III. Metoda şi specificul teoriei cunoştinţei

4 decembrie 1925

1. Ştiinţe empirice - ştiinţe descriptive. Structura obiectelor lor
2. Lumea înconjurătoare - preexistentă cunoştinţei
3. Structura realităţii. Obiect şi valoare
4. Obiect dependent şi obiect independent de cunoştinţă
5. Considerarea logică a cunoştinţei
6. Specificul teoriei cunoştinţei

1. V-am vorbit de multe ori despre aşa-numitul punct de vedere logic în considerarea problemelor şi despre aşa-numita realitate logică a obiectelor. Indicaţiunile pe cari vi le-am dat n-au fost, propriu-zis, explicaţiuni şi nici o cercetare mai amănunţită a problemei, ci erau mai mult indicaţiuni cari v-ar ajuta pe d-voastră să vă aşezaţi în punctele de vedere din cari aţi putea privi la fel cu mine aceste obiecte. Eu am afirmat întotdeauna că există un punct de vedere logic, unul psihologic, unul material şi unul formal, dar nu v-am spus niciodată mai în amănunte ce însemnează acestea. Am evitat să vorbesc de[spre] lucrurile acestea, fiindcă, în adevăr, chestiunea este foarte subtilă şi dificilă; simt însă că astăzi n-ar fi nepotrivit să atac şi cestiunea aceasta.

Am spus că problema este foarte dificilă. Eu nu pot să vă dau decât câteva argumente, însă nădăjduiesc că o să aducem destulă lumină.

În prelegerea trecută v-am vorbit despre ştiinţele empirice şi ştiinţele - le-am zice cu un termen foarte vag - speculative; adică, ştiinţele cari îşi găsesc materialul complet ca fiind dat în realitate şi ştiinţele cari îşi creează acest material. V-am vorbit, prin urmare, de ştiinţele, hai să le zicem, descriptive şi celelalte, cari ar intra în grupa ştiinţelor matematice, formal-matematice, nu doar că metoda matematicei ar fi alta decât cea descriptivă, adică nu doar că matematica ar întrebuinţa explicaţia cauzală sau ar explica şiruri de raţionamente. Cine a lucrat cu obiectele acestea matematice îşi dă seama că tot o cercetare descriptivă a materialului este şi în matematică. Şi nu mă raportez numai la geometria propriu-zisă, pe care o învăţăm în liceu, la geometria euclidiană, în care, în adevăr, obiectele au caracterul acesta intuitiv, ci mă raportez în genere la cestiunile de matematică ceva mai subtile; în afară de geometrie, mă raportez la teoria funcţiunilor.

Când se studiază o funcţiune oarecare, în definitiv, ce facem decât tot privim funcţiunea aceea aşa cum este ea, experimental? Când constatăm variaţia unui termen, urmărim ce se întâmplă cu celălalt. Dar deosebirea este, între o categorie de ştiinţe şi cealaltă, în structura însăşi a materialului, [în] structura obiectelor. Şi tocmai aceasta am încercat eu să stabilesc rândul trecut, că există un material independent de noi înşine şi independent de voinţa noastră, şi există un material care nu devine independent de noi înşine şi de voinţa noastră decât după ce noi am creat acest material. Vasăzică, există un material independent de noi şi există un alt material, prin noi. 

2. Deosebirea aceasta se poate face între obiectele cu cari lucrăm noi în cunoaşterea noastră, cari îşi au locul lor în procesul cunoaşterii. Deosebirea se poate face încă şi din alt punct de vedere. Să pornim pe calea cea mai simplă. Eu trăiesc, stau, sunt aci, în odaie. În odaia aceasta eu văd oameni, bănci, lămpi, ziduri, ferestre, aud tramvaiul care trece pe stradă, maşina care trece în momentul acesta. Îmi închipui cum merge maşina aceasta pe stradă, eu fiind tot în încăperea mea, îmi închipui zăpada care este pe tramvai, mă transpun în ceea ce se întâmplă dincolo de ferestre, jos în stradă, simt frigul care este afară, am senzaţia de neplăcere sau plăcere - aceasta depinde de temperament - etc. Eu sunt înconjurat peste tot de obiecte, de lucruri şi de întâmplări. Lucrurile acestea sunt ceea ce se numeşte lumea mea, lumea mea înconjurătoare. Această lume a mea înconjurătoare nu trăieşte, propriu-zis, prin existenţa mea, nu este în funcţiune de mine însumi, ea există aşa cum există ea. În jurul acestei lumi eu trag un orizont, adică lumea aceasta există pentru mine până la anumite limite. Dincolo de aceste limite se întinde, aş zice, un fel de penumbră, dar penumbra aceasta are proprietatea că se lasă a fi cercetată: eu, cu mintea mea, cu mijloacele mele de cercetare, pot să pătrund penumbra, pot să împing mai departe orizontul acesta al lumii mele şi singura condiţie pe care o pun, ca în adevăr să pot pătrunde mai departe, este să am numai idee de formarea acestei lumi, adică să ştiu că există o lume. În momentul în care ştiu că această lume există, nu pot să mai pun limite cari să încercuiască această lume. Şi nu pot să pun limite, pentru că eu pot să pătrund teoretic în această lume, oricât de adânc aş voi. Aceasta, în spaţiu şi în timp, la fel.

Eu trăiesc în momentul de faţă. Acest moment de faţă este mai mult o stare pe care eu o trăiesc, pe care fiecare din noi o trăim. Momentul ar fi oarecum corespondentul lumii mele spaţiale înăuntrul orizontului de care vorbeam adineauri. Lumea aceasta însă, a mea, din timp, pe care eu o trăiesc întotdeauna, şi în prezent, are şi ea un orizont, adică poate să meargă în trecut până la un oarecare punct şi poate să meargă şi în viitor. Eu pot să anticipez existenţele cari vor veni şi pot să le anticipez cu dorinţele mele, cu prevederile mele. Evident că posibilitatea de a pătrunde în timp, înainte şi înapoi, este condiţionată de fapte, de anumite împrejurări, dar, principial, posibilitatea mea de a pătrunde, de a trece în lumea aceasta este nemărginită. Şi, chiar dacă n-ar fi nemărginită, pentru problema filosofică aşa cum se pune pentru noi, o singură posibilitate sau direcţiune de a înainta în această lume a timpului se înfăţişează; şi o singură posibilitate, dacă există, şi încă pentru noi este suficient pentru ca problema să fie în adevăr pusă şi rezolvată.

Vasăzică, lumea aceasta a mea există, există ca ceva real, independent de mine, real în timp şi în spaţiu. Independent de mine în sensul că, indiferent dacă eu iau cunoştinţă de ea, indiferent dacă eu o valorific sau nu, ea există. Eu pot să iau cunoştinţă de ea atunci când sunt pus în condiţiunea de a lua cunoştinţă. Dar, dacă nu iau cunoştinţă de ea, dacă, prin urmare, nu sunt orientat în direcţiunea acestei lumi, lumea continuă încă să existe. Eu vin în contact cu ea în momentul în care mă îndrept spre ea. Vin în contact cu ea, zic, în momentul în care mă îndrept spre ea, dar venirea mea în contact cu această lume n-are nimic de-a face cu existenţa lumii înseşi. Eu nu condiţionez lumea mea, lumea naturală, aş zice, în care trăiesc.

Aţi auzit, în altă ordine de idei - este o problemă pe care o vom discuta la timpul ei -, că sunt filosofi care spun că lumea nu există decât întru atât întrucât o cunosc eu. Este un punct de vedere filosofic şi nu putem interzice filosofilor de a spune năzbâtii, când năzbâtii se încearcă şi în alte activităţi mai serioase decât filosofia. Dar, în sfârşit, este foarte ciudat să afirmăm că lumea nu există decât în momentul în care o cunosc eu. Exemple stau la îndemâna oricui. America a existat şi înainte să o descopere oamenii şi sunt atâtea lucruri în univers cari există fără ca oamenii să aibă habar de ele. Chiar însuşi faptul că oamenii le descoperă nu este decât o dovadă că toată lumea este preexistentă cunoştinţei mele. Nu pun problema cum este lumea în ea însăşi şi cum este în cunoştinţa mea, că cunoştinţa mea ar fi un produs nou, care nu este posibil decât cu intervenţia mea. Eu vorbesc de existenţa ca atare, de existenţa în sine a realităţii acesteia. 

3. Vasăzică, nu pot să condiţionez cu nici un preţ existenţa lumii spaţiale, temporale. Lumea în care trăiesc eu nu o pot condiţiona de mine însumi. Acesta este un prim rezultat pozitiv.

Din ce constă această lume? Ei bine, această lume constă întâi din obiecte, adică sunt o masă, un ceasornic, o lampă, o tablă, sunt nişte bănci, sunt un copac, o casă care formează lumea mea.

Dar nu este numai atât. În aceeaşi lume a mea simt cum pun şi anumite valori, adică este o casă frumoasă şi este o casă urâtă. O casă frumoasă şi una urâtă, o să spună un filosof, pentru că eu o văd frumoasă şi eu o văd urâtă. Aceasta este socoteală de nuanţă în procesul meu de cunoaştere, dar pentru cunoaşterea mea nereflectată, pentru mine, care iau contact cu realitatea însăşi, casa frumoasă şi cea urâtă însăşi există, frumoasă şi urâtă, în afară de conştiinţa mea.

Dar, în al doilea rând, mai există şi alt fel de lume. Există un ceasornic pentru uzul meu, există o masă pentru uzul meu, există o pălărie tot pentru uzul meu. Pentru că, ce însemnează ceasornic? Ceasornic însemnează un aparat care măsoară timpul. Ce este o masă? Este un obiect de forma cutare, pe care îl am ca să scriu. Ce este pălăria? Este un obiect cu care-mi acopăr eu capul. Vasăzică, există o valorificare a obiectelor; şi este o valorificare practică - în afară de valorificarea de adineauri, care era o valorificare, hai să zicem, estetică -, o valorificare practică: obiectul există pentru trebuinţa mea, obiectul este la dispoziţia mea. Această calitate a obiectului, de a fi pentru trebuinţa mea şi de a sta la dispoziţia mea, pentru conştiinţa neprevenită, este tot o calitate a lucrului. Este natural că orice fabricat închide în el o valorificare, adică închide posibilitatea de a fi întrebuinţat de mine şi pentru mine.

Vasăzică, nu există în lumea aceasta exterioară numai obiecte, ci, alături de obiecte, în lumea aceasta reală există pentru omul neprevenit valori cari sunt valori practice, cum spuneam adineauri, valori cari pot să fie estetice, morale, religioase. Universul acesta, lumea mea, ceea ce numesc eu lumea aceasta a mea este un complex de obiecte şi de valori şi toate au caracterul acesta bine determinat, că există independent de mine şi în afară de voinţa mea. O pălărie va fi întotdeauna un obiect cu o valoare practică, indiferent de faptul dacă o port sau nu, dacă ştiu de existenţa ei sau nu. 

4. Asupra acestui întreg complex de obiecte şi de valori se exercită conştiinţa mea. Adică, eu văd, eu simt, mie-mi place sau îmi displace, eu judec într-un fel, gândesc în altul, valorific în raport cu mine însumi, fac o mulţime de operaţii. Toată conştiinţa mea se raportă, prin urmare, la existenţele acestea naturale ale lumii; este ceea ce am putea numi, cu un termen cartezian - complexul acesta de fapte al cunoştinţei mele, toate raportate la lumea din afară de mine -, cu un termen generic, cogito. Ce însemnează cogito în înţelesul cartezian? Însemnează că fac o judecată? Nu. Însemnează ceva mai mult; cogito însemnează: eu îmi îndrept conştiinţa asupra întregii existenţe şi iau în conştiinţa mea întreaga existenţă, dublez în conştiinţa mea întreaga existenţă naturală. Cogito, prin urmare, este o operaţie colectivă şi un termen colectiv pentru tot conţinutul conştiinţei mele.

Acum, orice om trăieşte această stare a lui cogito cartezian, adică orice om ia în conştiinţa lui realitatea, orice om prinde realitatea, orice om trăieşte această realitate. Trăirea realităţii se face tocmai prin aceste operaţii pe care le îndeplineşte conştiinţa mea. La unii însă acest cogito este expres, iar la alţii este implicit; la unii cogito este operaţie reflexivă, la alţii, operaţie pur şi simplu pasivă. Adică, eu am ceasornicul înaintea mea, mă uit la el, cogito este în funcţiune. Dar pot să spun încă altceva, pot să trăiesc starea în care am ceasornicul în faţa mea. Vasăzică, cogito este în funcţiune, dar, în acelaşi timp, îmi dau seama, cogito fiind în funcţiune, că am ceasornicul în faţa mea. Adică, asupra lui cogito se plasează un al doilea cogito, asupra complexului, asupra vieţii conştiinţei mele se grefează o a doua conştiinţă, se grefează conştiinţa faptului de conştiinţă. Adică, asupra cunoştinţei unui lucru, aş zice, mai exact pe româneşte, asupra cunoaşterii unui lucru, se reflectează conştiinţa cunoaşterii lucrului. Acest al doilea cogito, cum i-am zice, formează, la rândul lui, o lume pentru sine: ceea ce era înainte lumea noastră reală, lumea noastră naturală, avem [acum] pe un plan mai ridicat, aproape ca analog, această viaţă a conştiinţei.

În această viaţă a conştiinţei obiectele şi valorificările sunt, grosso modo sau la prima vedere, la fel cu obiectele şi valorificările din primul univers, din universul nostru sensibil, din universul nostru real. Ce am eu din universul real? Stările de conştiinţă, cunoaşterea acestui univers real. Ce am eu din acest al doilea cogito suprapus? Tot cunoştinţe, valori. Vasăzică, pentru mine, pentru conştiinţa omenească ce gândeşte nu există deosebiri principiale între o cunoştinţă şi cealaltă. Este o cunoştinţă care se exercită o dată asupra unor obiecte, altă dată asupra altor obiecte, numai că este o deosebire între aceste obiecte.

Spuneam adineauri, sunt orientat, îmi îndrept eu atenţiunea asupra lumii naturale, asupra lumii reale, sau nu mi-o îndrept, lumea aceasta există şi continuă să existe. Tot aşa se întâmplă şi în ordinea de-a doua? În unele cazuri da, în altele însă, nu. Vă închipuiţi d-voastră că conştiinţa mea creează, din considerarea lumii naturale, numărul? Numărul este un obiect, o existenţă de sine stătătoare. În momentul în care l-am creat, numărul acesta poate să fie observat, studiat, descris, cercetat etc. Numai că, în momentul în care eu nu-l mai consider, numărul nu mai există. Aritmetica este un corp de doctrină, dar ea nu are existenţă decât în măsura în care îmi îndrept interesul, mă orientez asupra ei. Dincolo, în aşa-numita orientare naturală, acolo lumea există; dincoace, în aritmetică, în lumea aceasta a numerelor, numărul nu există decât prin existenţa unei conştiinţe, adică a conştiinţei omeneşti în genere, nu a mea, a ta şi a celuilalt, [ci] a conştiinţei omeneşti în genere.

Vedeţi dar care este deosebirea; este o lume cu o existenţă de sine stătătoare şi este o lume cu o existenţă condiţionată de orientarea noastră. Lumea are orientare aritmetică, deci conştiinţa omenească în genere are orientare aritmetică? Există aritmetică. N-are această orientare, aritmetica încetează să existe. Dincolo, pot să am sau să nu am acea orientare naturală, lumea va continua să existe şi, mai curând sau mai târziu, eu sau conştiinţa omenească în genere va fi forţată să ia cunoştinţă de ea. Aceasta este deosebirea fundamentală între lumea reală şi cealaltă lume, căreia i-am zice lumea ideală sau, mai bine, între lumea naturală şi lumea ideală, pentru că termenul de „real" este ceva neclar. Aceste două grupe mari epuizează, propriu-zis, întreaga existenţă, epuizează materialul nostru de gândire, materialul de cunoştinţă şi, în afară de aceste obiecte, nu mai există nimic care să fie obiect pentru conştiinţa noastră şi material care să intre în cunoaşterea noastră.

Vedeţi însă, caracteristic pentru ambele grupe de fapte este că ele sunt cunoaşteri care se raportează la obiecte din afară de ele, adică ele au - cum am spus şi altă dată - acest caracter intenţional. Orice lume, adică orice cunoştinţă a noastră, orice cuvânt pe care noi îl pronunţăm ca semn al unui concept al nostru, să zicem, nu se închide în el însuşi, ci întotdeauna iese în afară de el şi indică semnul unui obiect din realitate, fie din lumea naturală, fie din lumea ideală. Comun, prin urmare, ambelor grupe de obiecte de cari vorbeam adineauri este că, atunci când ele ajung la cunoaşterea noastră, această cunoaştere a noastră tinde să se întoarcă înspre obiect. Vasăzică, este ceva în el care ne scoate [în] afară de cunoaştere, în afară de conştiinţa noastră. Să iau un exemplu; când zic: „sufăr", am exprimat pur şi simplu o stare a mea sentimentală. Această stare a mea sentimentală este obiectul ideal, este obiect pentru cel de-al doilea cogito, un obiect, în aceeaşi măsură în care lampa este obiect pentru cel dintâi cogito. Nu este nici o deosebire din punctul de vedere logic între unul şi celălalt. Este o deosebire structurală, din punct de vedere ontologic, aş zice, pe care v-am arătat-o adineauri. Dar, din punct de vedere logic, nu este absolut nici o deosebire; adică, funcţiunea se îndeplineşte exact în acelaşi fel, fie că cunoaştem primul cogito: un obiect din lumea reală, fie că cunoaştem cel de-al doilea cogito: un obiect din lumea ideală, funcţiunea este aceeaşi şi, deci, şi termenii sunt echivalenţi în funcţiune. Aceasta este o considerare reală a lumii. De îndată ce fiecare lume păstrează caracterul acesta intenţional, atunci orice cunoştinţă a mea nu poate să fie considerată decât în strânsă legătură cu ceea ce arată, cu obiectul pe care-l indică. Aceasta este o poziţie reală în filosofie, dar o poziţie care nu este totdeauna cea mai folositoare.

Acum ajungem la problema pe care o anunţam la început. 

5. Noi avem nevoie de aşa-numita considerare logică. Ce însemnează considerare logică?

Există înaintea mea lumea în generalitatea ei, lumea naturală, lumea reală, lumea ideală. Această lume este pentru mine obiect de cercetare. Eu afirm existenţa unui lucru, dar, în acelaşi timp, pot să fac o operaţie analoagă, analoagă numai, cu aşa-numita îndoială metodică a lui Descartes: voi încerca să mă îndoiesc de existenţa lumii acesteia. De pildă, am afirmat existenţa obiectului A şi pe urmă încep să încerc numai a mă îndoi de existenţa acestui obiect A. Asupra felului de existenţă, evident că nu este nici o discuţiune. Încerc, vasăzică, această operaţiune pe care vreau s-o fac, să mă îndoiesc. Ce se întâmplă? Eu nu spun: obiectul A nu există, pentru că aceasta ar însemna că eu neg obiectul A. Îndoiala mea nu este negarea realităţii. Dar zic: eu sunt în îndoială faţă de adevărul afirmaţiei "A există". Această afirmaţie: A există continuă să subziste, eu n-am dat-o peste cap. Eu nu spun: Afirmaţia "A există" este falsă, nu zic: A nu există, ci zic: eu pun oarecum la carantină, ţin sub bănuială această afirmaţie "A există". Ce se întâmplă cu ea? Aci vine partea cea mai grea, pe care v-o anunţam de la început. Ce se întâmplă cu această afirmaţie "A există", când o pun la îndoială? Un lucru foarte simplu: îi suspend eficacitatea; nu afirm că "A nu există", ci zic: "A există" s-o lăsăm deoparte, nu prejudecăm asupra cestiunii, o lăsăm la o parte. Rămâne afirmaţia "A există", dar îşi pierde sensul, adică îşi pierde eficacitatea aplicabilităţii.

Cred că este aproape clar. Când eu zic „ceasornic", un concept oarecare, ceasornic-conceptul indică obiectul ceasornic, intenţionează un obiect care este însuşi obiectul real, natural. Cum ar fi dacă aş suspenda funcţiunea conceptului? Conceptul „ceasornic" există, dar caracterul intenţional, adică indicarea obiectului prin concept, aceasta este suprimată.

