Comunicat apocrif

Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toţi - aproape două sute de răniţi - mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, când după restaurantul gării judeci şi despre oraşul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) şi devine element din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, aşa cum unui bolnav, care iese întâia oară din casă după luni de zile, oraşul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Braşovului împodobită, cu frunze şi steaguri naţionale, rămase, mi-a dat, despre oraşul pe care nu-l cunoşteam, o idee de carte poştală şi decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe şi fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfuncţiune. În schimb toţi cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, până şi în voce şi în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal şi Buşteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup şi tranşeele copilăreşti, făcute acolo lângă şosea, când munţii şi pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundaţie catastrofală, care ameninţă întreg ţinutul, o primărie neserioasă ar face şănţuleţe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însă, târăşte nu numai ce-i pe şosea, dar şi casele înalte, şi chiar primăria cu domnul primar.

Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit.

La Bucureşti ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, aşa mi s-a părut cel puţin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane şi imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofiţeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferinţe avem. Cei mai mulţi au optat pentru câteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiţi de frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebeşte o societate de civilizaţie de una de cultură e că lumea ei imită şi practică pasionat şi cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruinţa de a duce lucrurile până la un capăt şi nici curajul de a suporta toate consecinţele. Câtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi şi decor inedit, ele au umplut cu surâsuri şi alba lor prezenţă sălile cu răniţi. Atât. Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curăţind în spitalurile de la Iaşi, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase.

M-am gândit, cu un fel de nelinişte, că, dacă voi fi în Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi că voi fi obligat - acum când eram atât de obosit - să joc un fel de teatru de dragoste şi bucurie.

Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aştept câteva ore şi între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama.

A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare - "căci nu se ştie dacă la spital vei avea ce-ţi trebuie".

Şi totuşi durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu-meu şi ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început pătimaşa discuţie în ce priveşte împărţeala, nu ştiu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut "parte" a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, şi străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioşie, dar ireparabilul se săvârşise. Ştiam până unde merge afecţiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuţiile de interes iau cîteodată tonul acesta de proces între străini, şi că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecţiunea mamei, care de atunci avea pentru mine şi mai multă atenţie drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecţie, de indulgenţă amabilă, îndepărtată, de surâs limitat şi limitativ. Asupra evoluţiei vieţii mele ea era acum ca un astru răcit, fără influenţă.

Îi sărutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu demonstraţii tandre şi absente, dar aşteptând, cum aştepţi într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situaţia dintre tine şi cei care te-au petrecut începe să se prelungească stânjenitor.

Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea şi am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportună.

Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat şi amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sunt complet vindecat şi bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum.