Întâmplări pe apa Oltului

Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo reţele de sârmă, creneluri de tranşee. Mă întreb cum vom trece apa adâncă şi vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer.

Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.

Cunoaştem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt şi aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi-trei ofiţeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas şi măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când râpos, mâncat de ploi şi tranşee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.

Aşa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliţi peste cap, ca nişte berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câţiva metri depărtare, rupsese malul şi-l prăbuşise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din faţă, am avut, pentru întâia oară, priveliştea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea şampionului român la circ. Niciodată în cărţile de citire, sau în luptele copilăriei dintre noi şi turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în ţintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când focul e intens şi eşti sub traiectorie, le vezi ca nişte mici comete de fum şi oţel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică şi-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie şi vădite intenţii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.

Începând de a doua zi, poziţia devine statornică. Suntem destul de bine adăpostiţi şi mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri şi încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.

Totuşi în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei şi privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construieşte eşafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci ştim că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei şi o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.

Într-una din nopţi, pe când eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneţia, neocupat de noi. Pe câmpia mare şi netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanţ de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca nişte spirite ale nopţii. Mi-e frică şi mi-e frig. Pornim cu compania desfăşurată înaintea lor pe muteşte. Tremur atât de tare, îmi clănţăne dinţii în aşa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare şoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte hotărât şi foarte liniştit. Nu pot să ştiu precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat uşor, ca în seara când am plecat). Îmi simt muşchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzaţie de oboseală. După un timp lanţul lor se opreşte şi se opreşte şi al nostru. Stau aşa ca vreun ceas, iar când se încenuşează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunţă că s-au retras.

A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate şi cu fundul de pârâiaş uscat, unde avem câteva corturi, vine un ţăran, mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic:

- Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...

- Ce? spune...

Vorbeşte încet, rar, cu braţele încrucişate, acoperindu-şi cu mâna mustaţa şi gura.

- Sunt în sat două fete spioane.

Tresărim toţi speriaţi. E ca şi când o stafie ar fi semnalată real.

- Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine şi cu ofiţerii unguri, că sunt frumuşele, iar acum le trimit mereu ştiri dincolo.

Colonelul îşi ciupeşte mustaţa "kaiseriană".

- Cum le trimit ele ştirile?

- Păi acum, drept să vă spun, eu nu ştiu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu ştiu.

- Ce fel de fete sunt astea?

- Frumuşele, drept să vă spun... că de-aia se şi uită ofiţerii la ele... Şi cu untărofiţeri de ai dumneavoastră petrec mereu.

Nimeni nu ştie nimic.

- Gheorghidiule, ia patru oameni şi vezi ce e acolo.

Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porţile săseşti, şi pe urmă se dă mai în lături, să nu fie văzut.

- Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria şi Ana Mănciulea.

Înăuntru e chef cu strigăte şi cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui şi faţa rotundă de ţărăncuţă sănătoasă.

- Ce-i cu dumneavoastră aci?

- Petrecem, domnule ofiţer... petrecem şi noi de bucurie că au venit românii noştri... Poftiţi şi dumneavoastră, că avem pui fript şi vin bun...