Poezie filozofică

Cu puţine ceasuri înainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, îmi repeta amărât vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding...

Familiară şi sentenţioasă, fraza nemţească o auzise el odinioară sunând indulgent şi rece, ca o sentinţă ce-i era cu totul neaşteptată; şi în luciditatea exagerată a frigurilor celor din urmă Cerna şi-o amintea, chinuit încă de neastâmpărul surprinderii amare care-l lovise cu ani în urmă - o impresie ce părea că niciodată nu încetase de a-i fi actuală.

A fost o întâmplare lamentabilă şi ciudată.

Cerna ieşise în lume, cu versurile lui entuziaste şi oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni şi grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi şi celui mai simplu naţionalism literar român. Trebuiau glorii literare nouă şi mari, cu orice preţ. Atunci manifestări de talente cât de puţin convenabile erau înălţate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici şi şcoli se sfădeau de la descoperirea lor, sau îşi făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulaţii onorabile dar pătimaşe.

S-ar părea că, o clipă, însuşi minunat cumpănitul Maiorescu a greşit la fel, deşi nu în aceeaşi măsură ca ceilalţi, în privinţa lui Cerna. Peste puţin, agerul şi recele om a trebuit să se regăsească pe sine, şi atunci, neapărat, de la el a venit vorba care trebuia: in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!... Aceasta desigur însemnează nu doar că gândirea abstractă nu poate fi, ca şi orice alt cuprins intelectual, material de artă literară, ci numai că felul acela de gândire ajunge mai lesne tiranic decât un altul, şi imperios dă la o parte arta, socotind că o înalţă deosebit prin prestigiul pompos al filozofiei sau al religiei.

În Germania, Cerna găsise o hrană hipertrofiantă pentru această prejudecată a unei estetice specific neartistice. Literatura clasică şi postclasică a nemţilor e îmbibată de "poezie" filozofică, şi asupra acestui soi de poezie ei au şi teoretizat din belşug. "Gedankenlyrik" e termenul în care se rezumă simptomatic această predilecţie sau slăbiciune literară; cuvântul şi ideea au dat titlu şi cuprins tezei de doctor a lui Cerna. De multe ori mi se plângea el că studiile acestea îl abăteau de la poezie până la complectă izolare de dânsa. Cred mai degrabă că desfacerea lui de poezie era un proces fatal. Poezia lui nu fusese decât produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care se nasc atâtea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decât în decepţii. Tristeţile şi neliniştile lui nu erau decât semnul unei dezorganizări care începea atunci să i se desluşească. O împrejurare agravantă pentru acest ţăran, atât de deştept, inimos şi curat la suflet, a fost că vanităţile curioase, de altfel naive şi ele, ale unor târgoveţi în ceartă mare pe glorie culturală, l-au cufundat cu exagerare în acea tinerească amăgire.

*

Poezia filozofică reprezintă încă pentru mulţi cărturari, îndeosebi pentru oamenii de şcoală, valoarea literară cea mai înaltă. Acest fel de poezie este serios, şi superior instructiv; şi foarte mulţi profani de tot felul sunt totdeauna gata să profeseze, când vine vorba de literatură, evlavia filozofică a oamenilor de şcoală. Fără îndoială, nu mai sunt numeroşi cei în stare să preconizeze agricultură sau zootehnie în versuri şi cu stil figurat; însă nici acest gust chiar nu a pierit până în zilele noastre.

În 1915 s-a premiat nu ştiu cu ce premiu un poem al fiziologului Charles Richet în onoarea lui Pasteur, şi acolo se găseşte poezie de felul acesta:

"Comme un fauve assoupli sous la main du dompteur,
"Le microbe feroce obeit a Pasteur.
O nature, o splendeur! Il protege, il vaccine:
Ce mal, c'est le charbon, et ses causes: un bacille".

Acestea sunt totuşi rarităţi, sau rămân tăinuite, ca opuri literare ale medicilor, inginerilor sau magistraţilor trecuţi la pensie, prin arhivele ateneelor de provincie.

În vremurile vechi de tot ale culturii europene, pe când încă nu se lămurise domeniile vieţii intelectuale, îşi scriau oamenii filozofia, adică ştiinţa lor de pe atunci, în versuri. Dar acea filozofie era în bună parte mitologică; stilul ei era esenţial şi natural poetic, pentru că gândirea de-abia căuta să se desfacă de imagine. Încă de pe vremea lui Aristotel însă această stare de lucruri trebuie să fi fost, pentru unii oameni învăţaţi cel puţin, de mult trecută. Filozoful acesta, unul din întemeietorii ştiinţei şi creator al propriului stil ştiinţific, critica astfel confuzia pe care o făceau profanii în întrebuinţarea cuvântului poet: "adevărat că pe acei ce tratează în versuri vreo parte din medicină sau din fizică lumea îi numeşte poeţi; dar Homer şi Empedocles nu au nimic comun decât versificaţia; de aceea e drept să-l numim pe cel dintâi poet, pe al doilea naturalist mai degrabă decât poet". Iar patru secole mai târziu, Plutarh refuză poemului filozofic al lui Parmenides calitatea poetică, fiindcă, zice el, poezie fără "mituri" nu se poate. Şi "mituri" traducem astăzi potrivit cu "imagini". Însă didactismul literar nu a încetat atunci; departe de asta!

Clericii din evul mediu, umaniştii şi neoclasicismul din veacurile următoare Renaşterii au fost stăpâniţi de ideea că poezia este un fel de ştiinţă - o disciplină academică şi un meşteşug cărturăresc. Pentru toate acele vremi poezia didactică era un gen literar de o calitate superioară, mai cu seamă dacă era scrisă în latineşte.

Romantismul a răsturnat multe din credinţele neoclasice, însă pe poet l-a proclamat profet şi mag; şi prin aceasta el a dat numai o formulă nouă didactismului moştenit din vechi.

Parnasienii şi naturaliştii, îmbătaţi de splendoarea ştiinţelor în secolul XIX, au primit în estetica lor dogma "adevărului", a rigorii ştiinţifice; s-au socotit adică magi ştiinţifici, şi unii dintre dânşii au înţepenit într-o atitudine solemnă de luminători ai maselor, de umanitari pozitivişti, încarnare nouă şi curioasă a clericilor cărturari de altădată; deşi pe de altă parte şi parnasienii şi naturaliştii chiar pregăteau energic emanciparea artei de toate vechile ei tutele. Încă nu demult, searbădul duhovnic al saloanelor pariziene de acum patruzeci de ani, Paul Bourget, care cumula o estetică de coiffeur-confident cu una de profesor de psihologie, judeca poezia cu filozofică asprime: "în faţa poeţilor, a celor mai tineri dintre ei chiar, se pune întrebarea: cum judecă ei oare viaţa? ce soluţie aduc problemei despre menirea noastră în lume? Despre acestea poeţii trebuie să aibă o idee. Ceea ce mă irită, la Hugo şi la Gautier, e că ei nu văd această idee. N-au o filozofie şi, credeţi-mă, nimic nu-i adevărat decât filozofia".

Mai stăruitor apăruse didactismul cel nou la J. M. Guyau, literato-filozoful ale cărui voluminoase foiletoane le sorbea tineretul, totodată umanitar şi slăvitor de ştiinţă, care încarna entuziasmele inevitabile pe la anii 90 ai veacului trecut. Guyau a fost, incomparabil, omul diletanţilor. Gândirea lui era o gelatină trandafirie: Arta este viaţa. Arta este iubire, este simpatia universală - Morala este Viaţa şi celelalte - Iubirea este viaţa, Iubirea este Ştiinţa - Iubire, Artă, Viaţă, totuna, un Tot sublim. Această manieră generoasă de a filozofa plăcea pe atunci la nebunie. Unii dintre noi îşi mai aduc aminte probabil teza de doctorat în care Jean Jaures, tribunul dulce şi sonor de mai târziu, rezolva cu umanitar avânt problema existenţei lumii exterioare, invocând tocmai fericita întâmplare că oamenii se iubesc aşa de frumos unii pe alţii.

Guyau respinge hotărât poezia care nu vrea să fie decât "un joc de imaginaţie şi de stil", "ţesătură strălucită de ficţiuni care n-ar avea nimic a face cu ştiinţa şi filozofia". O asemenea idee despre poezie "răpeşte artei orice seriozitate", o face incapabilă "să-şi ţină rangul în faţa ştiinţei"... Vorbind aşa, el spune tot ce trebuie spus. Nu toţi cei ce făceau teoria despre artă au vorbit tot atât de pe faţă ca Guyau; şi încă mai puţin acei care au venit de atunci încoace. Curajul de a evalua arta numai din punct de vedere pedagogic sau civic a slăbit şi slăbeşte continuu în zilele noastre.

De la o vreme, arta nu mai vrea să ştie de nici un jug, şi toate silinţele artiştilor tind fatal să dovedească specificitatea şi independenţa ei faţă de rudele care au epitropisit-o până deunăzi. Dar cetăţenii care fac teorie şi critică de artă au rămas, ca de obicei, în urmă; şi astăzi, cu o grimasă stângaci îndulcită, îşi răsucesc ochii spre această valoare nouă, care numai din inutilitate şi frumuseţe îşi face prestigiu suficient şi propriu. Ei simt, bravii cetăţeni, că acum obiecţiile vechi şi comode sunt în pericol să apară imediat neinteligente; totuşi, inima nu le dă drumul să desfacă arta de "marile probleme ale soartei omului" (Guyau), de "Adevărurile mari", în sfârşit, de "seriozitate"; Guyau a făcut faptă binecuvântată spunând cuvântul, pe când alţi mulţi, cu nedumeririle lor şirete sau naive, încurcă numai lumea, încurcându-se deplorabil şi pe dânşii.

În fond, discuţiile şi expunerile de principii pe tema artei, aşa cum le fac criticii obişnuiţi sau alţi cetăţeni de pe dinafară de artă, sunt adeseori numai nişte justificări sau consolări pentru diletanţii lipsiţi de eleganţa judicioasă a renunţării.

Pentru ca ideea salvatoare să nu plutească în indeciziile abstracţiei şi să rămână cumva fără efect, Guyau a dat el singur mostre de poezie serioasă. Şi, de ex.: se întreabă cu frumoasă claritate:

"Quel est donc ce caprice etrange, o ma pensee,
De quitter tout a coup les grands chemins ouverts
Et de venir ainsi, palpitante et froissee,
T'enfermer dans un vers?"

Adevărat: pe filozof îl cuprinde uneori nelinişte de poet. Atunci el îşi pierde seninătatea superbă a savantului, şi Guyau pune această constatare în versuri:

"Le savant, lui, n'a point de ces troubles; tranquille,
Ignorant le pouvoir du vers, ce grand charmeur...
Il regne en souverain sur son esprit docile...
Moi, je vous ai perdus et parfois vous regrette,
O calme du savant, sereine liberte"...

... Pentru a da soluţie acestui dulce conflict, încheie graţios:

... o Poesie,
Si je m'abandonnais sur ton sein sans retour?"

Iar trecerea de la starea de spirit a savantului la acel "trouble vague et doux", care pentru Guyau constituie o imediată obligaţie de a practica poezia, o găseşte el, după atâţi alţii, deci cu o nealterabilă siguranţă, în - Iubire:

"... o Poesie,
Une chose ressemble a ta douce harmonie,
Je crois que c'est l'amour".

Din acest rar tezaur de versuri (Vers d'un philosophe, în adevăr), mai dau câteva probe, în ideea că cetitorii de astăzi au pierdut din vedere acest volum foarte instructiv, oricum l-am lua:

" - Verite, je voulais etre digne de toi!
- Pour pouvoir quelque chose, il faut toujours vouloir
Plus qu'on peut; il faut se leurrer et poursuivre
Ce qu'on n'atteindra pas...
Tout ce qui tombe en moi s'y refracte, je vois.
Se deformer soudain tout ce que je percois.
- Vouloir, illusion! aimer, illusion!
Rien d'absolument vrai...
- Le prix d'un but s'accroît des efforts qu'il reclame.
- Chaque progres, au fond, est un avortement,
Mais l'echec meme sert...
- J'etais presque indigne de me sentir si peu
Et de ne pas pouvoir m'enfermer en moi-meme.
- Vibrant avec le Tout, que me sert de poursuivre
Ce mot si doux au coeur et si cher: Liberte!
J'en prefere encore un; c'est: Solidarite".

Însă dispreţul pentru "artificial", pentru "jocul" frivol cu imagini poate fi lesne o călăuză trădătoare; căci poezia e teren alunecos tocmai pentru oamenii serioşi. Când Guyau cade în ispita de a vrea să fie liric sau imaginativ, obţine efecte ca aceste:

"Sur une feuille posee
Par la Nuit dans son sommeil,
Une goutte de rosee
Se trouvait loin du soleil".

Sau:

"Sur un vieux pont nous nous assîmes;
Un ruisseau chantait au-dessous;
Un vent frais balancait les cimes
Des oliviers penches sur nous".

Asemenea poezie nu mai e serioasă, ci, cum se zice la noi: păcate de tinereţe. Când un om serios se ceartă cu seriozitatea, rezultatele sunt rătăciri puţin graţioase. Cu această ocazie, se poate vedea, însă, câtă "artificialitate" trebuie pentru ca omul să fie sigur că nu va face versuri de album, dacă nu şi mai rău.

