Întâia noapte de război

Timp de o oră e în tabără o învălmăşeală de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo până colo, înjură, strigă, aruncă efectele de tot soiul în braţele oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s-au aliniat pe companii în faţa bordeielor şi primesc, răcniţi pe nume de gradaţi, bocanci. Unii încearcă o veselie străpezită, la care alţii surâd ca nişte bolnavi. Gândul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuşi vor trece, aşa cum au trecut de atâtea ori în viaţa mea, cum au trecut când aşteptam într-o gară, când aşteptam la birou, cum aştepţi după-amiaza o vizită, mă sfârşeşte ca o febră uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărţile de citire, împotriva unor tranşee înţesate de armată duşmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluieşte, pare scris de o mână nevăzută.

De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărţile de citire s-au oprit la pagina de la 77 şi acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidenţe ciudate, mari cât un orizont.

Ofiţerii sunt toţi mult mai tăcuţi decât trupa. Căpitanul Floroiu, mic, blond, cu faţa lui îmbătrânită înainte de vreme, mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor şi să-mi fac bagajele.

Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens.

Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după primele cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viaţă?

- Nu se ştie, cine are zile scapă.

- Domnule căpitan, voi scăpa la opt şi cinci, la nouă, voi trăi poate până la ora zece diseară...Dar crezi că vom mai vedea noi soarele de mâine?

Tace înfiorat de gânduri şi, pe urmă:

- Scrie vreo scrisoare, şi îşi urmează aţa gândului din el.

Cui să scriu? Toţi ai mei s-au depărtat în clipa asta, efectiv, la zecile şi sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care ştiu că există totuşi.

Îmi arde întreg corpul, e un neastâmpăr al trupului care contrastează cu liniştea şi egalitatea imensă a gândurilor mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom putea fi gata. Mă voi duce şi-acasă, în odăiţa mea, căci, deşi sunt înfrigurat şi grăbit, n-am ce face.

În faţa casei, Ioana cu cei doi copilaşi ai ei s-au rânduit ca la intrarea în biserică, iar micuţii îmi strigă cu mânuţele căzute jos, cu glas înlăcrimat:

- Să trăiţi, domnule...

Încremenesc: "Să trăiesc?" Ce sens de început de veac are vorba asta acum...?

Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani şi ei îmi sărută mâna, aci în munte, în asfinţitul soarelui de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi de acestea de respect şi prietenie. M-au jignit, dar acum îi strâng la piept pe copiii aceştia, ca pe nişte pui de pasăre.

- Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă!

- Am şi încărcat lada, don sublocotenent.

S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de paşi, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminică şi după-amiază goală şi leneşă care stă în loc.

- ... dar au mai rămas lucruri...Ce facem cu ele?

- Lasă-le Ioanei aici.

- Nu puneţi bocancii? Cum o să rămâneţi aşa?

Sunt îmbrăcat în aceeaşi bluză uşoară, pantaloni de raitcort şi ghete de şevro subţire, cu moletiere.

Cum am fost ieri la Câmpulung.

- Nu, Dumitre, rămân aşa. Până la ora zece e destul şi aşa... Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Câmpulung, să am o explicaţie cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu împuşcat... Tot voi muri la noapte...

Ce să-mi explice? Ce importanţă mai au pentru mine lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă numai văzut şi înţeles de mine, nu şi simţit, aşa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operaţia, să simţi izbitura şi tăietura bisturiului, dar să nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii şi deznădejdi, cu permise şi aniversări, care era şi lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei - ca pe un vas nevăzut. De câteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morţi, efectiv în starea unor condamnaţi cărora li s-a respins cererea de graţiere, în ajun.

Acum oamenii de aici, blestemaţii în uniformă, îmi sunt singurii aproape şi sunt mai aproape de ei decât de mama şi de surorile mele.