Jupâneasa Zamfira

Mârcu e un han aşezat pe valea Negrei, cam la jumătate calea dintre Şarul Dornei şi Broşteni.

Eram la 18 iulie, cu două zile adică înainte de iarmarocul de la Fălticeni şi, prin urmare, o mulţime de care ţărăneşti, încărcate cu de-ale vânzării, se opriseră aici din drumul lor spre iarmaroc. În mic, se putea vedea tot comerţul şi toată industria muntelui: oale, străchini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, ţesături groase de cânepă, pânză de bumbac, ştergare de borangic, lăvicere, ţesături mai subţiri de lână vărgată, opinci nelucrate de piele de porc, linguri grosolane, scăfiţi, coveţi, ştiubeie de salcie, chersine şi alte câteva produse ale unei industrii cu totul primitive.

Aşa, călare, cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea.

— Ei, şi ce-ai rămas ţintuit în drum? auzii deodată pe tovarăşul meu, strigându-mi de la spate. Nu cumva ai de gând să te faci negustor de opinci sau de doage?

— Şi de una, şi de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ţi pregăti cataligele pentru călătoria pe lumea cealaltă; de doage, pentru a meremetisi pe cât cu putinţă, bărbânţa hodorogită dintre umerele tale; cine ştie, poate vei fi nevoit să duci lui Pluto puţin lapte acru ca plocon, spre a-ţi face şi ţie loc în al optulea cerc al iadului, lângă Thaďs, vechea ta amantă, care — pe cât am aflat — face de două mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze.

— Fără să te măgulesc, trebuie să-ţi mărturisesc, zise tovarăşul meu, că — din câţi cunosc — dumneata eşti cel mai tare în anacronisme; de astă dată însă o să-mi dai voe să restabilesc puţin ordinea cronologică a faptelor: despre Thaďs, Laďs, Phrynea şi alte Aspasii, vom sfătui pleno ventre ; nu bagi de seamă, se vede, că am devenit străveziu de foame?

Descălecarăm la uşa crâşmei; lăsarăm frâiele cailor în mâinile Axiniei şi intrarăm înlăuntru. Un miros de rachiu mă izbi în nas. Crâşmarul, un român de astă dată, răsărea, ca de obicei, pe jumătate de după tejghea şi, c-o îndemânare vrednică de cel mai desăvârşit Avrum, mânuia un întreg popor de pahare şi de gărăfi. Toate curcubeiele păreau că-şi dăduseră întâlnire şi se vârâseră, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crâşmarului de la Mârcu. Cei câţiva dulapi unsuroşi, aşezaţi în chip de mese, pe câte patru picioare bătute în pământ, erau cuprinşi, pe toate părţile, de bărbaţi şi de femei cu măsuri şi cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însă că s-a făcut un fel de învoială între vin şi rachiu: rachiul să se bea, iar vinul să-i împrumute paharele; şi după modul cum românul din munte măsoară din cap până-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar părea că o singură părere de rău i-a mai rămas — aceea, adică, de a se fi înlocuit patriarhala ocă a lui Cuza printr-o blestemăţie nemţească pe care şi el, de ciudă şi pentru a mai mări cuprinsul măcar în gând, a botezat-o cu numele de "chilă"; şi iată-l deci pe românul nostru din munte bând rachiul, nici cu stamboala , nici cu merţa, ci numai cu chila. Şi se face la noi, în toate zilele şi pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se strigă şi se scrie că crâşmarul jidan otrăveşte populaţia noastră rurală; şi, pe tema aceasta, se tună atâta încât ai crede că ultimul cuvânt al regenerării noastre naţionale trebuie căutat în fundul şipului cu rachiu al lui Iţic sau Badea Ion, crâşmarul nostru naţional, are tot atâta de puţini dumnezei, dacă nu chiar mai puţini, decât cel mai perciunat Avrum: păpuşoiul, găina, oul, lăvicerul, năframa, cojocul, sumanul nimeresc tot aşa de bine drumul spre badea Ion, ca şi spre jupânul Iţic; singura deosebire ar fi poate aceea că otrăvitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidoveşti, ar fi în cazul celălalt curat româneşti; şi, deşi lucrul acesta ar fi, în adevăr, un mare pas făcut pe calea regenerării, ar trebui totuşi să se considere că românul, sceptic cum e, dă foarte puţină însemnătate faptului că otrava de care moare e jidovească sau curat românească.

Şi deşi, spre cea mai mare glorie a neamului românesc, ţăranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedică totuşi ca bărbaţii de munte să aibă faţa arsă şi îmbătrânită, iar femeile să pară ca nişte capre cu picioarele etice şi cu sânuri lungi, ascuţite şi sălbatice. Mi s-a întâmplat să întâlnesc, de multe ori, babe purtând în braţe copii mici. "Al cui e copilul, mătuşă?" o întrebam eu, dorindu-i cale bună. "A cui să hie? ia, a neu", răspundea ea cu glas subţire şi înţepat, lăsând să se întrevadă o raghilă ruginită de dinţi, în dosul a două buze albe cu pete roşii-vinete. "Prea cu putinţă, ziceam eu în gând, căci şi copilul însuşi e bătrân..."

— Noroc bun, zisei, intrând în crâşmă, urmat de tovarăşul meu, şi adresându-mă crâşmarului.

— Foarte mulţumim, răspunse el mecaniceşte, şi urmând a deşerta gărăfi şi a umplea pahare şi măsuri de rachiu pentru numeroşii săi muşterii.

Îmi era, în adevăr, foame; dar nu mă ispiteau deloc cei câţiva cârnaţi lungi, colbăiţi, subţiri şi cu pântecele lipit de spate, ce atârnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis că lor înşişi le era foame, atâta erau de costelivi!... Oricum, tovarăşul meu îi măsura cu ochii scânteietori şi lacomi, şi era cât pe ce să întindă mâna şi să înhaţe unul.

— Puţină răbdare, zisei eu, dându-i mâna la o parte, hămesitule antropofag; ia seama că ceea ce vezi înaintea ochilor tăi nu sunt decât toate rudele tale înşirate pe aţă şi spânzurate pe cuie în crâşma de la Mârcu.

Tovarăşul meu mârâi ceva printre dinţi, dar se stăpâni.

— Jupâneasă, jupâneasă, zisei eu, strigând pe femeia crâşmarului, care umbla de colo până colo, slujind pe muşterii; jupâneasă, ia poftim oleacă-ncoace.

Şi femeia se apropie de mine. Crâşmarul se părea că-şi caută de treabă.

— Mă rog, zisei eu, când femeia fu lângă mine, am voi să mâncăm ceva; venim de departe şi suntem osteniţi şi flămânzi; n-ai vreo odaie mai deoparte?

Crâşmarul însă, care auzise întrebarea mea şi care cu o repegiune de maestru cântărise câştigul ce i se înfăţişa, zise femeii lui:

— Du pe dumnealor în odaie, Zamfiră, şi vezi ce poftesc. Ne scularăm şi urmarăm pe crâşmăreasă. Sunt dator să însemn în treacăt că Zamfira lui Ilie Filipoiu, crâşmarul de la Mârcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Şeştină: statură mijlocie, sprâncene negre îmbinate, păr castaniu, ochi căprii, nasul drept, gura mică, faţa ovală, câte o gropiţă în fiecare obraz când râde, vârsta — 25 de ani... Şi dacă mai adaugi că viaţa sedentară şi bunul trai îi păstrase toată plenitudinea, rotunjimea şi frăgezimea formelor femeieşti, dacă mai adaugi tonurile trandafirii care răsăreau de sub pielea albă şi curată a feţei şi a braţelor ei, apoi cu drept cuvânt te-ar fi prins mirarea şi n-ai fi putut să-ţi dai socoteală cum de se rătăcise această mieluţă ţigaie printre atâtea capre fără barbă.

— Jupâneasă Zamfiră, zisei intrând în odaie şi adresându-mă crâşmăresei, nu căuta că suntem aşa prăpădiţi; ia pârdalnica as' de ploaie ne-a apucat pe Şeştină şi ne-a murat ca pe nişte şoareci; dumnealui, îl vezi? şi arătai la tovarăşul meu, e căprar în armata lui Vodă, şi eu sunt revizor de drumuri; călătorim pe socoteala stăpânirii şi, fiindcă norocul ne-a adus în casă la dumneata, apoi dă-ne ceva să mâncăm; plătim oricât, numai să fim mulţumiţi.

— Da ce-ţi pofti dumneavoastră? ne întrebă ea.

— Asta-i asta, jupâneasă Zamfiră; doar ştiu că n-o să ne dai borş de ochi căprii şi friptură de obraji trandafirii; ia dă-ne şi dumneata vreun scrob, vreun borş de pui, nişte brânză cu smântână, dă-ne ceva, că suntem aşa de flămânzi, încât, de mai stai mult cu noi, te mâncăm cât ai clipi.

Şi o strânsei uşor de obraz cu dosul a două degete.

— Da-ţi aştepta o ţâră? mă-ntrebă ea zâmbind şi dându-mi jos mâna cu o lovitură uşoară.

— Da om aştepta şi două, numai cât mai degrabă, că tovarăşul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele şi n-aş vrea să moară flămând, sărmanul.

— Îndată, încheie Zamfira noastră, ieşind iute şi trăgând uşa după dânsa.

Peste puţin, Axinia intră în odaie.

— Da 'neavoastră, mă întrebă ea, îţi rămânea aici ori mergeţi mai departe?

— Da tu, Axinio, unde crezi că e mai bine de mas? Prin pârloage ori la jupâneasa Zamfira din valea Negrei Broştenilor?

— Cum îţi vrea 'neavoastră.

— Foarte bine, mânem aici. Du-te şi cere să-ţi deie să mănânci; cere să-ţi deie şi vin, dacă bei; pune-te bine la cale şi, dacă nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.

Axinia păru că vrea să zică ceva, dar se răzgândi, ieşi şi se duse.

Tovarăşul meu se lungise cu faţa-n sus pe unul din cele două paturi ce se aflau în odaie şi stătea nemişcat, cu ochii în podele şi cu ceafa rezemată între degetele încleştate ale amânduror mâinilor sale, în loc de pernă. Mă lăsai şi eu într-un cot pe celalt pat; mă simţeam obosit. Peste puţin, uşa se deschise şi jupâneasa Zamfira intră cu ceea ce s-ar putea numi tacâmuri. Trase masa de lângă fereastră în mijlocul casei, aşternu pe ea ceva care semăna a o faţă de masă şi puse două tacâmuri alcătuite fiecare din câte două talgere, unul întins şi altul adânc, care se înrudeau cu farfuriile prin formă, iar cu străchinile prin florile lor de smalţ albastru şi gros; furculiţele şi cuţitele, deşi cam ruginite, erau totuşi cuţite şi furculiţe; lingurile de tisă, cu coada în formă de şarpe săpat în lemn, dovedeau munca stăruitoare a vreunui călugăr; iar deasupra tuturor, domnea câte un gros şi mare şervet de cânepă strâns în patru.

— Bravo, jupâneasă Zamfiră! zisei eu, privind pe crâşmăreasă cum punea masa, şi fără a mă urni de pe cotul pe care stăteam rezemat, bravo! pe cât văd, dumneata ai de gând să ne ospătezi ca pe nişte feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarăşul ista al meu, care stă lungit ca o tânjală? Să ştii că, până acuma, el a şi suflat cu gândul o mămăligă întreagă şi-o oală cu borş; pentru el, prin urmare, şi fiindcă suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, să n-aduci la masă decât două mere, da ştii d-ta, de cele sântilieşti, pe-o parte gălbii şi pe alta trandafirii şi, dacă fragii nu s-au trecut, n-ai face rău să-i aduci vreo doi, că-i plac straşnic.

— Ei, dumitale nu ţi-e foame, zise ea roşindu-se uşor şi sfârşind de pus masa.

— Cam ai dreptate, jupâneasă Zamfiră, eu sunt de cei care se satură cu lumina luceferilor de seară.

— Ai să mănânci trânteală de la badea Ilie, zise tovarăşul meu, întorcându-se pe o parte şi cu faţa-n casă.

Crâşmăriţa ieşi şi, după câteva minute, intră cu o femeie după ea, amândouă încărcate cu de-ale mâncării. Ni se puse pe masă o coşcogea mămăligă pe un fund de lemn, un scrob, la care se păreau că luase parte găinile unui sat întreg, o mare strachină cu caş frământat chiar atunci şi o strachină, şi mai mare încă, plină cu un ocean de borş. Tovarăşul meu se sculă iute, se puse la masă şi începu să mănânce cu o lăcomie şi o furie vrednică de un sălbatic.

— Bine, jupâneasă Zamfiră, zisei aşezându-mă şi eu la masă, pe cât văd, d-ta îţi baţi joc de noi; am uitat, ce-i drept, să-ţi spun că d-lui e Flămânzilă din poveste, care, numai pe-o măsea, pune nouă cuptoare de pâine şi nouă ialoviţi fripte; şi d-ta ne-ncurci c-o lingură de borş şi c-un strop de brânză? Ia stai numai oleacă ş-ai să vezi cum o să sufle într-o clipă şi scrob, şi brânză, şi borş, şi mămăligă.

— Şi d-ta, ce nu-i dai pace? dacă i-i foame, cum n-are să mănânce?

— A! Vasăzică pe d-ta, jupâneasă Zamfiră, te-a pălit mila de d-lui! bine, am să te aşez la badea Ilie.

