Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec...

„Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire.” –  Restif de la Bretonne

 

– Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât şi neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.

Se deprinsese lumea de toată teapa ca, de câte ori se afla în încurcătură, să alerge la mine – pe câţi nu i-am scăpat, şi pe câte, de pagubă, de ruşine, de necinste, de moarte chiar, aşa cum mă vezi. Mi-am făcut biserică în cer, biserică de muşama. Cel mai ales însă, eram înghesuit de cocoane pentru fleacuri, istorii de slugi de obicei, aşa cum era întotdeauna şi aceea a ghenerălesei.

Avea un bucătar rus, Ivan. Deşi rus şi bucătar, Ivan nu bea, dar avea alta, dintr-un nimic îi sărea ţandăra şi atunci lăsa tot baltă şi pleca. Ghenerăleasa, care, nu chiar pe ne-drept, credea că bucătar ca el altul nu era, trimitea la mine să i-l aduc cu orice preţ îndărăt; lucru uşor; Ivan, cum se supăra, aşa-i şi trecea. Mânam după el un ipistat în acelaşi loc, la nişte muscali d-ăia cari fac turtă dulce, îl găsea la ceai şi treaba era gata. Unde mergea tot aşa strună cu femeile sau cu fetele când fugeau de acasă!

Ghenerăleasa sta atunci în Eldorado, unde se înfunda strada înainte să se taie bulevardul peste casele ei, alături de intrarea grajdului lui Alexandru M., văru-său. Cum am ajuns, m-am dus de-a dreptul la bucătărie. Mormăind o căzăcească, Ivan descânta ceva într-o tigaie. Nu pentru dânsul dar, luase cocoana Areta pana de Toledo, temuta ei pană, o ştii, să scrie. L-am miruit pe Ivan cu o patacă şi, strecurându-mă prin sumedenia de câini şi de pisici, m-am suit la stăpâna casei.

Mă aştepta cu masa pusă. Erau numai două tacâmuri, unul pentru dânsa, altul pentru mine; gheneralul era la Cloşani.

...ce era? Se trezise de dimineaţă cu Lena Ceptureanu, prietena ei de inimă, voioasă peste poate, sărind şi bătând din palme. Avea să-i împărtăşească un secret mare: Ferdinand al Bulgariei era amorezat nebun de dânsa! În fiecare sâmbătă trecea în România „incognito” cu un aghiotant şi veneau împreună seara s-o viziteze. Prinţul se pasionase de... vocea ei! Şi amănuntele ce da, o făcuse pe ghenerăleasă să se înfioare.

Într-un salon cu lumina înăbuşită, Lena singură cânta, iar Ferdinand cu însoţitorul o ascultau din încăperea vecină lăsată în întuneric. Mai mult nimic, convorbirea mărginindu-se, la venire şi la plecare, când îi sărutau galant mâna, la câteva cuvinte.

Această desăvârşită istorie o pusese pe ghenerăleasă pe gânduri; nu era doar zi-ntâi de april. Ca Lena să fi băsnit se prea putea, i se cam întâmpla; dar dacă era adevărat ceea ce povestise, nu credeam şi eu că primind în aşa fel doi asemenea necunoscuţi, biata femeie se expunea la o primejdie ce putea să fie nu numai aceea a furtului?

Ascunzându-mi tulburarea, i-am spus să fie pe pace: serios n-avea ce fi – de ale Lenei. Cugetam însă cu totul altfel.

Era vorba de doi inşi, dintre care unul trebuia să fi semănat leit cu atât de popularul la noi, Nazone ca să treacă drept acesta. Or, în amintirea mea, răsăriseră siniştri tot doi tovarăşi de rele, unul dintr-înşii având leită acea asemănare... Să fi fost unii şi aceiaşi? Dacă da, aşa cum nu m-am îndoit din capul locului, atunci avea tot dreptul ghenerăleasa să tremure pentru Lena: îi mai văzusem odată la treabă. Mă aflam iarăşi la grea răspântie, mai grea ca oricând, fiind de astă dată în joc nu numai viaţa mea dar şi a altora.

 

Ţi-aduci aminte cu ce furie au bântuit în Apus, la sfârşitul veacului trecut şi la începutul celui curgător, furturile de giuvaiericale. Făcându-le cronica, ţaţa de Jean Lorrain n-a trebuit să adauge mai nimic din închipuire. Ştii de asemeni, poate, că aproape toate rămâneau nede-scoperite. Şi aceasta nu-l lăsa să doarmă pe prietenul meu herr Alois Hartmann.

Prieten şi coleg. Cu deosebirea că el era poliţist născut, iar eu făcut. Era o pildă vie de cât poate înşela înfăţişarea. Cine ar fi crezut că omul acesta bălan şi trandafiriu, greoi şi cam molâu, dar arătos şi aşa chipeş că, deşi se cam îngroşase la trup, la cincizeci de ani ar fi putut face pe Isus Christos la jocurile Patimei din Oberammergau, era, în ciuda aerului său blajin şi a nevinovăţiei ochilor săi de „nu-mă-uita” cu vederea scurtă, un Javert. Un al doilea care să-şi îndrăgească într-atât meseria, ponosita noastră meserie, n-am mai întâlnit. Găsind astfel că slujba de încredere ce avea la Hofburg nu-i da destul de robot, şi-a pus în gând să încerce a desluşi el ceva măcar din taina marilor hoţii de diamanticale.

Mai degrabă decât mi-aş fi închipuit, stând o dată cu dânsul, aşa cum obişnuiam când eram în trecere prin Vie-na, la „Drei Laufer” pe Kohlmarkt, mi-a spus că, mulţumită metodelor sale proprii, îşi atinsese ţelul.

În cei doi ani din urmă petrecuse câte o lună, când mişuna era în noi, pe Riviera, unde tâlhăriile se ţineau lanţ. Nu-i trebuise mai mult ca să descopere că grosul celor de seamă îl făptuia o puternic alcătuită bandă, internaţională poate, dar cuibând în Italia de miazăzi şi care, potrivit străvechii datini a întovărăşirilor de răufăcători de a-şi lua un sim-bol şi un nume, alesese stupul şi întrebuinţa cu tâlc ascuns vorbe de ale albinăritului, pentru că asemenea unui roi de albine avea de căpetenie o femeie, căreia îi şi ziceau „regina”.

Ei bine, cea mai mare dintre meştere, întâmplarea sin-gură şi numai întâmplarea – o recunoştea el cel dintâi – îl făcuse să-i dea acelei femei de urmă.