E tot filozofie...

Îmi dădea o impresie de echivoc: mă simţeam în mâna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave şi atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ţi aplică aparate şi face încercări cu tine, fără să spuie exact ce vrea, pretinzându-ţi, destul de nejustificat, absolută încredere. Dealtfel, mi-e greu să merg imediat în spatele cuiva, cu obligaţia să calc exact în urmele lui.

Mai ales că în timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre Critica raţiunii practice. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obişnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.

Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puţine greutăţi decât aceea a raţiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferenţă măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul orei lângă catedră, o intimidaseră.

S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngândurată. Aveam de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb oboseala în joc şi destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Şosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puţin şi părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: "Uf... şi filozofia asta!" Spunea "uf, şi filozofia asta!" cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!" sau "uf, pantoful ăsta!" care o strânge.

- Dar ce-ţi face filozofia, fată dragă?

- Nu pricep nimic... nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.

- Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constaţi că nu pricepi nimic?

- Lasă-mă-n pace... niciodată n-am priceput nimic... ce naiba vor toţi filozofii aceştia?

- Şi-i iubeşti tu... cred că nimic mai mult... Aşa o fată slută ca tine...

- Ascultă, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult...

- Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce vor filozofii?

Lumina lămpii, strânsă şi răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcuşul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.

- Ascultă, ţi-a trecut vânătaia pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi i-am ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd.

Şi-a tras-o nervoasă la loc.

- Lasă asta şi răspunde la ce te întreb.

- Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filozofii?

- Da... şi era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur...

- Nu ştiu...

- Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate?

- Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa...

- Dar lumea de ce spune că ştii?

- Spune cineva enormitatea asta?

- Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.

Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o cadână.

- Fată dragă... zău dacă ştiu.

- Spune ce ştii... Ce-ai vrut să spui azi când ai spus "nelinişte metafizică"?

M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.

- Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi... Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari.

- Ei, nu...

- ... Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist... să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.

Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.

- Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? şi ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţea are pete şi e trecătoare?

- Da, fată dragă, adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare... Aşa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău...

- Ei, eşti revoltător, mârâia, păcălită în aşteptarea ei.

- Iar acum două săptămâni ai avut şi un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era inform şi roşu... Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte... ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă...

- Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia...