Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu

Ordin să mărşăluim, cu cea mai mare iuţeală, neobosit, spre Sibiu, respingând orice forţe inamice vom întâlni în cale. Ştiam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două, una la dreapta, alta la stânga. Pesemne că la Sibiu s-a întâmplat ceva...

Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoaştere ofensivă. Ne ţin însă prea mult în loc, după opinia lui Orişan, care găseşte că ne oprim în mod nepermis de mult o întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanţă.

Ceilalţi ripostează că avem în faţă trupe numeroase. Cert pare numai că inamicul n-are cu el decât o baterie, deci şi forţele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz, desfăşurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedeşte că avem un mediocru serviciu de recunoaştere.

Şi mai dovedeşte incapacitatea conducerii noastre militare, care ignorează un principiu esenţial al războiului: niciodată nu trebuie să desfăşori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, şi el, nu e decât o consecinţă a principiului fundamental: câştigă războiul armata care a angajat mai puţine din forţele ei în bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decât atâta timp cât au fost inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine cunoaşte cu adevărat psihologia războiului.

În şanţul cu buruieni al şoselei, aşteptăm ca batalionul din faţă să-şi deschidă drum.

- Ei, înaintăm? ne întreabă surâzând căpitanul Floroiu, pe noi, cei doi "pesimişti" ai regimentului.

Orişan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheală şi surâsul condescendent, nu se prea trădează. E mai pasionat ca un ofiţer activ.

- Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură... fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?

Intervin, întrerupându-l, ca să întăresc cele spuse de el.

- Şi pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informaţi despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul, oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? Dealtfel, nici nu ştim sigur unde ne găsim. Regimentul nostru şi cel de artilerie n-au decât un petic de hartă împreună, şi e ceartă, pentru că artileriştii vor s-o păstreze pentru regularea tirului.

Un camarad e sigur că luptăm cu "divizia de la Sighişoara".

Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiţeri răsturnaţi pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent şi dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orişan la masă, o dată sau de două ori - cum am auzit că se face în armatele străine - câte lucruri ar fi azi poate altfel!

În ultima seară, pe când ne tălăzuim încolonaţi pe şosea (pentru un marş de noapte) auzim în faţa noastră, în întuneric, nu ştim unde, o răpăială scurtă şi violentă. Coloana se opreşte în loc şi călăreţi alarmaţi încep să ducă şi să aducă ordine.

- Regimentul XX... unde e comanda brigăzii?

Se repetă, transmis:

- Comanda brigăzii? Comanda brigăzii?

- Aici, comanda brigăzii.

- Domnul general Y? domnul general Y?

Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care întreabă şi fraza e luată şi trecută ca o foaie, fără să i se mai ştie locul de început.

- Aici domnul general Y... aici domnul general Y...

Gândul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă şi nelinişte, problema dormitului în frig, în zorii zilei.

Peste o jumătate de oră reluăm marşul. După vreo cinci sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în şanţul şoselei, morţi încurcaţi printre roţi. Coloana merge încet şi am timp să mă abat, în treacăt, şi să întreb. O recunoaştere inamică, tare cam de un escadron, a aşteptat ascunsă într-o pădurice, chiar lângă şosea, şi a lăsat infanteria să treacă; iar când a auzit uruind artileria, a pus mitraliera să tragă.

Orişan reflectează pentru toţi:

- Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe mine mă minunează însă că ofiţerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu şi-a pierdut totuşi capul, a putut să-şi dea seama de unde vin focurile, ce puţin numeros e inamicul... a detaşat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justă apreciere a situaţiei) şi a curăţat cu el, aşa în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă atâta încredere, că uiţi amărăciunea gândului că nu se iau suficiente măsuri de siguranţă. Numai acelui ofiţer hotărât i se datoreşte faptul că panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei întregi.