Totuşi, pe un om ca Cerna - îl pomenesc iarăşi, pentru că e un scriitor cunoscut nouă tuturor, şi era om deştept şi luminat - ei, pe Cerna îl fermeca prestigiul "poetic" al lui Guyau. Se-nţelege, nesfârşitele poeme şi poezii cu idei ale clasicilor sau neclasicilor nemţi, ale blândului matematic Sully - Proudhomme, ale nevinovatei de orice poezie Madame Ackermann îl înfierbântase până la fanatism desăvârşit. Îi era cu neputinţă să înţeleagă că ideile filozofice, tot atât de puţin ca oricare altele, nu implică nici o superioritate estetică. Moralism, profetism, poezie se amestecau pentru el, ca pentru atâţia alţii, într-o nebuloasă sublimă şi pompos răsunătoare. De aceea se încânta el (şi, suflet sincer, se îmbăta desigur pe sine înainte de a se gândi la efect asupra altora) cu:

"Noi preamărim umana-nţelepciune
Şi care-i este rodul?
Ce-i moartea? Pentru ce împărăţeşte?
... Ca un artist de-a pururi nemulţumit de sine
De mii de ani natura, în setea de mai bine
... Noi ne-am cuprins de-o flacără curată
Ce niciodată n-are să apuie -
Îmbrăţişăm pământul, lumea toată."

............................................................................

El nu lua seama că patosul care se presară prin lecţii de deschidere, prin eseuri de filozofie populară, ori prin scrisorile de dragoste ale candidatelor şi candidaţilor la licenţă nu are nimic a face cu ceea ce se poate numi poezia filozofică. Când Eminescu scrie:

"Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!
De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai.
Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri,
Semănător de stele şi-ncepător de vremuri!"

norodul crede că valoarea superioară a versurilor vine de acolo că poetului i-a dat în gând ideea sublimă despre începuturile lumii; şi nicidecum nu simte sonoritatea nouă şi rafinată, nici sclipirea izbitoare a imaginii în care se strânge bogăţia incomparabilă a impresiilor.

Cosmogonic, comic sau erotic, cuprinsul intelectual nu creează ierarhie estetică. Distihurile filozofice ale lui Schiller sunt un joc hibrid, astăzi şi anahronistic, în tendinţa lui de a reînvia vechea poezie gnomică grecească: sunt desăvârşite nonvalori estetice; iar un superaristofanic Paralipomenon al lui Goethe (Nr. 45, pentru Walpurgisnacht), cu neînfrânata lui obscenitate şi diavoleştile lui batjocuri, este la locul şi în felul său un tablou de o rară, dacă nu unică, desăvârşire în arta literară toată, câtă au făcut-o oamenii de când sunt.

Când a tradus pe Macbeth, Schiller a găsit de cuviinţă să înlocuiască lirismul fantastic din cântecele vrăjitoarelor cu nişte explicaţii morale. Pe Cerna l-am supărat pân' la furie, observându-i că o asemenea falsificare şi urâţenie, din bune intenţii moralistice, este o grosolănie ce abia s-ar putea ierta unui dascăl strâmt la minte şi strâmb la gust.

*

Înţelegem că poezia de cuprins filozofic place cu deosebire Oberlehrerilor, docenţilor de pretutindeni şi altor oameni pe care meseria îi face să se întâlnească cu literatura poetică, cu care altminteri n-au nimic a face. Dascălul de literatură, oricât de modern, întreabă mai întâi dacă poetul are o concepţie unitară de viaţă, şi obişnuit rămâne lipit de această întrebare. Se înţelege că poeziile filozofice, unde "concepţiile de viaţă" se află afişate gata, sunt pentru dascăli un deliciu.

Poezia, ca şi toate artele, Dumnezeu ştie de ce, are prestigiu cultural, şi de aceea irită ambiţiile naive ori vanitoase ale diletanţilor. Astfel, cărturarii vor uneori să fie şi poeţi. E frumos, nu ştiu de ce, când eşti om învăţat, să fii şi poet pe deasupra. Dar cărturarii şi filozofii sunt adeseori oameni lipsiţi de viaţă estetică, lipsiţi prin urmare şi de înţelegere artistică. Ei nu-şi dau seama de originea şi de calitatea proprie a conştiinţei artistice, nici nu-şi pot închipui justificarea ei specifică. Şi ei sunt acei care întreţin confuzii diletantice în domeniile deosebite ale spiritului.

Fără îndoială, arta didactică şi estetica respectivă au o justificare; aceasta o probează însăşi durata lor. Însă e simplă dreptate ca acea artă şi acea estetică să se declare totdeauna drept ceea ce sunt, şi să fie întoarse şi închise în ocolul lor, ori de câte ori se năpustesc afară din el.