Fata cu obraz verde, la Vulcan

A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă şi-mi dă ordin să plec cu o secţie în sat să fac poliţie şi anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărăşesc până acolo, ca să fac o percheziţie severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele şi iarba au străluciri de rouă. În faţa cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieşit toată ţigănimea, şi aşteaptă înspăimântată să ajungem la ea.

Am severitate în obraz, pe care ţi-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morţii. Sunt hotărât să procedez exemplar.

- De ce-aţi jefuit satul?

Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriţi, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine ştie, înţelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo şapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-şase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele şi burţile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgaşul roţilor. Sunt frumoşi ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael.

- Şi-acum, cu ei toţi...

Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăseşte şi surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, milităreşte:

- De ce ai furat?

Întoarce dispreţuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate:

- N-am furat.

Mi s-a uscat gura şi devin nervos:

- Cum n-ai furat?

Râde de i se văd dinţii albi, cizelaţi într-o neasemănată mică potcoavă de fildeş şi întoarce capul într-o parte, cu o mână în şold.

Mă duc mânios spre ea, smucesc de şorţuleţul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie.

- Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaşte cât de colo că e furat? Şi umbreluţa asta roşie?

Ţine în mână şi o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluţă de mătase vişinie.

- Dacă plouă? şi-şi suceşte mijlocul subţirel de are acum talia toată întoarsă în lături.

- Dacă plouă, trebuie să furi, ai? şi scurt: Am să te împuşc.

Face cu piciorul gol şi măsliniu, până la genunchi, mic de pus în vitrină de farmacie, urme ca de şarpe în noroi şi răspunde, fără să se uite la nimeni:

- De ce să mă împuşti?

Sunt furios.

- Pentru că furi... înţelegi? pentru că furi... pentru că eşti "hoaţă".

Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugăciune, cum au fost poate învăţaţi, şi restul ţigănimii priveşte pierdută de spaimă.

- Unde stai? şi o pironesc cu privirea.

Îmi arată cu mâna vag şi surâde semeţ, cu buzele roşii şi îmbietoare ca vinul negru.

E în mine o nehotărâre, parcă aproape de panică.

- Hai acolo, hai la ea!

Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuţe vechi şi strâmbe, boite gălăgios cu roşu, albastru sau galben tare.

Soldaţii scotocesc prin casă, nu mai ştiu nici eu dacă găsesc sau nu "corpuri delicte".

Sunt enervat, e în mine o răscolire de cuşcă întărâtată.

- Ajunge, venim mâine să facem percheziţie din nou. Băgaţi de seamă, aveţi timp să daţi înapoi ce-aţi furat. Pe asta - şi o arăt soldaţilor cu dispreţ - o luăm cu noi, hoţia ei e dovedită.

Încep să se văicărească toţi bătrânii să le lăsăm fata. Ochi speriaţi, feţe de ceară şi mâini negre care se întind spre noi...

- Lăsaţi-o, nu a furat!... Mă prind târât de veston: nu a furat.

- O să vedem, la judecată.

O aşez între santinele şi pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... şi începe iar să se cearnă, răcoros. Merge cu picioarele goale, lăsând urme ca mângâierile în noroi, sucind mereu umbreluţa roşie. Când, ca să treacă vreun şivoi, întoarce talia în lături, sânii mici, strânşi de şorţul strâmt, par înveliţi ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strânşi în mănuşi.

Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o răpăială speriată de focuri. Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, se formează pe unităţi. Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc nedumeriţi, neştiind ce să facă. Rămân un timp nervos, pe gânduri.

- Daţi-i drumu... şi mi-e privirea grea de frământare.

Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluţa roşie şi, cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu ochii acum verzi, adânci şi copilăroşi:

- Eu ce fac?

O privesc încruntat, mânios:

- Ce faci? Te duci acasă... hoaţo.

Pune mâna micuţă şi mângâioasă, ca o pasăre, pe mâna mea.. şi încet, în şoaptă caldă şi bună:

- Rămâi şi dumneata.

Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în ochii verzi şi limpezi ca apa umbrită de salcie.

- Lasă-mă-n pace!

Şi pe mâna mea, mâna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sân mic.

- Vino la noapte, vin eu în sat...

Aş vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi azvârl numai mâna de pe mâna mea.