Între oglinzi paralele

În februarie însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten sportmen, care făcuse o excursie până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la Azuga, ne-am întâlnit în restaurant şi m-a luat cu el. Când am ajuns acasă, am găsit la ferestrele negre, perdelele nelăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar mutrele zăpăcite şi somnoroase ale servitoarei m-au neliniştit. Era acum o realitate care nu-mi încăpea în simţuri: casa era goală ca un mormânt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia: la teatru... la mătuşa ei... lucruri vagi şi imposibile pentru 1 jumătate cât era când sosisem eu. Nu ştiam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineaţa. Îmi repetam necontenit, ca idiotizat: N-aş fi crezut-o niciodată în stare să facă asta... Am stat o bună bucată de timp, trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Ştiam că acum totul e sfârşit pentru totdeauna, că e sfârşit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aş fi crezut o femeie atât de crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui lung, interminabil tunel, simţeam că voi înnebuni.

Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputinţă să notez toate încercările prin care am trecut, haosul de gânduri pe care le-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai întâlnisem alta până atunci, şi poate nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul, arsă casa, murdărit şi dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu automobilul.

Aş fi vrut să fie vis, ca să fie deşteptare posibilă, dar nu era decât încrustată realitate. După ce am fost în stare să mă ridic din fotoliu, am alergat aşa, în necunoscut şi, probabil, pe la casele rudelor ei. La "tanti Lucica" nu era, la surorile mele nu era, şi n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman al meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu, întrebând dacă nevastă-mea, plecată de acasă: "... e la domnia-voastră cumva?"

Misterul imens al fiecărei case, cu ferestrele în întuneric, speranţa stupidă că e acolo şi că totul, dacă n-a fost vis, a trecut ca un vis, nedumerirea celor întrebaţi şi impresia că, faţă de cei cu viaţă sigură în casa lor, eşti un lepros care merge, ferit de lume, numai noaptea, mă năucea. În orice caz, un accident, o întâmplare neprevăzută nu mi se păreau de presupus.

Pe urmă, am înţeles că totul e pierdut, că trebuie s-o părăsesc cu totul nopţii şi aventurii ei, întorcându-mă acasă. Aş fi vrut să alerg, să strâng sticlă spartă în pumni, să încerc orice, numai să pot fărâmiţa din noaptea care mă despărţea de zorii zilei. Când eram mic, în ajunul unei călătorii, nu puteam dormi şi mi-era teamă, singur în noapte, că "a doua zi", în mod excepţional, nu va mai veni. Iată, la fel, aveam impresia că întunericul se va dilata la infinit, dar nu o plecare în necunoscut frumos era acum, după noapte, ci plecarea pe alt drum, pur şi simplu, decât cele de până acum. Credeam că niciodată nu voi mai fi în faţa acelei femei, ca s-o pot zdrobi. Mi-era teamă că voi înnebuni până în zori. Aveam impresia că nu mai sunt stăpân pe destinele mele, ca şi când aş fi fost într-o trăsură ai cărei cai sperioşi s-au aprins şi aleargă, neînduplecabil, cu mine, peste gropile şi neprevăzutul unui câmp. Dacă adunam toată suferinţa din trecut, nu izbuteam să egalez pe cea de azi, care-mi părea şi de o natură diferită. Mă lungisem pe un divan lung şi, cu palmele lipite de obraji, aşteptam cu neliniştea şi teama cretinilor, care, incapabili să mai judece, cu ochii speriaţi, se chircesc şi aşteaptă... Cum a putut să facă asta? meritam trivialitatea acestui procedeu care mă murdărea de prisos... când fusesem atât de loial?...

A venit a doua zi abia, pe la opt dimineaţa. N-aş putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intenţiile de gesturi şi explicaţii, pentru că eram aşa de sfârşit, atât de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operaţii fără anestezie, nu aşteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârşit, pentru ca să închid ochii numai.

I-am şoptit, făcând, înjumătăţit, o sforţare:

- N-aş mai vrea să te văd niciodată...

M-a privit cu o ură ştearsă, de rând.

- Atunci, mă goneşti?

- Nu ştiu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic voinţei mele...

- Aşadar, mă goneşti?

- Nu pot să-mi dau seama de nimic, şi nu pot alege din mine nimic... Înţelege ce vrei... Spune-mi dacă ai ceva de lămurit...

A fost din nou un stâlp de ură, toată, înţelegând că lupta e mult mai grea decât o bănuise ea.

- N-am nimic de lămurit...

- Nu, n-ai să poţi lămuri nimic. Poţi să mai rămâi puţin dacă doreşti... dar dacă vrei să ştii, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntârziat, şi-ţi voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.

Iar m-a privit cu alţi ochi, răi, apăruţi de din dosul ochilor ei ştiuţi.