemă] pe care putem să o neglijăm); se complică însă, în ceea ce ne interesează pe noi, şi din punctul de vedere al funcţiunii creatoare a principiilor logice.

Dacă am realitatea dată, dacă am ca punct de plecare o existenţă a mea, cu ajutorul principiilor logice ce le cunosc: identitate, contradicţiune, terţiu exclus etc., cu ajutorul acestor principii pot să desfăşor un întreg univers. Şi, în momentul în care o singură existenţă, realitatea adică, este punctul de plecare, atunci, dacă operaţiunile mele logice sunt exacte, evident că [şi] construcţiunea mea raţională nu va fi numai una raţională, ci va fi şi o construcţiune reprezentând un univers existent în realitate. Este un lucru pe care vi-l expun schematic, de unde iese la iveală slăbiciunea punctului de vedere, dar este un punct de vedere care, în cel puţin jumătate din istoria filosofiei, este închis în acest punct de plecare - şi nu de aşa mult [timp]. O să ziceţi: pe vremea când nu erau oamenii aşa de deştepţi ca acum! Nu. D-voastră ştiţi că şcoala de la Marburg cam aceeaşi pretenţie are. Ei bine, eu nu înţeleg lucrurile acestea. Desigur că, dacă l-ai lua pe respectivul de la început, poţi să mergi cu el până la sfârşit. Dar deosebirea dintre o carte bună şi una rea este că, cu o carte rea, ca să mergi până la sfârşit, trebuie să o iei de la început, pe câtă vreme una bună poţi să o începi de oriunde, tot bună e.

Ei bine, dacă luaţi o carte dintre acestea ale filosofilor idealişti, cari, fără îndoială, nu au fost tocmai oamenii cei mai neîndemânatici, şi o deschideţi la urmă, o să vedeţi că sunt unele părţi ce conţin aberaţiuni. (Poate că nu veţi avea curajul să spuneţi aceasta, pentru că este vorba de ceva tipărit, dar dacă, de exemplu, ar fi un manuscris sau dacă ar fi vorba, de exemplu, de sfârşitul unei conferinţe...)

Deci, eu - ca să simplific lucrurile - nu urmăresc pe respectivul în capitolul doi sau în capitolul trei, ci în însăşi structura meşteşugului lui de raţionare. Şi atunci, zic: cum construim noi universul, plecând de la un fapt dat şi ajutându-ne cu principiile logice? Cari sunt aceste principii logice?

Primul dintre principiile logice este principiul identităţii, al doilea este principiul contradicţiunii şi, în sfârşit, al treilea, principiul terţiului exclus - ca să nu mai vorbim şi de al patrulea, acela al raţiunii suficiente, care nu e un principiu constructiv, ci e un principiu - ca să zicem aşa - explicativ, deşi eu aş zice, mai degrabă, expozitiv. 

3. Principiul identităţii spune că un lucru este aşa cum este el şi nu este altfel.

Cum poţi, cu ajutorul acestui principiu, să lărgeşti o cunoştinţă? Nu am decât un fapt dat, existenţa realităţii, şi principiul identităţii care face această afirmare: realitatea este, adică realitatea este aşa cum este ea şi nu este altfel.

Realitatea este aşa cum este ea înseamnă, pur şi simplu, afirmarea identităţii conceptuale a realităţii, independent de timp şi spaţiu - identitatea logică, nu cea materială.

Realitatea este un concept cu anumite margini bine stabilite şi eu am dreptul, în virtutea principiului identităţii, ca acest concept să-l întrebuinţez totdeauna în siguranţa că el rămâne totdeauna acelaşi.

Vasăzică, am faptul existenţei realităţii. Cu ajutorul principiului identităţii, eu nu pot să ies în afară de acest fapt, ci rămân înăuntrul faptului, adică afirm identitatea faptului.

Identitate înseamnă o mulţime de lucruri. Când zic că am o identitate matematică oarecare, când zic că A este identic cu A', aceasta înseamnă pentru matematică două lucruri: că A este A, aşa cum este el, dar mai înseamnă încă ceva, şi anume, că există doi termeni, A şi A', şi că aceşti doi termeni au exact aceeaşi funcţiune.

Identitate însă mai înseamnă şi altceva - şi poate că pentru filosofie acest „altceva" este încă mai interesant. Ce înseamnă când te cheamă la poliţie şi ţi se cere să-ţi stabileşti identitatea? Înseamnă că ţi se cere să te defineşti pe dumneata, înseamnă că trebuie să-ţi arăţi semnele după cari vei putea fi recunoscut oricând, înseamnă să arăţi ce este esenţial în dumneata. Ce înseamnă Nae Ionescu? Un om. Dar cum voi putea eu să-l cunosc pe acest Nae Ionescu? Cum îşi stabileşte el identitatea lui? Definindu-se. Aceasta înseamnă identitate: definirea a ceva spre deosebire de celelalte obiecte.

Poliţia este deocamdată mai filosoafă decât matematicianul, pentru că matematicianul, în limbajul pe care-l întrebuinţează, ajunge la oarecari alunecări.

Din faptul că identitatea matematică se poate reprezenta şi prin semne aşezate între doi termeni, şi plecând de la faptul acesta, că există doi termeni între cari se pune un semn, s-a alunecat de la identitatea aceasta pe care o numeam logică, la o identitate care nu este o identitate propriu-zisă, ci este o identitate funcţională.

Ce însemnează identitate funcţională? Dacă eu, spre exemplu, am cifra 3 şi am, de altă parte, suma 2 + 1, din anumite puncte de vedere, 3 joacă acelaşi rol ca 2 + 1. Bineînţeles, numai din anumite puncte de vedere, căci 2 + 1 este altceva decât 3. În anumite împrejurări însă, 2 + 1 joacă acelaşi rol ca 3. Şi atunci, fără să se spună, se subînţelege totdeauna, în anumite împrejurări, 3 este identic cu 2 + 1; adică, funcţiunea îndeplinită de 3 este aceeaşi cu funcţiunea îndeplinită de 2 + 1. Deci, identitate nu numai prin raport la însuşi obiectul pus în formulă, ci [şi] la altceva, la o funcţie, care este deasupra acestor obiecte şi care este oarecum închisă în fiecare din aceste obiecte.

Deci, identitatea matematică propriu-zisă nu este identitatea a doi termeni; identitatea a doi termeni este, cum am spus-o, un fel de contrazicere.

În adevăr, cum o să fie identitate, dacă sunt doi? Ca să fie doi, trebuie să se deosebească unul de altul, căci altfel nu mai putem să distingem că sunt doi. Trebuie să existe un element. Închipuiţi-vă că sunt doi fraţi gemeni, cari seamănă perfect, cari se îmbracă chiar la fel, şi că-l vedeţi pe unul la Văcăreşti (în cartierul cu acest nume) şi pe altul în cartierul Cotroceni. Veţi putea să-i deosebiţi? Nu. Dacă ştii că în momentul acela unul este la Văcăreşti, iar celălalt la Cotroceni, atunci zici: da, sunt doi. De ce? Pentru că este un element de distincţiune: aşezarea lor în spaţiu. Dar închipuiţi-vă că, printr-o împrejurare oarecare, v-aţi fi dus la Văcăreşti şi l-aţi fi văzut pe cel de acolo şi că pe urmă v-aţi fi dus la Cotroceni şi l-aţi fi văzut şi pe acesta; aţi fi ştiut că este altul? Desigur că nu.

Identitatea a două obiecte este o imposibilitate. Trebuie să fie un element de distincţiune: aşezare spaţială, temporală, un element constitutiv chiar, dar trebuie să fie ceva, căci altfel nu mai este identitate. Un obiect este identic cu el însuşi.

Vasăzică, spun eu, identitate nu există. De îndată ce este identitate, şi deci postularea logică a unui obiect cu ajutorul principiului acesta al identităţii, nu pot să ies din acel obiect, ci rămân înăuntrul lui. Am postulat afirmarea aceasta: există realitatea. Ei bine, cu principiul acesta al identităţii nu trec peste această afirmare: există o realitate, ci trebuie să repet la infinit existenţa unei realităţi. Cum construiesc eu atunci, cu principiul acesta logic? Veţi zice: dar mai există şi principiul contradicţiei. Foarte bine! Ce spune acesta? 

4. Principiul contradicţiunii. Mai întâi de toate, nu este aşa de original cum se crede. El spune: un lucru nu poate să fie ceea ce nu este el. Acesta este principiul contradicţiunii. Dacă tăiem negaţiunile, rămâne că un lucru este ceea ce este el şi nimic altceva. Prin urmare, tot principiul identităţii.

Dar principiul contradicţiei închide - de aceea spuneam că nu este original, încă din al doilea motiv - o altă presupoziţie, pe care logicienii puri - şi idealiştii absoluţi, şi raţionaliştii - nu vor să o scoată la iveală.

Ce însemnează: un lucru nu poate să fie ceea ce nu este? Înseamnă - şi acesta este, în adevăr, un postulat care trebuie definit şi încercuit, delimitat - că există un lucru, dar, în afară de acest lucru, există alte lucruri cari nu sunt lucrul acela. Prin urmare, există o multiplicitate de obiecte. De unde aceasta?

Noi nu am plecat decât cu postulatul acesta al existenţei realităţii - atât şi nimic mai mult. Cum putem noi să trecem dintr-o dată şi să zicem: bine, dar există şi principiul contradicţiunii! Acesta presupune existenţa unei multiplicităţi de obiecte în această realitate. Este o presupoziţie care nu este de ordin logic, ci este de alt ordin, de acelaşi ordin ca şi existenţa realităţii înseşi, adică un fapt, ceva care ni se dă nouă, pe care conştiinţa noastră îl găseşte şi pe care trebuie să-l constate. Dar, în sfârşit, eu primesc şi acest postulat - deşi nu trebuie să-l primesc -, ca să vedem în adevăr eficacitatea principiilor logice în construcţiune.

Vasăzică, un lucru este ceea ce este el prin identitate, un lucru nu poate să fie ceea ce nu este el prin contradicţiune. Există deci un obiect A şi există o multiplicitate de obiecte care nu ne interesează, şi pe care o notăm cu non-A.

Dar principiul identităţii, cu ajutorul principiului contradicţiunii, punând la contribuţiune existenţa unei multiplicităţi de obiecte, nu poate să deducă decât existenţa a două obiecte pur şi simplu: A, care-mi este dat prin principiul identităţii, şi non-A, care nu este dat prin principiul contradicţiunii, ci este presupoziţia principiului contradicţiunii - presupoziţie care este mult mai bogată decât însuşi principiul contradicţiunii, dar pe care principiul acesta logic al contradicţiunii o înglobează într-un singur obiect, care este non-A.

Vasăzică, A şi non-A sunt două obiecte puse în prezenţă, două obiecte a căror existenţă nu este dată de principii logice, dar a căror existenţă este delimitată cu ajutorul acestor două principii, al identităţii şi al contradicţiunii.

Vasăzică, avem două obiecte. În afară de postulatul realităţii, primul postulat, care nu e de ordine logică, avem două obiecte cari nu sunt de ordine logică, dar cari se definesc cu ajutorul principiilor logice. 

5. Al treilea [principiu]. Aci însă intervine o scamatorie filosoficească.

A şi non-A sunt două obiecte. Dar ele se pot uni. Dar dacă se pot uni, ele dau un al treilea. Aceasta este o operaţiune pe care eu o pot bănui. În virtutea cărui principiu logic? În virtutea principiului identităţii? Nu. Al contradicţiei? Nu. Al terţiului exclus? Nu. Al cauzalităţii? Nu. Cauzalitatea arată înlănţuirea, succesiunea, cauzarea, crearea, dar nu unirea; raportul dintre două obiecte sau două evenimente, nu contopirea a două obiecte sau evenimente, cele două obiecte pe cari le întrebuinţează idealismul în general şi raţionalismul, în altă direcţiune.

Acest nou proces nu este de origine logică, ci este şi el o altă presupoziţie, adusă din afară. De unde? Din realitatea însăşi? Nici aceasta nu putem să o ştim. Este o presupoziţie absolut gratuită, căci se stabileşte că nu este de origine logică. Aceasta ne interesează deocamdată. Şi atunci, zic: A şi non-A există, în afară de A şi non-A nu mai poate să existe nimic, căci contrariul lui non-A este A şi viceversa, se buclează bucla, cum zice francezul, se încheie circuitul.

Vasăzică, pentru găsirea unui alt termen decât acesta, se recurge la procesul acesta - a cărui origine se poate ataşa la Fichte şi poate încă ceva înaintea lui -, al aşa-numitei metode dialectice. Deci, A [şi] non-A este postulat, existenţă!

Postulare sau teză este unul şi acelaşi lucru; negaţiune, antiteză şi unirea acestora două, sinteză. Prin urmare, teză, sinteză şi antiteză. Sinteza devine teză şi creează antiteza şi această nouă teză şi antiteză fac o nouă sinteză ş. a. m. d.

Aceasta însă ce ne dă? Întâi, ne dă o serie uniliniară de evenimente şi de existenţe, este un fel de monogenie a tuturor evenimentelor şi existenţelor din univers, pe care nu o constatăm nicăieri. Aceasta, în primul rând.

