Ion Rusu

După un ceas de drum, ajunseserăm la gura Dârmocsului, un pârâu care-şi face drum prin cotiturile de miazăzi ale munţilor şi se varsă, pe dreapta, în Neagra Broştenilor; iar în unghiul pe care-l formează Dârmocsul cu Neagra se află aşezată crâşma. O singură grindă înalt suspendată, rămăşiţă a vreunui pod desfiinţat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană. Noi tăiarăm prin apă, suirăm malul drept şi ne îndreptarăm spre crâşmă; iar Axinia, deşi apa nu era mai adâncă decât până la genunchi, împinsă de natura ei de veveriţă, găsise nimerit să treacă pârâul pe punte; şi, când ne uitarăm noi îndărăt, o văzurăm prin aerul înalt, străbătând, cu pas uşor şi sigur, grinda îngustă de peste Neagra.

— Bine, custura lui Scaraoschi, îi zise tovarăşul meu, când ea ne ajunse din urmă, dar dacă te duceai de-a tumba în apă? Adică tu nu poţi trece peste Neagra decât numai prin văzduh? Ori vrei să nu-ţi vadă lumea picioarele? Să-mi fi spus, că te luam călare.

— Ia dă-i pace, îl întrerupsei eu; Axinia a făcut, se vede, multe păcate şi se deprinde, de pe lumea asta, ca să treacă peste cele nouă vămi ale văzduhului din lumea cealaltă. Nu-i aşa, Axinio?

— A hi, răspunse ea înţepat. Descălecarăm dinaintea crâşmei. Până ce Axinia să vadă de cai, noi ne aşezarăm la o masă, sub umbra unui mesteacăn. În crâşmă, tot la o masă, chefuiau câţiva ţărani. Mai deoparte, ca la o zvârlitură de băţ, o mulţime de femei erau strânse ciotcă şi făceau nu ştiu ce. Axinia luase şeile de pe cai, îi legase la gard, le dăduse puţină iarbă şi se întorsese unde eram noi.

— Ia vezi, fată hăi, dacă putem găsi ceva de-ale mâncării la crâşma asta.

Axinia se râsuci într-un picior, plecă şi dispăru în crâşmă. Peste câteva minute se întoarse.

— Vai de mine! zise ea speriată şi cu mâna la gură, vai de mine! Ion Rusu i-aici...

— Ei, şi ce te apucă, fa? Ce-i cu Ion Rusu al tău? o întrebai eu.

— Ion Rusu din gura Dârmocsului...

— Foarte bine, din gura Dârmocsului; dar, în sfârşit, cine-i Ion Rusu al tău, de parcă te-au apucat toate năbădăile?

— D-apoi'neata ştii? să te ferească sfântu de el, când îi cu chef; se leagă de toată lumea ş-un sat întreg n-are ce-i face.

— Ei, şi de asta te-ai speriat?

— D-apoi?

— Bine, bine, o să vedem; pân-atunci, ia vezi, nu ne mai aduce ceva să mâncăm?

— Iaca vine. În adevăr, crâşmarul, un român cam de 40 de ani, venea cu de-ale mâncării.

— Bună ziua, prietene, îi zisei eu, când fu lângă noi.

— Mulţumim d-voastră! ne răspunse el scurt, punând, fără altă vorbă, dinaintea noastră o pâine uscată, o bucată de cârnaţ şi mai uscat încă, nişte brânză într-o strachină şi o legătură de ceapă verde.

— Da vin îţi pofti? ne întrebă el.

— Deocamdată să ne dai apă rece; suntem înfierbântaţi de drum; vinul o să-l cercăm mai pe urmă.

Şi, nepăsător, ne lăsă şi, cu paşi greoi şi largi, se întoarse în crâşmă.

— Ia cearcă-ţi dinţii în cârja ias' de corn a bunică-ta, fa Axinio, zisei eu, dând femeii o bucată de cârnaţ, uite pâine, uite ceapă, uite brânză, mănâncă, sfârleaza lui Scaraoschi, până ce nu dă Rusul cu crucea peste tine. Auzit-ai de Ivan Turbincă? Ei bine, să ştii tu că acela era tot rus şi-l chema tot Ion, ca şi pe Rusul tău; şi avea o tolbă blagoslovită de Dumnezeu, în care vâra pe toţi dracii. Pe cât am aflat, şi Ion Rusu din gura Dârmocsului are o tolbă, în care s-o hotărât să te vâre şi pe tine, cu dracii tăi cu tot.

— Ei, 'neatale ţi-i a pruji , da 'neata ştii pe Ion Rusu? las' c-ai să vezi.

— Cine ţi-a spus ţie că nu-l ştiu, fa? D-apoi eu nu-s rus?

— 'Neata rus?...

— Ba încă de cei cu coadă, Axinio.

— Ei las'... zise ea, uitându-se la mine cu un zâmbet de ironică neîncredere şi oprind la jumătate cale spre gură o ceapă, din care mai muşcase o dată.

Sfârşisem aproape de mâncat, când îmi aruncai, din întâmplare, ochii spre crâşmă. Un român de o înfăţişare atletică, care, deşi în crâşmă, se părea totuşi acasă la dânsul, umpluse golul negru al uşii şi, cu picioarele desfăcute în compas pe pragul dedesubt, stătea şi se uita ţintă la noi; cu o mână la spate şi cu alta răsucindu-şi o musteaţă stufoasă şi galbenă, părea că plănuieşte ceva, de sub cămaşa lui albă şi scurtă până deasupra genunchilor, de sub brâul verde şi lat ce-i încingea şalele, de sub iţarii lui creţi şi curaţi, răsărea o musculatură sculpturală, care ar fi făcut gloria unui statuar; un cojocel scurt, fără mâneci, aruncat cu neîngrijire mai mult pe-un umăr, se silea să acopere nişte spate, pe care, ca şi pe umerii anticului Atlas, s-ar fi putut rezema cerurile; o frunte netedă şi largă se ivea în trei pătrimi de sub căciula lui mare şi neagră, care, cu greutate, se ţinea în cumpănă cam pe ceafă, cam pe-o ureche; iar piepţii albi ai cămăşii lui întredeschise la gât şi dinainte păreau prea strâmţi pentru sânurile lui puternice... Să fi avut 40 de ani.

— Nu cumva acela-i Rusul tău, Axinio? întrebai eu pe femeie, arătându-i-l.

— Ba el, uci...

— Taci că te-aude şi te vâră-n tolbă, prâsnelul naibii.

— Iaca vine, zise ea speriată, şi voi să plece. O apucai de mânecă şi o ţinui pe loc, fără a zice nimic. Ion Rusu părăsise, în adevăr, privazul uşii şi, cu paşi greoi şi legănaţi, se îndrepta spre noi. Din chipul cum mergea şi cum se ţinea Rusu, înţelesei repede că nu era beat, ci numai cu chef, adică cum îi şade românului mai bine, dar şi cum era mai de primejdie, după spusa Axiniei. Şi cu tot gustul de bucluc şi de gâlceavă, ce se citea pe faţa lui, nu mă putui totuşi opri de a mă simţi atras către acest om plin de viaţă şi cu tot sufletu-i vesel în ochi şi pe figură. Mă hotărâi să-i iau apa de la moară.

— Bună ziua, Rusule, îi zisei când fu la câţiva paşi de noi. Rusul nostru se opri pe loc şi, cum era el cu mâinile înfipte în brâu în loc de buzunare, rezemat mai mult pe piciorul stâng şi cu dreptul înainte şi puţin cam slobod, mă privi un moment fără a-mi răspunde, după obicei, la bună ziua mea.

— Mulţumesc d-tale, zise el, în sfârşit, scoţând dreapta din brâu şi răsucindu-şi musteaţa stângă; da adică de unde mă cunoşti d-ta, cucoane, de-mi zici aşa deodată pe nume, mă întrebă el cam răstit şi privindu-mă ţintă.

