Minulescu povestitor

"...Când n-ai voie să vorbeşti decât cu tine însuţi, îţi pare că ai rămas singur pe lume, că nu eşti decât semnul de întrebare al celui care ai fost sau că trăieşti într-o lume de surdo-muţi, cu care - ceea ce este şi mai trist - nu poţi comunica nici măcar prin semne... De cele mai multe ori sonoritatea verbală îţi încântă auzul, şi minciuna cochetează cu adevărul după dispoziţia urechii, nu a raţiunii. Liniştea şi atitudinea statică însă măresc şi mai mult temerea de necunoscut... Zgomotul este mult mai uman decât liniştea... Un concurs înscris te reîntoarce fatal la haosul inform dinainte de creaţia lumii" (Ion Minulescu, Corigent la limba română, Bucureşti, "Cultura naţională", pag. 101-102). Practica literară confirmă deplin psihologia şi estetica implicată în această mărturisire. Povestirea lui Minulescu este vorbită. Între felul cum vorbeşte omul, şi metoda după care îşi scrie istorisirile artistul Minulescu nu intervin atitudini, nici de paradă, nici de atelier. Prin înconjurul unor lungi şi solide exerciţii cu sonorităţile şi cu substanţa poetică a cuvintelor, acest scriitor a ajuns, cum se zice, să scrie cum vorbeşte. Abundenţa comparaţiilor apare pe alocuri prea puţin controlată, totuşi, comparaţia ca procedeu general corespunde aici unei trebuinţe normale şi constante de a-şi face gândirea palpabilă continuu. Astfel, în total, faţă de cetitori vorbirea lui Minulescu nu-i alta decât vorbirea lui cu sine însuşi, cu acei pe care viaţa îi i-a scos în cale şi care alcătuiesc ţesutul însuşi al povestirii. În sfera şi la nivelul care i-au fost sortite, artistul îşi prezintă amintirile din copilărie şi tinereţe cu o naivitate şi simplicitate de vorbă echivalente povestirii lui Creangă. Simbolismul de atâtea ori categorisit ca deznaţionalizat prin excelenţă este aici, prin excelenţă, scriitor român local.

*

Se ştie că unii din cercul "Junimii" supergingaşi, nu făceau deloc haz [de] "ţărăniile" lui Creangă. Rezistenţa aceasta, din punct de vedere al unui gust cum am zice "distins", s-a trezit să pozeze şi împotriva povestirilor lui Minulescu, după ce, între timp, ea se exercitase a face nazuri severe "mitocăniilor" lui Caragiale. E simptom al unui soi de estetică pedagogică şi "distinguee", prin care anume părţi ale publicului românesc literar cred de trebuinţă să se manifeste şi să se definească insistent. Pentru arta literară, fenomenul e neglijabil cu desăvârşire.

"Ştia mama să facă multe de toate, ŞTIA SĂ FACĂ ŞI COPII" - zice, după cum mi s-a spus, textul original al lui Creangă. Pentru tipar, cuvintele subliniate aici au fost condamnate - "Junimea" le judecase prea îndrăzneţe. Exemplul acesta îl dau pentru ca să amintesc cât mai accentuat că, şi în literatura ţărănească - cea suprem sănătoasă şi curată, vă rog - erotica nu e excomunicată. Amintirea aceasta a unui fapt de experienţă extrem de elementară trebuie făcută, fiindcă, prin prostii diverse, pedagogic sentimentale, se caută a se uita amănuntul patent că în folclor, literatura erotică, de grad obscen clar, umple capitole de considerabile dimensii. Creangă însuşi a colecţionat în acest domeniu. Se admite totuşi, ca articol obligator capital, că unica muză a esteticii rurale este o Rodică pur lirică şi candidă, mironosiţă tricoloră neatinsă de gânduri lumeşti, neştiutoare de vorbe tari. Dar Creangă, ţăranul sănătos care ne povesteşte - cu mâna la gură, fireşte, şi cu zâmbetul isteţ - cum Moş Nichifor căuta, la vreme de noapte, lupul în pădure, foarte de aproape cu tânăra şi rotunda jupâneasă Malca din Târgul-Neamţului, îşi aduce aminte savuros de când, copilandru, i se duceau ochii, la scăldat, după picioarele goale ale unor fete care clăteau pânza, absolut întocmai cum îşi aduce aminte şi Minulescu, omul stricat al oraşelor.

Pe vremuri, criticii patrioţi nemţi aveau aceste două formule: senzualitate ordinară (gemeine Sinnlichkeit) pentru romanele franceze, senzualitate sănătoasă (gesunde Sinnlichkeit) pentru romanele naţionale ale lor. Fără îndoială, formula se aplica totdeauna patriotic, chiar dacă în cartea franţuzească erotica era, evident, foarte modestă, iar în cea germană te izbea o groasă porcărie. Asemenea metodă de evaluare, aşezată şi practicată de dragul unor idealuri, nu-i monopolul acelor critici nemţi.

Nici Creangă, nici Minulescu nu puteau trata erotica aşa cum cere filozofia morală a guvernantelor şi cum prescriu autorităţile, sociale sau intelectuale, care, din interese felurite, recurg ocazional la acea filozofie morală. Creangă a fost cenzurat; Minulescu, nu. Acestui din urmă i s-a întâmplat să scrie mulţi ani după ce Pierre Louys, Anatole France, Henri de Regnier, şi câţi alţii, modificaseră ireversibil paragraful care fixează limitele eroticii în codul moral-estetic al publicului mare însuşi.

Fiindcă piaţa noastră literară ţine pasul strict cu Parisul, suntem dispuşi astăzi, în literatura română, cu amănunte de tehnică erotică servite cu patos suculent, hrană dinadins pentru un public adolescent şi răscopt; în comparaţie, textul lui Minulescu e de o inocenţă care va decepţiona pe liceeni şi liceene, pe pedagogi şi pedagoage deopotrivă.

Notez toate acestea pentru că lui Minulescu i se caută cusur şi pricină cu orice preţ - şi negreşit, tactica bine întemeiată prevede să dai în sarcina unui autor, înainte de orice, păcatul cel grozav al imoralităţii.

*

În Corigent la limba română, ca şi în Roş, Galben şi Albastru, autorul ne joacă marionete, căror le cântă pe un ton de humor rece aproape continuu. Când pomeneşte de lacrimi, Minulescu are grijă, nu numai să le usuce repede: le şi anulează revenind printr-o originală modulaţie aspră, la tonul blagueur, care răsună în povestirea întreagă. Marionetele acestea sunt tipuri schematice, văzute după nişte norme, pe care le putem numi clasice, ale fantaziei humoristice proprii orăşanului român. Gazdele sentimentale, dar nedelicate la socoteli, ministrul zăpăcit şi totuşi impertinent, şeful de cabinet ştrengar şi genial în învârteli, ziaristul transilvănean egal devotat Siguranţei generale române şi celei austro-ungare, sora de caritate rusoaică, exaltată şi drăcoasă, revoltatul basarabean, beţiv şi idealist din primul roman, ca şi dascălii, directorii şi liceenii, popii, cusătoresele şi ofiţeresele, ca şi fetele disponibile dintr-o stradă a Libertăţii din Piteşti sau verişoarele accesibile; ca şi Marele Duce rus care protejează pe o Lizică evadată, tot din Piteşti, la Paris, din romanul apărut deunăzi, sunt scheme amuzante, cuprinse într-un sistem popular de a imagina; e un teatru de păpuşi al humorului şi al satirei româneşti târgoveţe. Minulescu literarizează un material consacrat, de exemple formale din reflecţia psihologică populară, de ţinte pentru gluma şi spiritul popular. Fiecare sferă socială îşi instituie o experienţă intelectuală şi estetică, în sisteme de tipuri şi scheme. Este bunul drept al artistului să le utilizeze, ca orice alt cuprins de experienţă, individuală sau de grup. Printr-o vulgară scăpare din vedere, publicul sau criticii uită acest drept al artistului, şi judecă opera după capricioasele lor impulse şi tendinţe, pozitive sau negative. Romanele acestui poet au avut soarta să fie condamnate strâmb, pe baza unor asemenea scăpări din vedere.

Diverse clase de public, cu criticii lor, operează şi ele cu scheme, fără să-şi dea seama de acest apriorism. Public şi critici visează anume ţărani, preoţi, doamne elegante; anume scene şi atitudini de amor sau altfel pasionale; anume ideologii şi psihologii, rural candide sau rural violente, gingaş sau grav boiereşti, cu parfum delicat tradiţional sau cu aromă iute revoluţionară - de exemplu. Asemene public şi asemene critici se întreabă dacă teatrul de marionete al lui Minulescu "exprimă" serios "realitatea" psihică şi socială construită în fantazia sentimentală, în tot cazul evident exclusivistă, a domniilor-lor. Astfel, teatrul de marionete se află înfierat ca literatură "neserioasă" şi de un gust inelegant. Se ajunge pe această cale la concluzia - bine-gânditoare, cum se crede - că Minulescu bagatelizează realitatea românească. Şi aşa se dă cetăţii o larmă salvatoare.

Fenomenul e vechi şi îndărătnic: în critica ce se numeşte literară energia se cheltuieşte mai ales în afară de chestiune. Este, se pare, faptă de o ciudată greutate, a rămâne în chestie, când e vorba de artă. Fără să-şi dea seamă, publicul pleacă de la sentimentul că arta nu-i materie care, de sine, să poată fi acceptată în ordinea culturală: ea trebuie împopoţonată cu eleganţe sau cu nişte bune intenţii, pentru a deveni prezentabilă oamenilor - ah! - serioşi.

Pentru a linişti cugetul cititorilor care nu sunt încă aprinşi de perfectul fanatism al seriozităţilor diverse, se poate aminti că tipuri şi scheme amuzante, ca ale lui Minulescu, nu pot fi plăsmuite altfel decât prin interpretarea unei realităţi: ele se nasc din stilizarea cu care spiritul popular operează asupra unor date empirice. Altfel ele n-ar fi inteligibile, deci nici valabile. Greutatea mare se ridică atunci când cetitorul critic se supără, cu importanţa cuvenită, că marionetele n-au eleganţa şi adâncimea psihologică a personajelor din societatea bună sau din ţărănimea gravă şi tragică, aşa cum aceste lumi sunt prealabil imaginate de cetitor însuşi. Născută dintr-o nepricepere, greutatea aceasta e insolubilă.

Lumea văzută la nivelul boierănaşului ruralo-suburban şi lumea văzută la nivelul bucureşteanului din cafenea sunt, ca puncte de plecare pentru elaborarea estetică, egal valabile. Şi boierănaşul cu apucătură literară poate face, din cel mai duios şi mai serios material rural, boieresc şi semiboieresc, o operă perfect în gustul frizerilor esteţi, iar stâlpul de cafenea, dacă e artist, va realiza artă exploatând cele mai "frivole" viziuni de trotuar.

Dacă originea şi natura figurilor este astfel cum am scris aici, lesne se înţelege metoda şi tehnica artistului. Marionetele trebuie jucate repede, şi în mişcări scurte: în acest joc Minulescu e maistru. Povestirea lui dă impresia accelerării continue, ca în comedia populară italiană. E şi tempo natural al omului de oraş. Totul e schiţare şi generalităţi. "Subdirectorul pensionului este lung şi subţire, cu obrajii mâncaţi de vărsat negru şi cu barba năclăită şi retezată scurt ca o bidinea de spoit latrinele. Poartă cizme, dantură de aur, ochelari negri pe după urechi, pălărie moale cu borduri late" - reprezintă, de exemplu, un maximum de insistenţă pitorească; şi atât ajunge pentru ca fantoşa să fie întreagă pentru mişcările ce are să le execute.