Aceasta este, propriu-zis, considerarea logică, aceasta este perspectiva logică, punctul de vedere logic şi existenţa logică. Existenţa logică, punctul de vedere logic, perspectiva logică etc. nu schimbă întru nimic natura unei cunoştinţe, dar taie legătura dintre o cunoştinţă şi funcţiunea ei naturală. Funcţiunea naturală a oricărei cunoştinţe este tocmai indicarea obiectivă de care vorbeam adineauri. În momentul în care tai această indicare obiectivă, nu rămâne decât partea de cunoştinţă fără funcţiunea ei naturală şi această cunoştinţă fără funcţiunea ei naturală este cunoştinţa în existenţa ei logică.

Spuneam că, în adevăr, nu schimbă natura, structura cunoştinţei, pentru că ea este numai suspendată în activitatea ei; spuneam că este o deosebire între negare şi suspensiune. Vedeţi, punctul de vedere logic sau postularea, poziţia logică a cunoştinţei în general nu este, propriu-zis, scepticismul, pentru că eu nu mă îndoiesc asupra valorii, asupra posibilităţii cunoştinţei mele de a reprezenta, de a indica realitatea. Scepticul zice: adevărat, eu am cunoştinţă, am afirmaţia "A există", dar Dumnezeu ştie dacă în adevăr afirmaţia mea "A există" are vreun sens. Suspensiunea aceasta, i-aş zice fenomenologică, este, propriu-zis, refuzul de a face orice considerare asupra funcţiunii cunoaşterii, asupra funcţiunii inductive a cunoştinţei. Prin urmare, punctul de vedere logic este punct de vedere sceptic şi, pe de altă parte, nu este punct de vedere negativ. Punctul de vedere negativ este pur şi simplu: afirmaţia "A există" este neadevărată. Afirmaţia "A există" este neadevărată este tot aşa de puţin logică precum afirmaţia "A există", pentru că nu face decât să nege conţinutul unei cunoştinţe. Ei bine, acest conţinut al cunoştinţei este complet dat la o parte în această considerare logică. Ce face, prin urmare, considerarea logică? O operaţie foarte simplă, care poate că încă nu vă este aşa de clară: ea interzice cercetătorului de a face orice afirmaţie asupra valabilităţii cunoştinţei şi interzice cercetătorului de a face orice afirmaţie asupra funcţiunii cunoştinţei. 

6. Dar poziţia aceasta logică o să spuneţi d-voastră că poate să fie bună în altă parte, dar nu în teoria cunoştinţei, pentru că teoria cunoştinţei doar aceasta face: la un moment-dat ea trebuie să studieze, după cum v-am anunţat, tocmai legătura dintre cunoştinţă şi obiectul pe care-l indică cunoştinţa. Da, este adevărat, dar tocmai pentru ca să studieze legătura dintre cunoaştere şi realitatea însăşi, se cere ca cei doi termeni ai cunoaşterii să fie separaţi, bine delimitaţi. Deci, cunoştinţa care intră în cercetarea gnoseologică este în adevăr cunoaşterea privită din punctul de vedere logic. Punctul de vedere logic este - după cum aţi înţeles d-voastră - o metodă ceva mai largă decât domeniul teoriei cunoştinţei; adică, este o metodă care îşi are locul şi în logică, tot aşa de bine ca şi în teoria cunoştinţei.

Prin urmare, ca să legăm cu ceea ce am spus altă dată, deosebirea dintre teoria cunoştinţei şi logică nu stă în metodele acestor două discipline, ci în problemele speciale pe cari fiecare le are, şi anume: logica cercetează cunoştinţa sub specie logicae, înăuntrul ei înseşi; teoria cunoştinţei studiază cunoştinţa în raport cu termenul celălalt al procesului, adică în raport cu obiectul pe care o cunoştinţă îl indică. 

Iată câteva cuvinte, foarte puţine, foarte insuficiente, dar totuşi indicatoare, în linii mari, asupra metodei teoriei cunoştinţei şi asupra obiectelor cu cari teoria cunoştinţei are într-adevăr să lucreze.