În al doilea rând, presupunând că, în adevăr, această monogenie nu ne încurcă, caracterul acesta monogenetic, introdus cu prilejul acestei metode nu ne încurcă, este, în adevăr, aceasta o construcţiune logică, adică o construcţiune cu ajutorul principiilor pur şi simplu logice? Nu. Noi am văzut că mai întâi trebuie să postulăm realitatea pentru ca să putem formula principiul identităţii; am văzut că a trebuit să postulăm diversitatea realităţii pentru ca să putem formula principiul contradicţiunii. Nu insist asupra principiului terţiului exclus, care e pur şi simplu derivat.

În afară de aceste principii logice, trebuie să introducem mereu antepresupoziţiuni, ca să putem să construim în adevăr universul cu posibilităţile conştiinţei noastre. Acesta este un lucru foarte interesant şi aţi văzut - iar interesant! - că cele două lecţiuni precedente verifică toate aceste presupoziţii ale noastre, pe cari le introducem neîncetat în sensul de natură apriorică. Dialectica constructivă este ceva pe care îl găsim pur şi simplu.

6. Vasăzică, trebuie să părăsim odată această atitudine plină de demnitate a raţiunei omeneşti care, la-ndemâna filosofilor, creează universul şi să ne coborâm la lucrurile aşa cum sunt ele. Cu ce? Cu ajutorul căror elemente construim? Cari sunt elementele pe cari ni le dă nouă universul, aşa cum este el?

Am spus că primul fapt este existenţa - existenţa, care nu se dovedeşte, dar care este. E o afirmaţie de bun-simţ şi am mai vorbit şi altă dată despre aceasta.

Bunul-simţ este lucru mare, chiar în filosofie. În ce constă bunul-simţ în împrejurările acestea? Într-un lucru foarte simplu; anume, că poţi să ceri dovada tuturor lucrurilor şi a tuturor afirmaţiunilor. Sunt însă lucruri care nu au nevoie de dovadă, după cum sunt şi oameni care se afirmă pur şi simplu prin prezenţa lor. Prin urmare, în filosofie, lucrul care există nu are nevoie de demonstraţie; pentru că, foarte simplu, el există. În adevăr, de ce să caut argumente pentru existenţa unui obiect, de ce să caut să-mi fundez existenţa unui obiect? Este nu numai o complicaţie inutilă a vieţii mele pe pământ, ci este [şi] o operaţiune pur şi simplu absurdă. Ce pot eu să dovedesc în existenţa ceasornicului meu? Există, în primul rând, pentru că a existat un om care l-a inventat; pentru că urmaşii acelui om au făcut fabrica „Omega"; pentru că această fabrică a făcut şi ceasul cu numărul cutare; pentru că ceasul cu numărul cutare a fost cumpărat [de] „Schmidt & Stratulat"; pentru că eu m-am dus şi l-am cumpărat de acolo. Foarte frumos raţionament, dar eu trebuie să cred că există ceasornicul acesta pentru că-l am eu aci, pentru că pot pune mâna pe el. Aceasta este cea mai bună dovadă că există. Tot aşa şi în filosofie. Există realitatea? Evident. De ce? Pentru că există pur şi simplu, nu este nevoie de a construi realitatea, ea ne este dată, elementele pe cari trebuie să le luăm din această realitate sunt acolo, nu trebuie să le băgăm noi. 

Acesta este un lucru foarte important şi asupra lui am vrut să insist mai mult. Puteam să fac această lecţiune mai scurtă, dar am insistat asupra acestor consideraţiuni tocmai pentru ca să arăt baza pe care se aşază cursul nostru.

O să vedem în lecţiunea viitoare cum, pornind din acest punct de plecare, noi distingem înăuntrul realităţii actuale toate presupoziţiile necesare nouă şi pe urmă cum transcendem aceste realităţi actuale, cu ajutorul căror procese transcendem această realitate actuală, întinzând-o nu numai în spaţiu, dar şi în timp, în ceea ce a fost şi în ceea ce este.

Şi acum se vede precis cari mai sunt cele câteva probleme fundamentale pe cari noi trebuie să le înfăţişăm: în ce constă realitatea şi cum se lărgeşte această realitate, pe de o parte; iar pe de altă parte, cari sunt funcţiunile de cunoaştere graţie cărora noi putem să stăpânim, să ne însuşim această realitate. 

Despre acestea - în lecţiunea viitoare.