— Ei! Parcă badea Ilie altă grijă n-are. Şi răspunsul acesta atât de simplu mă lăsă pe gânduri... "Hm! cugetam eu, pişcând din mămăligă şi sorbind subţire borşul de pe vârful lingurii; mi se pare că jupâneasa Zamfira are ochi destul de căprii şi, dacă cerurile s-ar hotărî să-şi amestece cu mările culoarea şi adâncimea lor, ar trebui să se ieie puţin după ochii sprintenei jumătăţi a lui badea Ilie de pe valea Negrei Broştenilor; nu ştiu, însă, în cazul acesta, cu ce lumini tainice şi cu ce viaţă arzătoare ar însufleţi ele moarta lor adâncime... Şi în ochii jupânesei Zamfira e atâta taină şi atâta viaţă arzătoare!... Sunt atât de mici gropiţele din obrajii ei când râde!... Am văzut în viaţa mea atâtea sprâncene îmbinate şi totuşi nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge fiinţa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. Toţi trandafirii pământului s-ar vesteji de ciudă dacă s-ar uita la gura mică şi înflorită a crâşmăresei..."

Şi nu băgam de seamă că duceam la gură lingura deşartă şi că, în mod inconştient, luam de două ori din mămăligă şi niciodată din borş. Şi poate că aveam dreptate; căci, mai la urmă, cine pusese pe jupâneasa Zamfira să stea înfiptă în faţa mea şi, mai ales, cine poftise pe sfântul soare, care apunea, să se strecoare prin fereastră şi să amestece nuanţele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe şi trandafirii, care răsăreau de sub pielea fină a femeii acesteia?

— Mă rog, jupâneasă Zamfiră, zisei eu lăsând lingura, punând mâinile în buzunări şi răsturnându-mă în cumpănă pe speteaza scaunului, mă rog, nu crezi d-ta că soarele, acest Făt-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosânzene, şi că s-a vârât pe fereastră la d-ta, ca s-o caute? Eu te sfătuiesc să tragi perdeaua, că tare mă tem să nu te văd zburând pe fereastră călare pe-o rază de lumină...

— Ei!... zise ea c-un fel de cochetărie proprie oricărei femei, ia lasă-mă-n pace! Şi un fel de mânie prefăcută se citea în ochii ei. Strânse iute de pe masă şi ieşi.

Peste puţin uşa se deschise şi Axinia intră.
— Da...

— Da bine, sfârleaza dracului, zisei eu luându-i vorba din gură, alt drum nu era de mers la Şar?

Axinia se uită lung la mine, neînţelegând de ce-o luam aşa repede.

— Cată-ţi treaba, Axinio, zise tovarăşul meu bătând-o uşor pe umăr; nu te speria; ia jupâneasa Zamfira nu-ş' ce-o făcut, nu-ş' ce-o dres cu ochii d-sale cei în floarea fuiorului de cânepă, că l-a săgetat prin inimă. Nu cumva ştii tu să descânţi de săgetătură?

— D-apoi să-i descânte cine l-o săgetat, zise ea jumătate glumind, jumătate muşcată de un fel de gelozie înnăscută oricărei femei.

— Mă rog, zisei eu, pe un ton de o seriozitate silită; n-o să sfârşeşti cu fleacurile? Du-te, Axinio, şi zi cuiva să ne aştearnă ceva pe paturi să ne culcăm, că eu cad de somn. Tu unde te culci?

— Da m-oi culca şi eu undeva.

— Foarte bine, numai să nu te culci cu nasul la stele, să te găsesc mâine dimineaţă cu fluier de argint între dinţi; nu de alta, da n-aş vrea să-ţi văd iepele şi pe cuconaşul ist tânăr bocindu-te.

— Lasă, nu purta 'neata grijă de asta, zise ea roşindu-se uşor şi ieşind din odaie.

Peste puţin, jupâneasa Zamfira şi cu Axinia intrară cu de-ale aşternutului. Puseră pe fiecare pat şi la căpătâi câte o pernă mare şi vârtoasă, iar în lung câte două poclăzi una peste alta, una ca prostire şi alta ca ogheal. Ni se puse pe masă un sfeşnic de lut cu o lumânare de seu şi câteva chibrituri.

— Iaca aşa, jupâneasă Zamfiră, zisei eu uitându-mă la paturi, nici împăratul turcesc nu cred c-o să doarmă noaptea asta mai bine decât noi. Un lucru numai: cu poclada asta — şi arătai pe cea cu care era să mă învelesc — s-a mai învelit cineva?

— D-apoi ne-am învelit noi, răspunse ea, uitându-se lung la mine şi neînţelegându-mi rostul întrebării.

