IV. Obiectul teoriei cunoştinţei

18 decembrie 1925

1. Condiţiile care fac posibilă cunoştinţa
2. Problema realităţii sub raport gnoseologic
3. Obiectele gândirii
4. Cunoştinţa preştiinţifică
5. Cunoştinţa ştiinţifică. Calităţi primare şi secundare ale lucrului
6. Exprimarea cantitativă a calităţii

1. Vom intra astăzi de-a dreptul în subiectul nostru: cari sunt problemele teoriei cunoştinţei - pentru că acesta este sensul cursului din acest an: înşirarea, în datele cele mai generale, a problemelor teoriei cunoştinţei.

Cea dintâi problemă care ni se pune nouă este: ce este cunoştinţa?

Este evident că, în expunerea acestei cestiuni, nu o să procedăm definitoriu, adică nu o să începem să spunem: „Cunoştinţa este cutare". Noi o să expunem o analiză plecând, după cum am indicat de la început chiar, de la faptul însuşi al cunoaşterii, privit în adevăr sub raportul deducţiunii fenomenologice de care vă vorbeam rândul trecut.

Când am o cunoştinţă, este evident că eu cunosc ceva. O cunoştinţă este, în adevăr, o realitate, dar această realitate nu este simplă, ci este o realitate întru atât întru cât iese din ea însăşi şi se raportează la ceva în afară de ea. Vasăzică, cunoaşterea pură şi simplă nu indică, propriu-zis, o problemă a teoriei cunoştinţei; ea indică cel mult o problemă de psihologie, indică procesul de cunoaştere în devenirea lui temporală, spirituală.

Teoria cunoştinţei începe acolo unde eu încep să cunosc ceva, adică în momentul în care această cunoştinţă este, propriu-zis, legată de un obiect care trece dincolo de ea, care este oarecum transcendent cunoştinţei înseşi.

Ce cunosc eu? Foarte simplu: eu cunosc ceea ce există. Vasăzică, o presupoziţie a cunoştinţei este aceasta: o existenţă oarecare sau, cum s-ar mai spune cu un alt cuvânt, o presupoziţie a cunoştinţei este realitatea. În urmărirea problemei acesteia a realităţii în legătură cu cunoştinţa, noi o să putem să desprindem încetul cu încetul elementele cari intră în constituirea cunoştinţei.

Cari sunt condiţiile ce fac posibilă această cunoştinţă?

Una din aceste condiţii am determinat-o deja în sensul ei general; adică, o condiţie a cunoştinţei este existenţa a ceva care să fie cunoscut. Prin urmare, în momentul în care eu vorbesc din punctul de vedere gnoseologic de[spre] cunoştinţă, presupun imediat că există ceva pe care eu îl cunosc şi aşa o să căutăm noi mai departe toate elementele pe cari le presupunem, pentru ca cunoştinţa să fie posibilă. În adevăr, dacă n-am presupune din capul locului că există ceva, că este o existenţă, că există o realitate, cunoştinţa aceasta, sub raportul gnoseologic al problemei, ar fi imposibilă. Ei bine, ce însemnează: ceva există, ce însemnează: ceva este real? 

2. Nu vreau să vă spun că o să rezolvim această problemă a realităţii. Noi nici nu facem rezolvire de probleme, ci mai mult expunere de probleme şi, încetul cu încetul, o să ajungem şi la rezolvire, dar vreau să ştiţi din capul locului că şi această problemă este una dintre cele mai aride, nu aşa de subtil fluentă ca metodă, dar tot aşa de logic insolubilă. O să vedem imediat că nu întotdeauna soluţionarea logică a unei probleme este o soluţionare care să mulţumească. Dar, pe de altă parte, trebuie să vă afirm de acum că sunt, în afară de aceste soluţionări logice, altfel de soluţionări ale problemelor, cari nu mulţumesc, poate, din punctul de vedere logic, dar cari, totuşi, sunt soluţionări. O să vedeţi mai târziu probleme cu un caracter mai precis, insolubil sub raportul logic. Deocamdată să vedem ce însemnează real.

Una din soluţiile cari s-au dat a fost că real este ceea ce exercită o activitate. În momentul [în care] există o activitate, presupunem că această activitate trebuie să aibă un suport, trebuie să aibă un punct de aplicare, un substrat. Ei bine, substratul oricărei activităţi este o realitate. Deci, s-a spus în filosofie că realitatea se poate defini prin activitate complementară. Aceasta presupune, foarte pe scurt, că tot ceea ce există are o activitate şi că nu poate să existe activitate fără un suport existent al acestei activităţi.

Evident că, în termeni generali, cam aşa este. Ştiţi, de pildă, că, atunci când Le Verrier a descoperit existenţa ultimei planete, care nu era cunoscută pe atunci în sistemul solar, acea planetă nu era perceptibilă, nu o văzuse nimeni. Existenţa planetei Neptun a fost indusă oarecum din anumite perturbaţiuni cari aveau loc în mersul, în mişcările celorlalte planete. S-a presupus atunci că, îndată ce există o acţiune, adică perturbaţiunea în mişcările de revoluţie ale celorlalte planete, această acţiune trebuie să aibă un suport şi, în adevăr, s-a dedus precis, pe cale matematică, că trebuie să existe suportul acesta. S-a afirmat că există suportul acesta, s-a calculat în ce împrejurări ar putea să fie vizibil pentru noi acest suport, aşa încât, la un moment-dat, după calcul precis, s-a arătat în instrumentul astronomic corespunzător imaginea noii planete, care era bănuită. Vedeţi, de la o acţiune, de la o activitate oarecare, de la un efect oarecare, s-a ajuns la existenţa reală a unui corp.

Vă spusei că, în termeni generali, natural, aşa este: orice activitate trebuie să aibă un suport, deci oricărei activităţi trebuie să-i corespundă o realitate. Şi invers, orice realitate evident că trebuie să aibă o acţiune. Dacă n-ar fi decât acţiunea existenţei acelei realităţi şi încă ar fi o acţiune. Dar, vă întreb: principial, orice realitate poate să aibă o acţiune, dar toate acţiunile acestea sunt datoare să ajungă la cunoştinţa noastră? Teoretic, evident, realitatea se poate defini în funcţiune de acţiune, dar practic, adică întru cât sunt cunoscute de noi, toate lucrurile acestea pot să vină la cunoştinţă? Cu alte cuvinte, toate acţiunile lucrurilor acestora sunt perceptibile la cunoştinţa noastră? Este evident că nu. Şi atunci, conceptul acesta al realităţii, definit numai prin acţiune, scapă oarecum cunoştinţei noastre. Trebuie să ajungem la concluzia că există o mulţime de lucruri, pe cari noi nu le cunoaştem, deşi ele vor fi având o acţiune, şi că domeniul însuşi al realităţii ne este principial refuzat. Nu putem să recunoaştem, nu putem să încercuim precis domeniul realităţii, natural, şi pentru că felul de definiţie este în sine defectuos. Aţi observat, când zic că orice realitate trebuie să aibă o acţiune, dintr-o dată am pus problema în termenii următori: chiar dacă nu cunosc realităţile, cunosc acţiunile; adică, activitatea unei realităţi este criteriul pentru existenţa realităţii, este semn pentru existenţa ontologică a realităţii acesteia. Vasăzică, în adevăr, problema, pusă aşa, este pusă în funcţie, în termeni de cunoştinţă, în termeni de ajungere la conştiinţa mea; şi atunci, în momentul în care dovedim că, principial, sunt acţiuni de cari noi nu putem să luăm cunoştinţă, atunci evident că această definiţie a realităţii, care trebuia să fie o definiţie în funcţie de cunoştinţa noastră, nu se mai precizează în domeniul ei, adică nu mai are un domeniu precis. Principial, este exact că orice realitate are o acţiune, dar această definiţie nu ne ajută la nimic, pentru că este egală din punctul de vedere teoretic cu „orice realitate există", cu „orice realitate este o realitate", [ceea ce] este o pură tautologie. 