— De un'te cunosc? Bravo, Rusule! zisei eu sculându-mă, apropiindu-mă de el şi bătându-l uşor peste umăr; da cine nu cunoaşte pe Ion Rusu din gura Dârmocsului? Oare este un român mai verde şi mai chipeş, pe toată valea Negrei Broştenilor, decât Ion Rusu din gura Dârmocsului? Doar cred că satul de frica lui ştie şi nu de-a buhaiului popii; şi mi se pare mie că fetele şi nevestele se cam sfădesc după musteţile tale cele galbene şi stufoase; uite, biata Axinia numai te-a văzut ş-a şi apucat-o tremurul lui Cain.

— A! haaa! Axinia din gura Borcii, zise el făcând un pas spre femeie şi privind-o scânteietor; ia mai stai tu, fa, să-ţi sucesc eu gâtul ca la şopârle amu; ce cauţi tu aici?

Axinia, sprintenă cum era, o rupse de fugă.

— Ia ascultă, Rusule, zisei eu apucându-l de braţ, las' că i-i suci gâtul mai pe urmă.

Şi cum se uita Rusu după Axinia, care fugea, dădu cu ochii de grămada de femei strânse ciotcă mai deoparte, împrejurul a nu ştiu ce.

— A! ha! zise el, iar a venit aici cotoroanţa de vrăjitoare. Şi pe cât îi îngăduia starea lui de ameţeală, se smulse din strânsoarea mea şi se îndreptă repede spre grămada de femei.

— Ia mai staţi să v-arăt eu amu, ameninţă el de departe.
— Iaca Rusu! iaca Rusu! auzii strigând speriat pe o femeie din grămadă.

Toate femeile întoarseră capul şi, când văzură pe Rusu venind, iute se sculară ş-o împunseră de fugă care încotro. O babă, care părea că formase centrul grupului de femei, se sculase şi ea, strângea repede nu ştiu ce şi, pe cât îi îngăduiau bătrânele ei picioare, o luă şi ea la fugă spre Neagra, îşi ridică fusta până la genunchi, intră în apă şi, luptându-se cu repegiunea curentului, se silea să ajungă cât mai iute la malul celălalt. Nu cunosc obiceiul câinilor de vânat, dar îmi închipuiesc că tot ca şi Rusu trebuie să fi rămânând pironit un ogar care vede o sută de iepuri ţâşnind deodată din toate părţile şi nu ştie după care să se ieie. Şi Rusu, mânios şi ruşinat, poate, de neizbânda sa, se întorcea mai încet decât se dusese.

— Da ce-i, Rusule, zisei eu, când fu lângă noi, ce te-ai apucat de speriat femeile satului?

— Ce-i?... D-apoi că doar n-oi da eu cu crucea peste spurcăciunea cea de cotoroanţă, zise el arătând spre baba care trecea Neagra prin vad; şi o sudalmă, care dovedea că Rusu nu era în termeni tocmai excelenţi cu crucile, cu dumnezeii, cu icoanele şi cu tămâia, căzu ca o grindină pe capul babei, care trecuse apa şi se depărta repede pe drum la vale. Am să-i descânt eu de baghiţă unde-o miruit-o cu lapte acru popa ei cel ţigănesc.

— Da ce ţi-o făcut baba, Rusule, de-o tămâiezi aşa?
— Hei! d-apoi că doar asta-i Marula, vrăjitoarea din Păltiniş; după ce poartă toată noaptea pe Sarsailă după gât, vine dencheagă apa prin sate.

— Las-o la pârdalnica, dacă-i vrăjitoare, măi Rusule, că ţi-a face vreo farmazonie şi te-i trezi într-o bună dimineaţă din om neom.

— D-apoi că doar nu mă tem eu de farmazoniile ei; eu îs cântărit în ziua de Paşti şi nu se prind de mine drăcoveniile ei.

Şi-mi închipui că Rusu trebuia să fi fost cântărit şi în ziua de Crăciun; căci îmi făcea impresia unui om care era în stare să zvârlă cu barda şi în D-zeu, şi în dracu.

— Hei! Axinio, fată hăi, hai vino-ncoace, zisei strigând pe femeie, care sta lungită pe iarbă mai încolo, la o depărtare anume aleasă în vederea Rusului; hai, vino-ncoace, că Rusu s-a hotărât să-ţi sucească gâtul mai târziu.

Axinia se sculă şi, cu băgare de seamă, se apropie de noi pe la spate.

— Ia du-te şi spune crâşmarului să vie cu socoteala, îi zisei întorcându-mă la ea.

Axinia făcu un ocol larg şi chibzuit pe la stânga Rusului, de la care nu-şi luă ochii, până ce nu se simţi în afară de sfera primejdiei şi, apropiindu-se de uşa crâşmei, strigă pe crâşmar, fără a intra înlăuntru. Acesta veni numaidecât, plătirăm şi ne scularăm să plecăm.

— D-apoi că doar n-îţi pleca 'neavoastră fără să vă opriţi pe la palaturile Rusului, zise acesta înfigându-şi provocator amândouă mâinile în brâul său verde şi lat.

"Rândul nostru", cugetai eu...

— Nici nu rămâne vorbă, Rusule, să trecem noi prin gura Dârmocsului şi să nu vedem palaturile Rusului, se poate? Numai să mergem mai repede că ne-apucă noaptea şi trebuie să fim în iastă-seară la Şar.

— Da ce-aşa mare grabă, mă rog? Doar Şaru n-o să fugă peste graniţă; tot acolo o să-l găsiţi şi mâine dimineaţă.

— Aşa-i, Rusule; dar, vezi tu, noi suntem cu trebi de-ale stăpânirii şi nu putem întârzia.

— D-apoi că, de, nu-i hi dumneata ingineriu care croieşte şuşaua?

— Ba, de nu ţi-ar fi cu supărare, Rusule, chiar eu sunt cel cu şuşaua; uite, şi arătai la tovarăşul meu, dumnealui e storăş la suprefectura de la Broşteni şi are de dus nişte porunci la primăria din Şar.

Rusu se uită lung şi bănuitor la tovarăşul meu.
— Mă!... izbucni Rusu deodată, făcând un pas spre tovarăşul meu, care, în faţa acestei explozii de o familiaritate îndoioasă, făcu şi el un pas îndărăt. Mă storăş, 'mi-ţi tămâia şi parastasu...

Şi nelăsându-l să mai adauge a cui anume tămâie şi parastas:
— Ian ascultă, Rusule, zisei eu, am luat pe storăşul aista de la suprefectura din Broşteni, cu chezăşie c-am să-l dau înapoi cu ciolanele nerupte; şi tu, fiindcă n-ai sucit gâtul Axiniei, ai voi să-mi vâri storăşul în spărieţi? Fii cuminte şi ia, mai bine, hai să vedem palaturile Rusului din gura Dârmocsului.

— Mă storăş...
— Hai, Rusule, hai, zisei apucându-l de mânecă şi trăgându-l mai mult cu sila după mine.

— Da de unde găsişi dihania asta cu musteţile roase de molii? zise el aruncându-şi încă o dată ochii spre tovarăşul meu şi lăsându-se a fi mai mult târât decât să meargă de bunăvoie.

— Bravo, Rusule! d-apoi de ce-a mai lăsat D-zeu molii pe pământ? Ia, ca să mai roadă şi ele câte-oleacă de musteţi, pe unde găsesc. Ş-apoi doar nu-i fi vrând tu să aibă toată lumea musteţi ca tine; a cui e vina, dacă tu te-ai dus cel întâi, când a împărţit D-zeu musteţi oamenilor pe pământ?

— Hm! făcu el răsucindu-şi cu mândrie musteaţa-i galbenă şi stufoasă.

Şi cât pe ce s-o păţească tovarăşul meu din pricina musteţilor. Ajunserăm la palaturile Rusului. Nu e vorbă, aceste palaturi nu erau împrejmuite cu ziduri, metereze şi bastioane tocmai medievale; în schimb însă, un gard de răzlogi, veşnic beat, de-abia se ţinea pe picioare şi, cutreierând locuinţa Rusului, şovăia şi se cumpănea cât de cât să cadă; pe alocurea chiar, vacile şi porcii, cu un dram de îndrăzneală, ar fi putut sări neopriţi pe domeniile Rusului; se vede însă că nici cucuta, nici brusturul, nici urzica moartă şi nici hreanul porcesc nu ispiteau fie foamea unora, fie lăcomia altora. Şi, deşi am fi putut tăia de-a dreptul spre locuinţa Rusului, prin una din miile de spărturi făcute de vechime sau putrejune în gardul de răzlogi al despotului de la Dârmocs, avurăm, totuşi, înţelepciunea de a intra pe poarta de onoare; sărirăm, cu alte cuvinte, peste un pârlaz cu două trepte, înţepenite fiecare pe câte doi ţăruşi înfipţi în pământ şi fiecare treaptă străbătând prin gard de o parte şi de alta; şi mi-nchipui că Rusul nostru trebuia să fi numărat printre strămoşii săi vreun Oleg sau Rurik, deoarece izba sau, mai bine zis, cocioaba lui nu se depărta deloc de tipul patriarhal al primelor locuinţe slavice; cel mult, dacă vechimea îi dăduse o brâncă şi, hâind-o într-o parte, îi hâise, în acelaşi timp şi în sens oblic, liniile odată perpendiculare ale uşii şi ale ferestrelor sale; aşa încât acestea, ca o gură şi doi ochi de un alt gen, apucate parcă de spasmuri, se strâmbau la trecători. Şi, dacă Rusu nu avea femeie şi copii, avea cel puţin o familie: un purcel, cu o rămăşiţă de murdărie pe sfârcul râtului, răsări de după casă şi, cu gâtul întins, veni grohăind până sub genunchii noştri. O găină şi un cocoş scurmau, mai deoparte, ca pe propriile lor domenii, gunoiul heteroclit din jurul unei coteneţe sparte, iar, din când în când, câte o rândunică, venind la cuibul său, se înfigea ca o săgeată în capătul înnegrit al grinzilor de brad, ieşite afară de sub vechiul acoperământ de şovar.

— Bravo, Rusule! zisei eu, îmbrăţişând cu privirea tot cuprinsul lui domestic; ştii că-mi plac palaturile tale?

— Hm... făcu el răsucindu-şi eterna-i musteaţă stufoasă şi galbenă; ia poftiţi ş-îţi sta o ţâră; şi ne arătă prispa jerpelită a cocioabei lui.

— Mult n-om sta, Rusule, zisei aşezându-mă pe prispă, că ne grăbim; ia, cât om face o ţigară; tu fumezi? Şi-i întinsei tabachera.

— Mulţumesc d-tale. Eu nu beu tiutiun. Şi se puse şi el pe prispă între mine şi tovarăşul meu,
— Mă!... izbucni el deodată, întorcându-se răstit la tovarăşul meu, care se mulţumi, de astă dată, să tresară şi să scape, cât pe ce, dintre degete, ţigara pe care se pregătea s-o aprindă.

— Bine, Rusule, zisei eu, apucându-l cam pe după gât, da dacă mi-i speria storăşul şi l-a apuca frigurile, cu cine mă duc eu pân'la Şar? ia lasă-l şi spune-mi, stai tu singur în palaturile aistea?

— D-apoi? şi, după un moment de gândire, uitându-se ţintă la mine: Mă rog, zise el, d-ta eşti chiar inginerul cu şuşaua?

— D-apoi doar ţi-am spus o dată, Rusule; ce? vrei să ţi-o spun de două ori?

