A început să-mi placă să povestesc...

„Sur les misères physiologiques le secret ne sera pas toujours gardé.” Alfred Dumaine

 

– A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dânsul numai. Semn de bătrâneţe.

Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe şaptezeci şi şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. Încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă.

– În ce priveşte bătrâneţea, glumii, s-ar cădea să cunoaştem şi părerea cocoanei Masinca.

– Vezi, aşa se scrie istoria. Alţii, atâţia, mulţi, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca şi mine n-a fost nimic şi numai Dumnezeu ştie cât am dorit; am întrebuinţat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea ţelul cel mai mare al vieţii mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărţenia ei de bărbatul dintâi, de Caegiu. „Rache dragă, mi-a spus, ţin prea mult la tine ca să ţi-o dau, ar fi păcat, zău, mi-e milă să te las şi pe tine pe drumuri şi cu inima zdrobită. Poate să-ţi dau altceva, altădată...” Şi n-a fost niciodată. De aceea am şi rămas  prieteni, că tu ştii: de la prietenie se întâmplă să se treacă la dragoste, dar după dragoste prietenie nu mai poate fi. Şi, fără a-şi stăpâni un suspin: Dacă n-a fost să fie!

Luă halba s-o ducă la gură.

– Las-o, coane Rache, să-ţi aducă alta, asta e trezită.

– Cum sunt şi eu şi amintirile mele.

– Ei, aşa cum sunt, să vrei dumneata să le scrii!

– Sunt prea multe; n-aş mai avea vreme. Câte cărţi ar trebui ca să le încapă pe toate: s-au adunat atâtea în atâţia mari de ani! Multe şi de tot soiul, frumoase şi urâte, vesele şi triste, măreţe şi josnice, pipărate, scârboase, groaznice... zguduitoare...

– Ca aceea de la venirea împăratului Alexandru al doilea în Bucureşti, când vi s-a pus în vedere că, dacă se întâmplă ceva, răspundeţi cu capul?

– Ţi-a spus-o Daniel Zorilă; da, eram comisari amândoi, cei mai levenţi şi mai tineri, ne dase raionul palatului. Bietul Zorilă! cum am fost tovarăşi de viaţă, s-ar fi putut să fim şi de moarte. A fost mare hop de trecut atunci, ce dârdâieli pe noi, ce sudori, om pomeni-o! Dar, e alta întâmplarea la care m-am gândit când am zis zguduitoare.

 

– Ştii tu, mă întrebă, după un răstimp de tăcere, la colţ unde se taie Calea Moşilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumă.

– Îi zicea: „La Niţă”.

– O cârciumă veche...

– Mai veche decât mine, în tot cazul, o ştiu de patruzeci de ani, acum vreo douăzeci, întâmplător, i-am fost de câteva ori chiar muşteriu.

– Cârciuma asta are pe bulevard o curticică prin care se intră într-o săliţă. –...din care dai într-o odăiţă... –...cu o masă, scaune şi o canapea de muşama... –...şontoroagă, desfundată, scofâlcită, care are şi ea amintirile ei.

– Are, apăsă grav conu Rache. Şi, în dosul cârciumei e un loc viran...

–...îngust, cu două feţe, una pe bulevard, alta pe Calea Moşilor, uneori cu uluci, alteori fără şi întotdeauna plin de hârtii, de gunoaie, de mortăciuni.

– Îl ştii va să zică?

– Dar cum nu, păcatele mele, coane Rache, numai în aceşti şapte ani din urmă de câte ori am fost osândit să-l văd; nu răspunde pe Calea Moşilor, în faţa casei unde până primăvara asta a fost percepţia noastră, a dumitale şi a mea? E, dacă nu mă înşel, al epitropiei armeneşti.

– Păi, era mahala armenească acolo.

– Am apucat-o. Între cireşii înfloriţi, se afundau sub acoperişuri grele de ţiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portiţe, ieşeau, sfioşi, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari şi negri, sprâncenaţi şi trişti, să privească, aşa cum făceam şi eu, de la fereastra locuinţei mătuşei mele din capul străzii Vântului, ameţitoarea mişcare de pe podul Târgului de afară. În faţa cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.

– Aşa! Acum, încheie el, că suntem în deplină cunoştinţă a locurilor, să păşim la cele petrecute.

Mi s-a dat, într-o vară, însărcinarea de a însoţi pe un atotputernic ministru în drumurile ce, cam o dată pe săptămână, avea de făcut la Sinaia. Am primit-o cu oarecare sfială; se cunoştea firea arţăgoasă şi iute a acestui om greu de mulţumit şi de împăcat. Şi totuşi nu fără plăcere; mi se da prilejul să-l cunosc mai de aproape şi să văd de nu izbutesc să mă iau cu dânsul bine aşa cum mă luasem şi cu alţii de treapta lui şi mai de sus, pe cari îi avusesem de dădăcit. A mers mai lesne decât nădăjduisem; după întâiul drum mi-a dat mâna – la vodă însuşi ajunsesem la două degete –, după al doilea, mi-a dat trăsura lui să mă ducă acasă, după al treilea, m-a oprit la masă. Dar să nu crezi că pentru a-i intra în voie şi a-i fi pe plac a trebuit să-mi dau vreo silinţă, să fac, ori să nu fac, ceva, într-adins sau anume. Avea groază de tutun; eu nu fumam nici înainte. Când toamna, o dată cu acele duceri-întoarceri a încetat şi rostul meu pe lângă dânsul, m-a chemat să-mi spuie să viu să-l văd cât mai des şi a dat, în faţa mea, poruncă să fiu primit întotdeauna. – „Mon cher, mi-a şoptit şeful lui de cabinet, un băiat tare drăguţ şi de viaţă, vous êtes pharamineux, ma parole, ai îmblânzit fiara”.