I. Introducere în problematica teoriei cunoştinţei

[noiembrie 1925]

1. Originile teoriei cunoştinţei
2. Fundamentarea necesităţii acestui curs
3. Cunoştinţa. Aspectul psihologic şi cel logic
4. Teoria cunoştinţei - Gnoseologie - Epistemologie
5. Problema adevărului
6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirică

1. Am anunţat un curs de Teoria cunoştinţei, şi anume, de introducere în problematica generală a acestei discipline filosofice, determinat, între alte consideraţiuni, şi de aceea că la Universitatea noastră din Bucureşti un asemenea curs nu s-a făcut până acum.

În afară de prelegerile profesorului meu, Rădulescu-Motru, făcute pentru prima oară cam prin 1912 - prelegeri cari aveau mai mult un caracter metafizic, adică de vedere de ansamblu asupra realităţii, în afară de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, făcute acum doi ani, şi în afară de prelegerile mele, purtând asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformităţii legilor naturii, făcute acum trei ani, nu s-a făcut, ce puţin după câte ştiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunoştinţei la această Universitate.

Nu ştiu dacă, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de primă necesitate; cu alte cuvinte, nu ştiu dacă împărţirea aceasta pe felii a domeniului de speculaţiune filosofică este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastră în spiritul de filosofare.

Filosofia şi filosofarea ar trebui să fie unul şi acelaşi lucru. Şi, cu toate acestea, au ajuns să fie două lucruri distincte unul de altul, filosofarea rămânând pentru toată lumea un fel de atitudine spirituală în încercarea omului de împăcare cu sine însuşi, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil meşteşug al filosofiei, care a fost odinioară o preocupare personală a spiritului, s-a transformat adeseori într-un fel de meserie. Se învaţă astăzi filosofia cum se învaţă orice meşteşug; se învaţă filosofia într-o presupoziţie nedovedită încă, în presupoziţia că există un domeniu precis al filosofiei, cu o problematică precisă şi cu soluţiuni precise la această problematică.

Nu este părerea mea, întrucât mă îndeletnicesc cu meşteşugul filosofării. Dar trebuie să fie şi părerea mea, întrucât stau pe scaunul acesta - adică trebuie să contribui şi eu la lămurirea didactică a problemelor dezbătute în filosofie, al căror instrument de luptă este domeniul filosofării.

Teoria cunoştinţei este o disciplină ceva mai nouă. Ea a apărut mai întâi, conştientă şi de numele ei şi de importanţa ei, cam prin veacul al XIX-lea şi ameninţa la un moment-dat să devină filosofia însăşi; adică în momentul de criză a gândirii filosofice, care a fost perioada de după 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturală s-a făcut cu ajutorul acestei teorii a cunoştinţei sau a cunoaşterii. Au fost filosofi şi cercetători în ale filosofiei în Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, această teorie a cunoştinţei cu filosofia însăşi. Trebuie însă să o spunem de la început: nu există teorie a cunoştinţei ca disciplină filosofică, ca apariţiune de sine stătătoare în domeniul filosofiei, ci există probleme de teoria cunoştinţei cari, alături cu alte probleme, de altă natură, întregesc filosofia în cadrul ei natural şi în funcţiunea ei primitivă de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoriceşte, aş putea spune chiar că, dacă teoria cunoştinţei nu s-a constituit ca ştiinţă până în veacul al XIX-lea, este tocmai din cauză că, până în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodată o perioadă spirituală aşa de săracă încât să se mărginească interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor şi la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituală în filosofie. Teoria cunoştinţei a fost o preocupare constantă a spiritului omenesc - şi o să vedem îndată din ce motive a început să fie.

Dar această preocupare constantă nu a fost de sine stătătoare, ci s-a împletit întotdeauna cu preocupări din domenii anexe, cari, deşi logiceşte ar putea să fie distincte de teoria cunoştinţei, totuşi, din punctul de vedere al necesităţilor spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se întregesc.

Această afirmaţiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic şi un fenomen chimic. Este evident că putem face o cercetare fizică a realităţii şi una chimică a aceleiaşi realităţi; dar nu este mai puţin adevărat că realitatea, în ea însăşi, nu este nici fizică, nici chimică, ci este pur şi simplu realitate; că poate să ne ofere perspective diferite asupra ei, dar că, în definitiv, ea rămâne una şi aceeaşi.

Atâta timp, prin urmare, cât filosofia a rămas în adevăr preocuparea aceasta metafizică a construirii viziunii de ansamblu a universului, nici nu a simţit omenirea nevoia unei delimitări precise în diferite discipline filosofice. Şi atunci, logică, psihologie, teorie a cunoştinţei, morală, estetică şi celelalte erau probleme cari se împleteau şi, împletindu-se, prezentau nu realitatea însăşi, ci realitatea vieţii spirituale. Dar, în momentul când, cum spuneam, sufletul omenesc nu a mai fost destul de bogat, când necesitatea aceasta spirituală de opunere a individului în faţa universului sau de împăcare a individului cu întreaga existenţă a căzut, în momentul acesta tradiţiunea gândirii filosofice s-a realizat, însă transformată, adică a devenit un fel de cercetare metodică asupra filosofiei care se făcea până atunci. Şi atunci, în locul filosofiei care se făcea până atunci, în locul filosofiei ca rezultat al necesităţii de filosofare a omenirii, a apărut filosofia care nu era decât cercetarea filosofiei anterioare - activitate spirituală care a deschis calea la noi probleme, care a deschis calea problemei istoriei filosofiei, a problemei enciclopediei filosofiei, nu în înţelesul în care se face la noi acum, ci în înţelesul sistematizării filosofiei.

Ei bine, astăzi sistematica filosofică este o realitate; este o realitate care are şi părţile ei rele, dar care are, incontestabil, şi părţile ei bune.

Este evident că, în principiu, a filosofa trebuie să poată toată lumea. Dar este iarăşi evident că necesitatea aceasta de a filosofa nu o are, de fapt, nu o simte toată lumea. Este, pe de altă parte, iarăşi adevărat că, în orice moment, gândirea noastră şi atitudinea noastră spirituală în faţa realităţii, în faţa existenţei nu este de sine stătătoare, ci este oarecum - aş zice - dependentă de tradiţiunea noastră istorică. Conştient sau inconştient, a început de la o vreme, şi anume, cam de pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, să fie dependentă şi de altceva, şi anume, de tradiţiunea scrisă; adică, a început să fie dependentă de erudiţie.

Ceea ce cunoaşte veacul al XIX-lea şi veacul al XX-lea ca metodă de lucru este, în adevăr, un aspect cu totul nou al activităţii acestei speculaţiuni. Dacă aţi deschide cărţile de filosofie, aţi fi totdeauna izbiţi de puţinătatea argumentelor polemice, aţi fi totdeauna izbiţi de autenticitatea cu care fiecare filosof îşi expune punctul său de vedere. Nu există, în marea generalitate a cazurilor, propriu-zis, erudiţiune sau trimiteri în josul paginei, nu există material asupra căruia să se speculeze, care să fie altul decât acela dat de observarea directă a celui care filosofează şi de puterea creatoare directă a celui care filosofează. Adică, nu există, până la sfârşitul veacului al XVIII-lea, aşa-numita filosofie despre ceea ce a spus cutare, ci există filosofia de-a dreptul, în contact direct cu realitatea. Şi între această realitate directă şi cel care filosofează nu se mai aşază nimic.

Trebuie să fiţi izbiţi şi d-voastră, după cum este izbită majoritatea cercetătorilor, de faptul acesta, în adevăr surprinzător, că marii cugetători ai omenirii, la cari filosofia a fost în adevăr o necesitate organică şi nu un meşteşug învăţat, că marii cugetători nu au prea ţinut seama de ceea ce au spus cei dinaintea lor. Filosofia lor este un fel de ţâşnitură spontană, un fel de reacţiune a tuturor forţelor lor sufleteşti.

Eu am mai spus şi cu altă ocaziune că Pascal, care este unul din vârfurile cele mai de seamă ale vieţii spirituale omeneşti, era un ignorant în materie de filosofie. El şi-a făcut cultura filosofică cu Montaigne, care spunea că cutare spune cutare lucru şi cutare, cutare lucru, în tonul în care obicinuia să-şi scrie Eseurile. Iar Kant, pe care d-voastră îl învăţaţi şi cu privire la care se zice că noi îl ştim pe dinafară, ceea ce nu este deloc exact, Kant citează în toată opera lui, care este de câteva mii de pagini, doar câteva nume mai mari şi aceasta incidental. De altfel, Kant este prototipul omului incult. Desigur, vi se pare ciudat. Ei bine, ştiţi cum făcea Kant geografie? Era profesor de geografie fizică şi nu văzuse în viaţa lui un munte! Făcea geografie, fapt constatat, după romanele de călătorii.

Desigur că veţi zice: Ia uite cum se făcea ştiinţa pe vremea aceea! Ei bine, domnilor, se făcea cel puţin tot atât de bine ca şi acum.

Vasăzică, filosofarea sprijinită pe erudiţiune este o cucerire a veacului al XIX-lea, o cucerire pe care, desigur, noi nu putem să o trecem astăzi cu vederea. Este adevărat că noi astăzi suntem ceva mai jos decât un Kant sau un Descartes; dar nu este mai puţin adevărat că, dacă i-am prinde pe unul din ei la un examen de anul I, nu ştiu dacă ar răspunde cel puţin atât cât ar putea răspunde un student de anul I; însă ar gândi ceva mai mult, desigur, decât 14 profesori la un loc. Aceasta este singura deosebire între cultura filosofică a vremii noastre şi cultura filosofică a vremii trecute. 

2. Dar noi suntem, în definitiv, prinşi în ruajul acesta al existenţei şi nu putem să ignorăm în adevăr ceea ce ni se impune. De îndată ce o realitate a fost creată, nu poţi să-i comanzi să se dea la o parte. Poţi să te dai cel mult tu la o parte, în măsura în care nu eşti realitate, dar realitatea nu poţi să o îndepărtezi.

Şi atunci, este evident că noi astăzi în filosofie judecăm, în afară de elementul personal şi de elementul realităţii propriu-zise, cu un al treilea element, care este tocmai ceea ce s-a spus până la noi. Astăzi, la drept vorbind, nici nu mai putem să facem ca Pascal sau Descartes (lasă că ni s-ar spune că facem literatură, ceea ce nu ar fi tocmai un reproş greu de suportat), dar, pentru uzul nostru personal, problematica este astfel schimbată, instrumentele noastre de lucru sunt astfel modificate, încât, dacă am face filosofie ca pe vremea lui Pascal, nu am avea, desigur, nici un succes. De ce? Pentru că am vorbi pur şi simplu un alt limbaj decât acela pe care-l vorbesc specialiştii.

Aţi deschis d-voastră vreo istorie a filosofiei unde să vedeţi pe Pascal? Nu există! Aţi deschis vreo istorie a filosofiei unde să găsiţi pe Goethe? Nu există nici aceasta! De ce? Nu erau doctori!

Prin urmare, limbagiul filosofic schimbându-se în măsura în care se schimbă şi schimbarea aceasta făcând astăzi parte integrantă - vorbesc serios, fără nici un fel de ironie - din structura noastră spirituală, noi suntem ţinuţi, în adevăr, să urmăm punctul de vedere al realităţii noastre de azi. Altfel riscăm să fim pur şi simplu în afară de ziua noastră de azi şi [să] nu avem nici un rost.

Deci, interesul nostru pentru problemele de teoria cunoştinţei, adică interesul nostru pentru tratarea după metode ştiinţifice a problemelor de teoria cunoştinţei este un interes care nu este deplasat. Iar pe mine, personal, nu mă surprinde decât un singur lucru: că teoria cunoştinţei a trebuit să pună 50 de ani ca să ajungă de la Berlin la Bucureşti. Mă surprinde, cu alte cuvinte, lucrul acesta, că în momentul când structura noastră spirituală se adaptase deja demult Apusului, nu am ajuns la concluziunea că trebuie să facem şi un curs de teoria cunoştinţei, când admisesem deja toate modalităţile de lucru, de cercetare ale epocii contimporane.

Iată, prin urmare, unde stă fundamentarea necesităţii acestui curs de teoria cunoştinţei şi iată, în acelaşi timp, cari sunt rezervele ce trebuiesc făcute în legătură cu importanţa acestui curs - rezerve cari se încheagă în cea mai însemnată, şi anume, că teoria cunoştinţei nu este o disciplină de sine stătătoare, iar ceea ce studiem noi în teoria cunoştinţei nu se prezintă în realitate în aceeaşi îmbinare, în aceeaşi închegare în care se vor prezenta problemele în seria de prelegeri pe care am să o fac înaintea d-voastră.

Prin urmare, teoria cunoştinţei ce poate să fie altceva decât o considerare a acestei realităţi care se cheamă cunoştinţă?

O să spuneţi, desigur, că teoria cunoştinţei definită ca o teorie a cunoştinţei este o tautologie. Ei bine, nu este, şi iată de ce: pentru că numele acesta de teorie a cunoştinţei este cu mult prea larg faţă de ceea ce cuprinde ea propriu-zis. Aş zice, faţă de obiectul ei, dar nu zic: faţă de obiectul ei, pentru un motiv foarte simplu. Există o întreagă tendinţă în filosofie, [proprie] nu numai filosofiei, dar [şi] ştiinţei în general, care crede că orice ştiinţă se poate defini prin obiectul ei. Părerea aceasta este pentru mine absolut nefundată, pentru simplul motiv că nu există, în toată activitatea noastră omenească, nici o ştiinţă care să aibă un anumit obiect. Tot ceea ce formează obiectul cercetărilor noastre este realitatea şi această realitate, aceeaşi realitate, este cercetată în toate operaţiunile noastre intelectuale, nu numai în cele ştiinţifice, ci şi în cele filosofice. Nu există nici o ştiinţă - fizică, chimie, matematică, psihologie, estetică etc. -, nu există obiect care să delimiteze un teren anumit al unei ştiinţe.

Orice ştiinţă se raportează la întreaga realitate; altfel spus, câmpul de activitate al întregei ştiinţe sau câmpul la care se referă obiectul oricărei ştiinţe este întreaga realitate.

Dar asupra acestei realităţi spiritul nostru poate să arunce tot felul de priviri. Adică, spiritul nostru se acordă unei sume de perspective şi fiecare din aceste perspective reprezintă, pentru noi, domeniul unei ştiinţe.

Prin urmare, ceea ce determină domeniul unei ştiinţe nu este obiectul ei şi nu sunt obiectele [cele] pe cari noi le cercetăm în această ştiinţă, ci sunt aspectele sub cari noi, în fiecare din aceste ştiinţe, privim realitatea. Astfel, avem aspectul fizic al realităţii, aspectul chimic, aspectul matematic sau [cel] logic etc., dar nu avem o realitate fizică, chimică, matematică sau logică. Realitatea este, cu alte cuvinte, aşa cum se prezintă ea, într-un tot înăuntrul căruia noi nu decupăm, propriu-zis, terenuri, ci ne creăm pur şi simplu perspective. Deci, propriu-zis, nu se poate vorbi de obiectul unei ştiinţe, ci cel mult de temele pe cari o ştiinţă are să le rezolve în legătură cu realitatea. 

3. Ei bine, câmpul sau perspectiva largă pe care teoria cunoştinţei o deschide asupra realităţii este tocmai perspectiva aceasta a cunoştinţei, prospectarea realităţii din punctul de vedere al cunoştinţei.

Dar punctul de vedere acesta al cunoştinţei, prin el însuşi, nu este suficient pentru ca să delimiteze tema teoriei cunoştinţei. O cunoştinţă este, fără îndoială, o realitate; adică, presupune de la început că avem o materie, un material asupra căruia lucrăm, material pe care ni-l luăm din realitate, material pe care, prin urmare, îl avem înaintea noastră. Noi nu avem decât să-l cercetăm. Cercetarea materialului acesta ar trebui să dea, după titulatură, disciplina noastră: teoria cunoştinţei. Lucrul acesta însă nu este tocmai exact, pentru că cunoştinţa poate să fie studiată în diferite feluri şi fiecare fel în parte în care noi studiem cunoştinţa ne dă, din punct de vedere al specificării şi clasificării în domeniul preocupărilor noastre ştiinţifice, discipline diferite.

Cunoştinţa este, fără îndoială, o realitate, dar această realitate poate să fie privită din mai multe puncte de vedere. Cunoştinţa este, în primul rând, ceva, o existenţă oarecare - hai să zicem, chiar un obiect -, ceva care ne spune nouă ce este realitatea. Dar cunoştinţa aceasta, care ne spune nouă ce este realitatea, are, pe de o parte, o viaţă a ei, iar pe de altă parte, o structură a ei. Deci, cunoştinţa poate să fie privită o dată în felul ei de realizare concretă şi poate să fie privită, altă dată, în afară de această realizare concretă, în structura ei propriu-zisă.

Realizare concretă a cunoştinţei înseamnă considerarea cunoştinţei în existenţa ei temporală, adică în realizarea ei într-un individ, în sufletul individual. În cazul acesta, noi am avea de cercetat cum se naşte cunoştinţa, cari sunt elementele din sufletul nostru şi elementele din corpul nostru cari contribuie la formarea acestei cunoştinţe şi cum se dezvoltă mai târziu această cunoştinţă, cari sunt atitudinile noastre personale, care este partea noastră de activitate în constituirea acestei cunoştinţe.

Aceasta ar fi, prin urmare, cunoştinţa considerată în realizarea ei concretă, ceea ce nu ne interesează pe noi în teoria cunoştinţei.

Vedeţi dintr-o dată că am scos din teoria cunoştinţei totuşi ceva, care este tot o teorie a cunoştinţei; şi anume, am scos aspectul psihologic al cunoştinţei.

Există foarte multă lume - şi eu tocmai de aceea am insistat asupra acestui punct - care consideră că educaţiunea conştiinţei, de îndată ce este un fenomen individual, conştiinţa fiind un fenomen individual care se petrece într-un individ, este natural să fie o strânsă legătură între teoria cunoştinţei şi psihologie. Şi este adevărat că, în istoria gândirii omeneşti, punctul acesta de vedere psihologic sau, cum i se mai zice celuilalt, gnoseologic sau epistemologic, s-au întâlnit adeseori. Ca să nu vă amintesc decât de John Locke, lăsând la o parte toată şcoala psihologistă germană din veacul al XIX-lea.

Dar, dacă este vorba ca, în adevăr, noi să delimităm în domeniul acesta vast al gândirii filosofice, să delimităm precis perspectivele pe cari le putem avea, să delimităm precis caracterele şi, natural, temele problemelor fiecărei discipline filosofice, hotărât că trebuie să ţinem separat punctul de vedere psihologic de cel structural: punctul de vedere psihologic, care consideră cunoştinţa în realizarea ei concretă, în felul ei de naştere; punctul de vedere de structură, care consideră cunoştinţa în ea însăşi, independent de realizarea ei.

Acest punct de vedere structural este în general cunoscut sub numele de punct de vedere logic. Şi este natural că această unitate, această considerare structurală este destul de fundată pentru ca, în adevăr, să fundeze ea însăşi, la rândul ei, pretenţiunea atâtor cercetători cari au zis că nu există decât două posibilităţi de a considera cunoştinţa, şi anume, psihologică şi structurală, deci psihologică şi logică.

Psihologia şi logica şi-ar împărţi, prin urmare, fără rest, tot domeniul de probleme cari se pun în legătură cu această cunoştinţă. Şi totuşi, dacă este vorba să facem o diviziune fără rest, sau o diviziune precisă, pe baza unui criteriu unitar, ireductibil, a materialului acesta, trebuie să admitem o nouă împărţire.

În adevăr, cunoştinţa, în ea însăşi, este un obiect; dar funcţiunea fundamentală a acestui obiect este că e, după cum i-o indică numele, o cunoştinţă, adică îmi spune ceva despre [alt]ceva.

Vasăzică, cunoştinţa în ea însăşi închide două elemente propriu-zise: închide, în primul rând, elementul acesta, obiectul pe care-l reprezintă ea în existenţa ei de cunoştinţă; şi mai închide, în al doilea rând, obiectul pe care ea îl denumeşte.