3. Prin urmare, vedeţi că definiţiunea aceasta a realităţii nu este o definiţiune care să ne mulţumească. Este totuşi ceva adevărat în toată această discuţiune. Vedeţi cum se punea problema? Se punea în termeni de gândire: este ceva real, acest ceva real este cunoscut de noi, acest ceva real are o acţiune, acest ceva există ca realitate în măsura în care el are o acţiune. Dar cunoştinţa mea? Cunoştinţa mea, în cazul pe care l-am expus, făcea oarecum parte integrantă din definiţia conceptului de realitate. Ia să urmăm calea inversă, adică să scoatem cunoştinţa din acest proces integrant! Dacă în cazul întâi scoatem cunoştinţa din acest proces integrant, atunci evident că se ajunge la tautologie: este real ceea ce este real. Gândiţi-vă însă la realitate şi gândiţi-vă la cunoştinţa mea, la gândirea mea, activitatea mea de a gândi această realitate. Eu, de pildă, zic: mă gândesc la un obiect de la mine de acasă, mă gândesc la scaunul de la masa de lucru sau la masa de lucru. Masa aceasta de lucru există clar, ea este obiect de cunoştinţă pentru mine. Dar eu nu mă [mai] gândesc la masa de lucru. Există masa de lucru? Ea continuă să existe, ea este capabilă de a fi obiect pentru gândirea mea.

Mă gândesc, de pildă, la Iuliu Cezar. Iuliu Cezar este ceva care nu mai există. Ce există, propriu-zis? Iuliu Cezar poate să fie obiect de gândire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar el însuşi, în persoană, ci imaginea lui Iuliu Cezar, construită de mine din lecturile, din amintirile mele, dacă am trăit pe vremea lui Iuliu Cezar etc. Vasăzică, există ceva ca obiect de gândire pentru mine, dar nu Iuliu Cezar, ci imaginea construită a lui Iuliu Cezar. O deosebire între masa mea de lucru şi Iuliu Cezar evident că există: şi masa mea de lucru, şi Iuliu Cezar sunt obiecte de gândire pentru mine; dar masa există şi fără ca eu să mă gândesc la ea, [pe când] Iuliu Cezar nu există fără ca eu să mă gândesc la el; doar imaginea lui Iuliu Cezar, construită de mine, aceea există. Vreau să spun că pot să mă gândesc la imaginea aceasta a lui Iuliu Cezar şi pot să-mi dau seama că mă gândesc la imaginea lui Iuliu Cezar, deci gândul la Iuliu Cezar este obiectul, el există. De ce? Pentru că el poate să subziste - aceasta vreau să spun - chiar dacă nu există gândul la gândul imaginei lui Iuliu Cezar; adică, imaginea lui Iuliu Cezar există ca gândire, gândul este şi el o realitate. Atunci, aşa, vag, ce ar fi realitatea? Eu zic: realitatea este tot ceea ce poate să fie obiect de gândire, dar care poate să existe indiferent de faptul că eu mă gândesc la el. Obiectul „masă" şi gândul „Iuliu Cezar" există ca obiecte de gândire fără ca ele să fie [în] conştiinţă, adică fără să mă gândesc la ele. Masa există pentru mine, voi avea oricând posibilitatea să gândesc asupra mesei; imaginea lui Iuliu Cezar există, iarăşi, ca posibilitate de gândire pentru mine. Deci, zic eu, în termeni generali, însemnează, propriu-zis, realitate ceea ce există ca obiect de gândire pentru mine, dar care poate să existe chiar atunci când gândirea mea nu se exercită asupra lui; adică, există tot ceea ce este de sine stătător, există tot ceea ce nu este o creaţiune a mea, existenţă în modul cel mai general. 

4. Propriu-zis, gândirea omenească - spre a ajunge la considerarea aceasta - a făcut alt drum. Ia gândiţi-vă la cum socoteşte omul obicinuit lucrurile cari îl înconjoară. Omul obicinuit zice: masa există, scaunul există, omul există şi el, o haină roşie îşi are şi ea realitatea ei de haină şi realitatea ei de roşie. Tot ceea ce poate să ajungă la cunoştinţa mea - zice omul simplu - este o realitate, este o existenţă; şi anume, aşa cum ajunge la conştiinţa mea. Omul simplu nici nu se gândeşte, în mentalitatea preştiinţifică, vreodată că dacă văd un lucru roşu, este pentru că eu îl văd roşu. El zice: roşu este o calitate a lucrului. Tot ceea ce - eu aş zice, psihologiceşte - există ca şi conţinut de conştiinţă este, în mentalitatea preştiinţifică, proiectat în afară şi oarecum ontologizat, hipostaziat. Toate cunoştinţele mele au existenţă reală în afară de mine. Aceasta este mentalitatea preştiinţifică. Ea vede o haină roşie, dar o vede acum, când este lumină. Stinge lampa! O să vezi ceva negru-cenuşiu. Omul simplu va spune totdeauna: da, văd ceva negru-cenuşiu, neprecis, pentru că nu este lumină. În realitate însă, obiectul respectiv este roşu şi, ca să-ţi dovedesc că este roşu, imediat ce voi putea vedea acel obiect, mi se va arăta roşu, voi putea să văd că el este roşu. 

5. Aceasta este atitudinea generală preştiinţifică. Dar, în această atitudine generală preştiinţifică, intervin, de la un moment-dat, anumite probleme. La exemplul pe care l-am luat: este natural, se întreabă oamenii, să zic eu că bucata de stofă este roşie pe lumină şi tot roşie pe întuneric, sau este mai natural să spun că e roşie pe lumină, dar este neagră-cenuşie pe întuneric? Adică, acest roşu este o calitate existentă în realitate a lucrului, sau această calitate de roşu este altceva? Este o calitate a lucrului care nu este decât prin proiectarea asupra acestei bucăţi de stofă a unei anumite culori. Adică, roşu există în el însuşi, în orice condiţiuni, sau nu există decât în anumite împrejurări favorabile? O bucată [de stofă] este roşie în ea însăşi, sau are numai posibilitatea de a deveni roşie la percepţiunea noastră, în condiţiuni normale? Aceasta este o întrebare pe care şi-o pune mentalitatea care încetează de a fi preştiinţifică.

Problema este foarte veche. Ştiţi că, încă din filosofia grecească, s-a ridicat îndoiala; că, în genere, toată filosofia grecească, mai ales de la Socrate încoace şi cu sofiştii mai înainte, a pus întotdeauna la îndoială gradul de adecvare a cunoştinţei noastre senzoriale. Şi mai ştiţi, în sfârşit, că, mai târziu, imediat la începutul epocei moderne, s-a ridicat marea problemă a aşa-numitelor calităţi primare şi calităţi secundare ale lucrului.

Vasăzică, lumea s-a întrebat: lucrurile sunt aşa cum le vedem noi, sau sunt altfel decât cum le vedem noi? Iar ceea ce vedem noi, ceea ce există pentru conştiinţa noastră este ceva depărtat de realitate? Aceasta este problema care a apărut mai târziu, la Kant, precis sau foarte bine precizat, în forma deosebirii dintre aparenţă şi lucrul în sine (Erscheinung şi Ding-an-sich). Aparenţa este [o] problemă modernă, care durează de la Descartes încoace.

Ce însemnează ceea ce aminteam adineauri: problema calităţilor primare şi secundare? Mai întâi, ştiinţele propriu-zis descriptive - adică, în înţelesul obişnuit, pe care-l dăm noi aci cuvântului, de pildă, anatomia, zoologia, botanica etc. -, ştiinţele acestea nu ridică problema critică a ceea ce există în adevăr. Ştiinţa zice: iată o specie de animale. Această specie de animale o descriu, spun cum este; prin urmare, [fac] presupoziţia, din capul locului, că ceea ce spun există în realitate. Dar fizica? Fizica spune: culoarea nu este o calitate a lucrului, sunetul nu este o calitate a lucrului, mirosul, asemenea. Ceea ce se numeşte propriu-zis calitate nu există în lucru, ci există în cunoştinţa noastră despre lucru. Locke spunea: toate aşa-numitele calităţi secundare ale lucrurilor - acestea sunt calităţi secundare, [cele] care se leagă anume de simţul văzului, auzului, mirosului - nu există în realitate, ci sunt elemente care intră numai în conştiinţa noastră constituită. Descartes, la rândul lui, spunea că există anumite calităţi ale lucrurilor, care sunt fundate în realităţile însele. Aceste calităţi ar fi întinderea, durata, mişcarea etc.

Vedeţi care este deosebirea între primele şi celelalte calităţi: întinderea, durata, mişcarea sunt calităţi în legătură directă cu timpul şi cu spaţiul; celelalte: culoare, miros, sunet, formă sunt trecătoare, nu sunt calităţi ale lucrului, ci sunt elemente ale conştiinţei constituite.

De ce fizica a înlăturat calităţile secundare şi a ţinut la calităţile primare? Nu dintr-un motiv propriu-zis teoretic; pentru că, în definitiv, după cum spun că roşu este o calitate a conştiinţei mele, tot aşa pot să spun că şi întinderea este un element constitutiv al conştiinţei mele. Kant a şi spus că timpul şi spaţiul sunt forme apriori ale sensibilităţii mele. Deci, nici întinderea şi durata nu pot să fie calităţi reale ale lucrului. Totuşi, Galilei, mai înaintea lui Descartes, a spus: acestea sunt fundamentele realităţii. Dacă eu lucrez cu aceste calităţi ale lucrurilor, pot să merg la cunoştinţa realităţii; dacă lucrez cu celelalte calităţi, reducţiunea pe care raţiunea omenească trebuie s-o facă în lumea obiectivă atinge elementele cari ne vin prin senzaţiile de văz, de auz, de miros, dar păstrează ca intangibile calităţile în directă legătură cu timpul şi spaţiul, adică cu imaginile de mişcare.

Mă iertaţi că am făcut digresiunea aceasta, foarte scurtă. Nimic nu este aşa de important şi aşa de caracteristic pentru toată mentalitatea de la Renaştere până astăzi decât locul extraordinar de important pe care-l ocupă în toată teoria noastră imaginile de mişcare. Cele mai variate şcoli filosofice trebuie să ajungă, în ultimă analiză, să se fundeze tot pe imaginile de mişcare. Gândiţi-vă că Descartes şi raţionaliştii (Descartes în special) aproape au fundat teoria fizică sub raportul filosofic. Dar gândiţi-vă [şi] că Bergson este în ziua de astăzi intuiţionist, adică stă la polul opus al criticismului. Toată filosofia bergsoniană nu este deloc valabilă, decât dacă se afirmă de la început că elementul fundamental în constituirea reprezentării este imaginea de mişcare. Toată logica asolinelor, care stă la baza logicei lui Bergson, are la bază, ca element fundamental, aceste imagini de mişcare. Pragmatismul de astăzi stă pe aceeaşi bază. Trecând în alte domenii, tot mişcarea este elementul care ne interesează cel mai mult. O să ziceţi: au fost şi alte forme! Da, a fost forma grecească, în care mişcarea nu prea avea importanţă. Aceasta chiar a fost caracteristic: că lumea greacă a fost capabilă să facă concepţia sofismelor care negau mişcarea. Ştiţi cât au fost atacate aceste sofisme, sofismele eleatice, negate de lumea modernă şi [mai] ştiţi că cea mai acerbă critică care s-a făcut acestor sofisme ale mişcării a fost critica făcută de Bergson. 