— Apoi, dacă-i aşa, cum îi veni cu linia pe-aici, să pui să taie colţu ist de deal, că se năruie peste mine, zise el, arătându-mi cu degetul spre drum şi drept în faţa cocioabei lui.

În unghiul repede, ce făcea drumul de la apus spre miazănoapte, intra, în adevăr, înalt şi ameninţător, piciorul unui deal cu povârnişul sfărâmat, semn că dealul se lăsa încet la vale pe pătura lunecoasă de lut, ce-i slujea de temelie.

— Bucuros, Rusule, zisei, uitându-mă la piciorul cel de deal şi dându-mi aerul că mă gândesc asupra lucrului; după aceea scosei carnetul şi trasei cu creionul câteva linii fără înţeles. Bine, Rusule, continuai eu, cu aerul celui mai desăvârşit inginer; bine, îţi făgăduiesc c-o să caut să nu se năruie dealul peste tine; dar ia să plecăm, că ne apucă noaptea; când m-oi întoarce, o să trec iar pe-aici, Rusule; am prins dragoste de tine, şi pace.

Rusu îşi răsuci de astă dată amândouă mustăţile sale cele galbene şi stufoase şi se păru că rămâne un moment cu ochii în pământ şi gânditor; apoi, repede:

— Să mai aşteptaţi numai o ţâră, zise el, sculându-se, îndreptându-se spre uşa cocioabei şi intrând înlăuntru.

— Mă storăş... zisei eu cu glas înăduşit şi simulând un ghiont către tovarăşul meu; mă storăş... 'mi-ţi tămâia şi parastasu...

Tovarăşul meu se mulţumi să-mi întoarcă o pereche de ochi, sub fulgerele cărora s-ar fi topit piscurile de granit ale Horebului, şi era pe punctul de a formula un răspuns, sub trăsnetul căruia s-ar fi zguduit din temelie turnul Faselus; dar nu avu timp; Rusu apăru în cadrul strâmt al uşii cu amândouă mâinile strălucind de un fel de unsoare şi aducând ceva rotund şi învelit între două frunze de brustur.

— Ia na de colea, mă storăş, zise el punând, fără multă ceremonie, boţul în mâinile tovarăşului meu, că doar nu-ţi pleca cu mâna goală de la palaturile Rusului, continuă el, aşezându-se iar între mine şi tovarăşul meu.

"Cu mâna goală?... cugetai eu; nu cumva Rusu dracului ne ia drept cerşetori?"

— Şi cu ce ne dăruieşti tu, Rusule? ce-ai pus tu în frunzele cele de brustur?

— Ce să pun? ia o ţî' de unt de la oiţele mele; he, hei! parcă ce? crezi d-ta că Rusu-i aşa numai cu degetu?

Şi la un moment dat, ne trezirăm, şi eu, şi tovarăşul meu cu labele unse ale Rusului căzând greu şi în toată lăţimea celor cinci degete răsfirate ale lor, pe spatele noastre, ca semn al unei familiarităţi, la care Rusu binevoise a se scoborî până la noi de la înălţimea darului princiar înfăţişat prin boţul de unt de oaie... Şi pecetea de unsoare a Rusului, tipărită pe spatele noastre, rămase neştearsă; iar surtucele noastre, păstrând-o ca amintire, trăiră şi muriră cu ea.

Apoi, trăgându-mă spre el cu acea căldură de dragoste spontanee, ce se naşte la unii oameni sub imperiul băuturii:

— Mă... ingineriu... zise el, vârându-şi faţa lui mustăcioasă până sub nasul meu; mă ingineriu... 'mi-ţi tămâia şi parastasu... şi scrâşnind din dinţi îşi înfipse ochii lui albaştri uşor injectaţi până-n fundul ochilor mei.

— Bine, Rusule, zisei eu cu răceala proprie mie în împrejurări grele, ia să lăsăm tămâia şi parastasele pe seama popii; deocamdată, şi fiindcă mă grăbesc, adăugai sculându-mă în picioare, spune-mi lămurit pe unde vrei tu să tai linia drumului? Să tai dealul sau mai bine să fac un zid ţapăn de piatră, care să oprească năruirea dealului?

— Ba să tai dealul.

— Bine; şi scoţând carnetul mă făcui că însemn cu îngrijire dorinţele Rusului.

Tovarăşul meu, folosindu-se de încurcătura mea cu Rusu, o ştersese; sărise pârlazul şi încălecase. Când Rusu băgă de seamă că tovarăşul meu se şi suise pe cal, un fel de furie îl apucă; mă lăsă pe mine, se repezi şi sări pârlazul. Tovarăşul meu însă dete călcâie iepei şi o rupse de fugă.

— Mă storăş... Mă storăş... crucea şi icoana... şi se luă după el ca să-l prindă.

— Rupe-o de fugă peste deal, Axinio, zisei femeii, încălecând şi eu repede.

Axinia zbură. Arsei calul peste şale cu varga şi el înţelese că, de astă dată, trebuia să-mi pună la îndemână toată iuţeala picioarelor sale; plecai în goană. Rusu, care-şi luase nădejdea de la tovarăşul meu, auzind în urmă-i tropotul calului meu, se întoarse şi se aşeză în drum aşa, ca să-mi poată apuca, din fugă, calul de dârlogi; când crezui însă potrivit, cârnii puţin calul la stânga şi trecui ca vântul; iar Rusu, în loc să apuce de dârlogi, îmi apucă urma.

— 'Mi-ţi tămâia şi parastasu, îl auzii strigând în urma mea; şi-mi închipui că trebuie să se fi luat în goană după mine toate crucile şi toate icoanele; eram însă prea departe ca să mă ajungă.

Şi când mă gândeam că o singură nesocotinţă a tovarăşului meu dăduse lucrului o întorsătură aşa de caraghioasă!...

— Bine, râsul moliilor, îi zisei ajungându-l din urmă, dracu te punea să pleci fără ştirea Rusului? Mi-ai zădărnicit toată iscusinţa mea diplomatică.

— Eram grăbit, răspunse el cu seriozitatea cea mai desăvârşită, căci am de dus de la suprefectura de Broşteni nişte porunci la primăria din Şar.

— Bine, mă storăş, da de m-apuca Rusu la bătaie?

— Aş fi sacrificat pe altarul umanităţii 25 de parale şi aş fi pus pe Axinia să te frece cu rachiu şi cu sare; şi, mai la urmă, o bătaie n-ar fi fost tocmai lucru de mirare, de vreme ce orice luptă de fineţe diplomatică se sfârşeşte de regulă cu păruială, când, mai ales, e şi Rusu la mijloc.

— Şi untul?
— I l-am lăsat pe prispă ca să-l trimită majestăţii sale împăratului tuturor ruşilor, spre a-şi unge ciubotele cu el.

— Bine, şi acum, pentru toate aceste isprăvi, care vor forma una din paginile strălucite ale cavalerismului modern şi, în lipsa vreunei Dulcinee de pripas, îţi permit să săruţi în bot pe năzdrăvana ta Rosinantă, care a ştiut cu atâta pricepere să scape din primejdie pe Don Quijotul său.

Un şuierat puternic şi ascuţit sfâşie aerul în urma noastră. Când întoarserăm capul, văzurăm pe Axinia scoborând iute şi sărind ca o ţarcă peste bolovănişul dealului sfărâmat, răsărind acum întreagă din îndoiturile lui adânci, acum numai tulpanul ei untdelemniu zărindu-i-se pe deasupra; ai fi zis că se luptă cu înecul împotriva unor valuri care se trudeau s-o înghită.

— Ş-ai scăpat cu gâtul nesucit, şopârla naibii? îi zisei eu când fu aproape de noi.

— D-apoi, zise ea gâfâind, parcă mă tem eu de Rusu?... şi roşie ca un rac fiert, — ufff... făcu ea, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă cu horbotă lată pe margini.

— D-apoi de cine dracu te temi tu, fa? Când tu eşti în stare să te mistui din ochi ca argintul viu, parc-ai avea chitia lui Aghiuţă pe cap? Doar numai Ochilă şi Lungilă din poveste să-ţi poată veni de hac, cât de iute scaperi tu din picioare!

— O! Pârli-l-ar para focului, mustăciosu dracului; nu v-am spus eu?

— De spus ne-ai spus tu; dar tot mi se pare că musteţile Rusului te cam gâdilă pe la inimă...

— Da, ducă-se pocnitului cu musteţile lui cu tot, şi să gâdile cu ele pe cine-o mai gâdilit. Las'să se mai lege el de mine, că de nu-l fac alb!... şi roşie ca racul fiert şi ştergându-şi întruna sudoarea de pe frunte cu basmaua ei groasă, ţesea iute din picioare, mergând alăturea cu noi.

— Da ştiţi 'nevoastră că n-ajungem în ia-seară la Şar? zise ea într-un târziu.

— Ei bine, ne-om opri undeva; mai este vrun sat până-n Şar?
— Mai trecem prin Păltiniş şi prin Panaci. Soarele scăpăta spre apus şi umbrele lungi ale munţilor din stânga noastră înaintau încet pe vale înspre munţii dimpotrivă, trăgând pe pământ o nesfârşită şi capricioasă linie de umbră frântă, tivită cu lumină. Peste înălţimile aeriene din dreapta noastră, frământate de văi adânci ca peste o mare cu valuri încremenite, se întindea feeric şi fără sfârşit o reţea imensă şi fin ţesută din flacările roşietice ale apusului. Un vânt uşor legăna molatic coamele despletite şi plângătoare ale mesteacănilor blonzi cu trunchiuri de argint. În iarba înaltă şi de un verde gingaş, aceeaşi suflare săpa unde fugătoare şi înflorite; pe nota domoală şi adâncă a unei orgi colosale, se ridica de pretutindeni, în văzduhuri, şi se pierdea în depărtările albastre un murmur tainic şi neînţeles. Pe calea-i lungă şi fără sfârşit, Neagra luneca pe lângă noi cu undele-i grăbite şi etern murmurătoare... Şi cel mult dacă o rază rătăcită din apusul înflăcărat mai arunca un strop de lumină peste luciul ei cuprins de umbră... Mergeam tăcuţi, iar umbrele noastre, însoţindu-ne pe dreapta, îngânau, cu paşi de uriaş, cadenţa leneşă a mersului nostru. Şi cine ştie dacă înseşi sufletele noastre nu se molipsiseră de o simţire mai cucernică... Cel puţin Axinia îşi strânsese basmaua în geantă, mişcările ei iuţi se domoliseră, privirile ei neastâmpărate lunecau larg pe împrejurimi şi, amândouă mâinile ei mici încleştate pe baiera de dinainte a gentei, cu pasul ei mărunt şi fin, se conforma, în mod inconştient, după mersul meditativ al cailor noştri...

— Cale bună, bade Gheorghe, o auzirăm noi strigând deodată către un român, care tocmai trecea pe lângă noi mânând boii din carul deşert.

— Mulţumim d-tale, jupâneasă Axinie; da-ncotro?

— Ia, până-n Şar cu 'mnealor. Da lelea Catrina a hi acasă?

— Apoi acasă, că n-am mai luat-o.

— Da-ncotro, bade Gheorghe?

— Ia până-n iarmaroc să prefac işti bouleni.

— Da ori ne-a primi lelea Catrina să mânem la 'mneaei în iaseară?

— D-apoi v-a primi, că doar suntem oameni...

— Foarte mulţumim, bade Gheorghe, zisei eu; când ne-om întoarce, o să dăm iar pe la d-ta, cred că te-om găsi acasă.

— Poftiţi când îţi vrea, şi noroc bun, zise el îndemnând boii şi plecând.

— Foarte mulţumim şi drum bun, răspunsei, despărţindu-ne.