O judecată pe care o fac este o cunoştinţă, dar judecata aceasta pe care o fac este o cunoştinţă pentru că îmi spune ceva despre ceea ce este în afara acestei cunoştinţe. Cu alte cuvinte, orice cunoştinţă este cunoştinţă în măsura în care are, cum spuneau scolasticii, un caracter intenţional; adică, în măsura în care îmi indică ceva în legătură cu un obiect din afară de ea însăşi. Şi atunci, este natural ca noi să deosebim punctul de vedere strict imanent - aş zice: punctul de vedere din care noi nu considerăm decât cunoştinţa în ea însăşi - şi punctul de vedere din care noi considerăm cunoştinţa în raport cu obiectul pe care-l intenţionează.

Cunoştinţa în ea însăşi, independent de conţinutul ei, independent, prin urmare, de obiectul pe care-l indică, este, în adevăr, un domeniu precis, şi acest domeniu este acela al logicei.

Logica consideră cunoştinţa sub raportul formei ei, sub raportul ei formal, adică neţinând seamă de conţinutul, de obiectele pe cari această cunoştinţă ni le indică. Dar rămâne încă un domeniu, destul de vast, tocmai domeniul acesta care consideră cunoştinţa în legătură cu obiectele pe cari ni le aduce nouă în conştiinţă. Şi acest domeniu este domeniul precis delimitat şi delimitabil în genere la teoria cunoştinţei.

Dar teoria cunoştinţei, aşa delimitată cum am arătat-o, adică considerarea cunoştinţei în legătură cu obiectul pe care-l indică, considerarea cunoştinţei din acest punct de vedere nu se acoperă, propriu-zis, cu numele de teoria cunoştinţei, pentru că în această perspectivă noi trebuie să distingem două feluri de probleme: o teorie a cunoaşterii şi o teorie a cunoştinţei; adică, o teorie în care noi supunem operaţiunea de cunoaştere unei analize şi o teorie în care noi supunem precipitatul acestei operaţiuni de cunoaştere unei analize, care este însăşi cunoştinţa.

Dacă am merge însă aşa mai departe, ar trebui să creăm o mulţime de ştiinţe, am face ceea ce a făcut veacul al XIX-lea, care nu a făcut altceva decât să creeze o mulţime de ştiinţe. Şi atunci, trebuie să ne punem întrebarea: până unde trebuie să meargă această ramificare a activităţii noastre? În momentul când noi am separat psihologia de o parte şi logica de altă parte, cred că ne putem mulţumi cu aceste domenii. 

4. Dar revenim la obiecţiunea pe care am făcut-o adineauri, tocmai ca să arăt că numele de teoria cunoştinţei în româneşte este un nume neprecis. În limba germană se zice: der Erkenntnistheorie. Trecând în limba română, a devenit sau teoria cunoştinţei, sau teoria cunoaşterii. Sensul nu este precis. Sunt cugetători cari vorbesc de una, cum sunt alţii cari vorbesc de alta. Este adevărat că adeseori preferinţele acestea sunt mai mult de sonoritate. Dar v-am arătat că există şi o fundare în fapt a acestor preferinţe. Prin urmare, dacă voim în adevăr să înglobăm într-un singur tot de cercetare şi cunoaşterea, şi cunoştinţa, deşi numele este ceva cam barbar, aş prefera să-i zicem epistemologie, cum îi zic englezii, sau gnoseologie, cum îi zic italienii. În această gnoseologie sau epistemologie, noi cercetăm problema cunoştinţei în legăturile ei cu realitatea.

Dar însăşi punerea în problemă, aşa cum am făcut-o noi, indică numaidecât perspectiva aceasta pe care o deschidem noi asupra cunoştinţei. De îndată ce cunoştinţa trebuie studiată în legătură cu realitatea, veţi înţelege numaidecât că trebuie să ne întrebăm: în ce măsură cunoştinţa noastră ne reprezintă realitatea; adică, în ce măsură cunoştinţa noastră se mulează pe realitate. Cu alte cuvinte: este cunoştinţa noastră adevărată sau nu? 

5. D-voastră ştiţi că problema adevărului este o problemă de logică şi dintr-o dată auziţi acum - acei cari nu cunoaşteţi acest punct de vedere, care, de altfel, nu este numai al meu - că problema adevărului nu intră în logică, ci în teoria cunoştinţei.

Evident, de îndată ce admitem despărţirea aceasta între logică şi teoria cunoştinţei, trebuie să admitem şi despărţirea sau trecerea aceasta a problemei adevărului de la logică la teoria cunoştinţei, pentru simplul motiv că logica, considerând cunoştinţa în ea însăşi, independent de tot ceea ce există, şi de timp şi de spaţiu, adică de formele realităţii concrete, nu poate să ne spună dacă cunoştinţa noastră este adevărată. Logica poate să ne spună cel mult dacă o cunoştinţă a noastră este corectă, dacă o încheiere pe care o tragem noi este justă, adică dacă este făcută după toate regulile artei - atât şi nimic mai mult.

Ce înseamnă a face însă un raţionament după regulile artei - raţionament care poate să fie bun sau rău? Se întâmplă uneori ca raţionamentul să nu fie făcut după toate regulile logicei şi totuşi să fie bun, adică să corespundă realităţii. Prin urmare, propriu-zis, problema aceasta a realităţii nu poate să intre în logică, ea trebuie să intre în teoria cunoştinţei, care pune în adevăr problema realităţii.

Dar tocmai pentru că teoria cunoştinţei pune în adevăr problema realităţii, prin aceasta ea însăşi îşi creează alt grup de probleme. Cunoştinţa este ceva care ne spune altceva despre [un] alt ceva. Sunt, prin urmare, o mulţime de ceva-uri aci.

Ce însemnează aceasta? Însemnează că teoria cunoştinţei pleacă de la anumite lucruri date. Când ni se spune că cunoştinţa se referă la un obiect în afară [de] el însuşi, noi presupunem existenţa unui obiect în afară de noi şi în afară de conştiinţa noastră - o presupoziţie pe care noi o găsim de fapt când începem teoretizarea. Şi atunci, teoria cunoştinţei trebuie să facă şi această operaţie, în afară de aceea de a studia valoarea cunoştinţei, de a descoperi cari sunt diferitele presupoziţii pe cari le facem noi atunci când trăim procesul de cunoaştere; altfel spus, cari sunt condiţiunile preexistente acestei cunoştinţe, cari sunt elemente[le] asupra cărora nu putem să discutăm aşa mult, dar cari, totuşi, fac parte integrantă din toată fabrica aceasta a noastră spirituală, al cărei fabricat este tocmai cunoştinţa.

În afară, cunoştinţa se raportează la realitate. Dar până la ce limită putem să împingem noi această pătrundere a cunoştinţei în realitate? Aceasta constituie un alt grup de probleme. Grupe de probleme mai sunt şi altele, pe cari fără îndoială că o să le studiem, dar cari - ţin să vă spun de la început, ca să înţelegeţi şi spiritul în care vreau să fac acest curs - nu se deduc după un criteriu oarecare. Nu există un criteriu logic de despărţire a acestor probleme, a acestor grupuri de probleme, ci pur şi simplu un criteriu empiric de observaţie.

Cum le vom împărţi? Câte grupe vom avea? Dintru început nu putem spune nimic. Trebuie să le vedem pe toate câte sunt şi în toate problemele cari sunt trebuie să facem grupările pe cari structura lor intimă ni le impune. 

6. Prin urmare, metoda pe care o întrebuinţez eu şi pe care am întrebuinţat-o, de altfel, şi la logică - deşi de către unii a fost întovărăşită, poate, de oarecare ridicare din sprâncene -, metoda pe care o întrebuinţez eu în încercarea mea de a teoretiza asupra filosofiei, este o metodă empirică; aceasta nu pleacă nici de la principii apriorice, nici de la idei preconcepute, ci pur şi simplu de la constatări asupra realităţii, aşa cum este ea în viaţa noastră şi tot aşa cum o trăim noi.

Din moment ce materialul pe care îl studiem este în faţa noastră, când nu putem decât să observăm acest material, să-l descriem sau să-l clasificăm, din acel moment nu facem o ştiinţă deductivă, ci pur şi simplu o operaţiune empirică. De aceea, vă spun, metoda pe care o voi întrebuinţa în această expunere pe care o fac înaintea d-voastră în cursul acestui an este metoda empirică, fiind singura care pleacă de la realitate şi care, prin urmare, prezintă de la început toate garanţiile că vorbim despre realitate şi nu despre altceva.