6. Spun deci, calităţile primare sunt primite şi reţinute de către fizică drept elemente constitutive ale realităţilor şi nu ale cunoştinţei noastre. De ce? Pentru un motiv practic şi nu teoretic. Teoretic, se poate nega tot aşa de bine existenţa reală a acestor elemente, a mişcării, duratei, formei şi celelalte, ca şi [a] celorlalte elemente, [cum] le-a şi negat Kant. Practic însă se schimbă problema: dintre toate elementele constitutive ale unui obiect, adică ale conştiinţei noastre, culoarea, auzul, sunetul, mirosul nu sunt pasibile de a fi prinse în cantităţi, de a fi exprimate numeric, pe când celelalte, raporturile spaţiale şi temporale, sunt pasibile de această exprimare numerică. Aici este întregul secret al preferinţei pe care fizica o acordă calităţilor primare, faţă de calităţile secundare ale realităţii. În adevăr, conceptul de măsură şi conceptul de spaţiu sunt cam unul şi acelaşi lucru. Tot ceea ce există în spaţiu, ultimele elemente ale spaţiului sunt măsurate. Ştiţi, pe de altă parte, că, atunci când s-a trecut conceptul acesta de măsură în operaţia de măsurătoare a timpului, s-a analogat timpul cu spaţiul. Ştiţi că se vorbeşte: în spaţiu de trei dimensiuni, adică trei sunt coordonatele de cari am nevoie pentru a exprima numeric un lucru, şi se vorbeşte în timp de o dimensiune. Timpul are o dimensiune, spaţiul are trei dimensiuni. Ce însemnează aceasta? Timpul şi spaţiul sunt calitativ deosebite, logic, fundamental deosebite.

Am foarte rar prilejul să vorbesc despre lucruri pe care le-am scris vreodată, pentru că eu de obicei nu scriu. Acum însă vine acest prilej. Prin 1909-1910, când eram student aci, am scris un articol în care spuneam că, în fond, de ce să se facă deosebire între cele trei dimensiuni ale spaţiului şi dimensiunea timpului? În definitiv, un lucru care există în realitate nu există în trei dimensiuni, ci în patru: există în cele trei dimensiuni ale spaţiului şi în a patra dimensiune, a timpului. Eu spuneam: în definitiv, pentru ca să se exprime, propriu-zis, o existenţă în chip numeric, trebuie să i se dea patru coordonate şi nu trei. Aceasta o spuneam eu, într-un moment de slăbiciune filosofică. După ce au trecut trei-patru luni şi m-am mai gândit la problemă, am văzut că era o mică prostie ceea ce spuneam eu acolo. După doi ani însă, ducându-mă la Göttingen, am auzit de unul din cei mai mari fizicieni, Minkowski, care a emis această ipoteză foarte îndrăzneaţă. Toată lumea a zis: extraordinar de frumos! Ghinionul meu a fost că eu părăsisem ceea ce peste doi ani era „extraordinar de frumos". Care este deosebirea? Şi eu am dreptate, şi ceilalţi. În fond, problema este o prostie din punctul de vedere filosofic, dar este un lucru extraordinar din punctul de vedere matematic. De ce? Pentru că, filosoficeşte, timpul şi spaţiul sunt două lucruri absolut deosebite. Calitativ privite, în realitatea lor, timpul şi spaţiul n-au nimic comun. Cantitativ privite, sub raportul determinării unui obiect în existenţa lui reală, timpul şi spaţiul n-au nimic deosebit şi atunci coordonata timp este exact în acelaşi fel coordonată ca şi celelalte trei coordonate spaţiale.

Vedeţi deosebirea de punct de vedere şi înţelegeţi acum de ce, în adevăr, fizica ţine morţiş la calităţile primare ale lucrurilor şi se interesează foarte puţin de aşa-numitele calităţi secundare: pentru că aceste calităţi primare sunt pasibile de a fi exprimate numeric, de a fi transformate în cantităţi, pe câtă vreme calităţile secundare, nu. Vedeţi că această deosebire - calităţi primare, calităţi secundare - nu este nici ea o deosebire fundată în realitate, ci este fundată în necesitatea mecanismului ştiinţific. Altfel, ele pot să fie tot aşa de valabile toate la un loc, după cum pot să fie tot aşa de nevalabile toate la un loc. 

Această problemă, astfel înfăţişată, cu aceste date, constituie miezul problemei: deosebirea dintre aparenţă şi realitate, dintre aparenţă şi lucrul în sine.

Despre acest lucru vom vorbi în prelegerea viitoare.