— Nu glumeşti?... Chiar d-ta singură, jupâneasă Zamfiră?

— Ei, zise ea ca înţepată de întrebarea mea, d-tale ţi-i de glumit, nu ţi-i de dormit.

— Ba deloc, jupâneasă Zamfiră; eu n-am glumit de când sunt.

— Ba, jupâneasă Zamfiră, întrerupse tovarăşul meu, ia să-ţi spun eu una şi bună: vrei să n-auzi la noapte trăsnind pe acoperământ şi hodorogind prin pod? unge ferestrele cu usturoi şi pune cruce de ceară galbenă pe borta cheii; altmintrele, toate bufniţele şi toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or să se strângă în preajma casei d-tale; ş-ai să vezi sclipind toată nopticica lumini albastre pe la fereşti... Trebuie să ştii că d-lui îi lunatic şi noaptea stă la sfat cu strigoii, cu bufniţele şi cu liliecii.

— Da poate că n-a mai hi tocmai aşa cum spui d-ta, zise ea cam în bătaie de joc.

— Vasăzică...

Şi tovarăşul meu îşi puse mâinile la spate şi privi pe crâşmăreasă drept în ochi.

— Vasăzică, zisei eu apucându-l de vârful urechii şi făcându-i vânt, vasăzică, stânga-mpree... jur! şi la culcare... marş!

Amândouă femeile ieşiră din odaie râzând cu hohot. Când ne scularăm dimineaţa, soarele încă nu răsărise; caii erau dinaintea crâşmei şi Axinia-i înşeuase. Badea Ilie şi jupâneasa Zamfira erau sculaţi şi trebăluiau prin crâşmă.

Plătirăm şi ieşirăm să plecăm.

— Apoi mai rămâneţi sănătoşi, zisei încălecând şi cârnind calul spre drum.

— Să mergeţi sănătoşi şi drum bun, ne doriră într-un glas badea Ilie şi jupâneasa Zamfira, şi mai poftiţi când v-îţi intoarce, adăugă aceasta din urmă.

— Bucuroşi, să vă găsim sănătoşi! Plecarăm. Pentru întâia oară poate în zilele mele, mergeam pe un drum de munte în o strălucită dimineaţă de vară, fără să-mi dau seama de frumuseţea locurilor ce străbăteam... Gândurile mele rămăseseră departe de mine... Şi cine ştie cât aş fi mers astfel, dacă tovarăşul meu nu s-ar fi însărcinat să mă smulgă dintr-un soi de toropeală sufletească...

— Ei! bătrânule Isac Lachedem, îl auzii deodată strigând de la spatele mele, ei! legendarule jidov rătăcitor, ia priveşte şi-mi spune, te rog, dacă, sub cerul veşnic de primăvară, care pluteşte peste fericitele văi ale Caşmirului d-tale asiatic, unde închipuirea a aşezat raiul pământesc, ai văzut un răsărit de soare sau o privelişte mai măreaţă decât pe valea Negrei Broştenilor noştri? Oare Himalaiele şi Hinducuşii misterioasei d-tale patrii îşi înălţau mai mândri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? şi aurul idealizat al razelor de soare poleiesc acolo mai fermecător decât aici creştetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatic şi mai cu măiestrie ţesut din ceaţă şi lumină vălul străveziu şi imens aruncat de D-zeu peste adâncuri? Oare spiritul, care sufla peste ape în zorile Creaţiunii, era mai dulce şi mai lin decât adierile depărtatului nostru apus? În ce pârâu de rece şi curgătoare rouă a pus natura un suspin mai adânc de dureroasă dragoste decât în glasul Negrei Broştenilor noştri? Şi dacă, faţă de toate acestea, rămâi încă nepăsător, dacă idila biblică a lui Boaz şi Ruth nu-ţi înfloreşte închipuirea, dacă din zarea veacurilor nu-ţi răsar în suflet ochii negri ai indianei Tamar, dacă nu întrevezi sub alba stolă asiriană chipul fermecător al chaldeianei Rachel, dacă, în sfârşit, sufletul d-tale mai rămâne, faţă de toate acestea, lănţuit în sânul crâşmăresei cu ochi în floarea fuiorului de cânepă...

— Dacă toate acestea se întâmplă sau nu se întâmplă, îl întrerupsei eu, tu rămâi totuşi cea mai mare secătură din univers...

— Tocmai când...

— Tocmai când şi destul, ori te umflu de urechi.

— Foarte bine; iată un argument în faţa căruia trebuie să-mi plec capul şi...

— Să taci...