Comparaţiile se revarsă cu exces, tot aşa cum, la Creangă, citarea de zicători populare opreşte în loc la tot pasul cu o nelipsită "vorba ceea". Şi comparaţiile unuia şi "vorba ceea" a celuilalt sunt uneori abuzive: întreruperile acestea ar câştiga în efect dac-ar fi rărite. Însă amândouă imprimă, deopotrivă, dicţiunii caracter popular. Amândouă, acumulate fără măsură, apar deopotrivă supărător artificiale. A compara de două ori cu Betleemul locul de întâlnire pentru afaceri sexuale nu e numai inutil ireverenţios, ci şi radical falş - simplu şi regretabil simptom al grabei de a compara.

Orientarea şi planul de situaţie al povestirii autorul le anunţă ingenios şi clar: povestea începe, propriu-zis, după ce "lumea basmelor a fost anexată la rubrica faptelor diverse". "Amintirile trecutului (astfel completează mai departe eroul povestitor) încep să evadeze din sufletul celui care a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi printr-o spărtură secretă a zidului... Pătuiagul în care citisem pe Werther şi pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalţe, mă coboară spre pământ". Ajuns în Bucureşti, băiatul e lovit de o "noutate" totală. "Noţiunea exactă a cuvântului noutate abia acum o capăt şi eu". Acum obiectul e desfăşurat întreg. Înţelegem că, şi de acum încolo ca şi pentru trecut, lucruri şi oameni nu sunt arătaţi de un bucureştean care-şi trece bacalaureatul uşurel fabricat la unul din pensioanele ilustre pe vremuri pentru asemenea operaţii, de un bucureştean tipic, cu tipică viaţă de student român petrecută la Paris, fără ambiţii şi griji academice, şi întoarsă la tipica perspectivă de intelectual din Cafeneaua "Kubler".

"Voi construi ceva numai pentru mine şi pentru cei câţiva vagabonzi cari vor avea curajul să se adăpostească sub acoperişul fantaziei mele"... Din presimţirile energice care încep cu vorbele aceste îmi pare realizat cel puţin atât: că Minulescu şi-a împlinit ideea, a lui cu totul, de a ne prezinta, în cadrul şi sub normele unui teatru de tipuri, o viziune meşteşugit animată, extrasă original din experienţa vioaie a bucureşteanului şi îndeobşte a orăşanului român dispus să-şi savureze, în presto humoristic, o lume schematizată potrivit curiozităţilor originale ale spiritului său. Întru aceasta, opera lui este eminent locală. Simbolistul franţuzit a scris, ca intelectual bucureştean, două cărţi populare şi foarte literare.

Punctul de plecare fiind astfel, artistul a închis uşa, din capul locului, oricării tentaţii de "stil frumos"; ceea ce dă povestirii sale farmecul unei proaspete şi vii simplicităţi. Evitarea stilului frumos merge până la neglijenţă. Minulescu scrie într-un loc "eu însuşi"; în câteva locuri scrie pe groaznicul Or la început de propoziţie, acel or francez vârât grosolan în româneşte de avocaţii şi gazetarii franţuziţi şi inculţi de acum şaizeci de ani; iar în două rânduri dă unui subiect plural verb la singular. Mă tem totuşi că acest vulgarism valaho-oltean va învinge la urma urmelor: se face din ce în ce mai obraznic. Aşa: dac-ar fi vorba curat numai de "limba română", nu ştiu dacă m-aş putea hotărî să dau autorului notă mare. De trecere, în tot cazul. Însă pentru arta literară cred tare că nu pe nedrept o autoritate examinatoare respectabilă i-a dat premiu frumos.