poezie

 
„Urare binevoitoare
Coconiţei răposate.”
 
Dormi dulce somn netulburat
În flori şi în dantele,
Dormi că ţi-au pălit mâinile
În grelele inele.
 
Dormi rece somn ne’nfiorat
De gânduri, nici de vise,
Dormi ca ţi-au rănit pleoapele
Făcliile aprinse.
 
Dormi veşnic somn îmbălsămat
În beznă şi-n uitare,
Dormi că ţi-a muşcat buzele
A Morţii sărutare.

Din goană-l săgetară trădat într-o strâmtoare
Şi-n adâncimi de codri, sub ceru-nnegurat,
Crunţi vânători de zimbri urlând i-au înălţat
O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare.
 
Şi trupuri răstignite şi tigve rânjitoare,
Şi prunci zdrobiţi şi roabe cu sânul spintecat
Se sbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat,
Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare.
 
În purpura înfiptă pe zalele-aurite
Cuceritorul pare urdiilor cernite,
Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,
 

 
„Siste gradus, temerarie...”
Minunea Sfântului Grigore Papa
 
De furia furtunii au nu te temi, străine
Cu searbăd chip, ce singur, prin ceaţă, treci gemând,
De te vei pierde-n codri amar va fi de tine,
Nu vezi cum fierb nori negri la zare fulgerând?
Ascultă vântul rece în apriga-i mânie
Ce sumbru vaier smulge stejarilor trufaşi,
Stă gata să pornească năprasnica urgie
Cerească, şi mai pregeţi? – opreşte ai tăi paşi!
Chiar pasărea de noapte ce-a cobe-n selbă ţipă

 
Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi
El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite;
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite,
Îi curge mândrul sânge pe platoşă şiroi.
 
Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi,
Şi când îşi aminteşte cum, de păgâni răpite
Plăpândele domniţe în lanţuri zac robite,
Şi cum tăiaţi pieriră coconii amândoi,
 
Pe-un mal de râpă calul şi-opreşte deodată,
Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată,
Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain,
 

 
„Charme divin de mes loisirs,
Solitude, que tu m'es chère”
Casanova de Seingalt
 
E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.
 
Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,

 
În sfânta mănăstire de-ai mei părinţi zidită,
Muncindu-mi fără milă sărmanul trup uscat,
Acoperit de zdrenţe, de ani împovărat,
Îndur sub bolţi de jale o soartă urgisită.
 
Frumoasă-am fost odată, senină, fericită,
A ţării mândră Doamnă – dar lumea m-a uitat –
Şi-adesea amintindu-mi de visul spulberat
Crunt inima-mi zvâcneşte şi sângeră rănită.
 
Căci viaţa mea în lacrimi şi-a oglindit izvodul
De când cu oastea-i, falnic, ursitul meu, Voievodul
Purces-a să înfrunte păgânele urdii;
 

 
Tăiat-au de Rusalii pre jupan...
 
Pe-o culme, lângă-un iezer, durează-o mănăstire
Boierul... Mult bătrân e: dinţi nu mai are-n gură,
Posteşte, se grijeşte, bârfeşte şi strâmb jură,
Stă cuvios în strană şi zice din psaltire.
 
E mic de stat, făţarnic, semeţ şi crud din fire,
Viteaz spătar fu-n lupte, dar azi când barba-e sură,
Cu dreapta se închină, cu stânga smulge, fură,
Despoaie şi ucide în setea-i de hrăpire.
 
De neam e Basarabă, şi rudă cu Voievodul,

 
Nimic nu o-mblânzeşte, nimic nu o-ncovoaie,
Ani are peste sută şi multe-a pătimit:
Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit,
Dar n-a putut durerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.
 
Şi fără preget luptă, împilă şi jupoaie;
Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit
Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit –
Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie
 
A urii. Iar când noaptea l-a candelii lumină
Bătrâna ce veghează, stingheră şi haină,
Trecutul răscoleşte, din ochi îi dau scântei.
 

 
Bea voios şi ospăta...
 
El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.
 
Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.
 
Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,

 
Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie
În care raza zilei se cerne tainic, lin,
Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin,
Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.
 
An după an înşiră, domnie cu domnie,
Rănit de soartă însă, de părtinire plin,
El pana-nverşunată îşi moaie în venin,
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie
 
Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări,
Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri