De când am apucat a ne prelungi şederile...

„Sphinx (iconol.) monstre fabuleux auquel les anciens donnaient ordinairement un visage de femme...” – Dictionnaire de la fable


De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Siţa Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor***, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte.

L-am găsit la „Carul cu bere”, în partea din stânga a localului, singur la o masă, în fund. Sta cu ochii aproape închişi; pentru cine n-ar fi ştiut că la dânsul ăsta era sem-nul că atunci cugeta adânc, ar fi crezut că aţipise. Înaintea lui se trezea, neîncepută, o halbă, alături de o carte proaspătă cu filele netăiete: cel din urmă roman detectiv franţuzesc.

Îi cerui, de cum luai loc lângă dânsul, aşa cum mă poftise, părerea asupra scrierilor de acest soi, azi atât de răspândite. Îl ştiam hârşit în meserie; îmbătrânise în slujba poliţiei, fiind fost mână dreaptă a câtorva din marii prefecţi de odinioară, de fandoselile şi de ifosele cărora se molipsise oarecum. Deschise un ochi ca să-mi spuie: „nu le leg”. Şi, după un răstimp, desfăcând pleoapele şi celuilalt: „le împrumut chiar”.

Însemna din parte-i, pentru o tipăritură, cea mai grea ocară şi osândă. Lega, mai scump sau mai ieftin, după cum îi preţuia cuprinsul, orice carte cumpăra şi nu o împrumuta nimănui, pentru nimic. Strânsese astfel, cam vreo două mii. În tovărăşia lor şi a samovarului, îşi petrecea, în sihăstria lui, la gura sobei, nopţile de iarnă.

Trecurăm la altele, vorbirăm de greutăţile vieţii, de „criză„, lucruri pe cari conu Rache le ştia doar din auzi-te. Bogat de la naştere, fusese totdeauna mai presus de nevoi; deopotrivă înstărită şoţia lui, avut prin sine şi mai avut prin căsătorie unicul lor fiu, inginerul petrolist, iar pe nepoţică, singură de asemeni la părinţi, o mai aşteptau şi alte moşteniri. De altmintreli, cu toate că în timpul din urmă conu Rache suferise pagube simţitoare, rămânând cu mulţi bani încurcaţi sau necăpătuiţi, nu se plânse.

Era altceva care îl costa. Dintre vechile legături de breaslă, de sindrofie, de petrecere, bărbaţi şi femei, cele ce mai supravieţuiseră se daseră aproape toate la fund, doborâte cari de beteşuguri cari de ruină. Singură Masinca Drângeanu, rămăsese tânără, frumoasă, chiabură; deşi cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, ar fi putut trece drept fiica lui. Prânzise în ajun la dânsa, se înfruptase din toate noutăţile, răscoliseră împreună prin atât de bogata tolbă de amintiri.

Cunoşteam slăbiciunea ce de-o jumătate de veac conu Rache avea de divina ţaţă. Aducea, chiar când nu prea venea, vorba despre dânsa şi nu mai înceta cu laudele şi cu admirarea, la care ştia că mă întovărăşeam cu totul. Pornise dar să-mi spuie, fără să mă mai întrebe dacă n-o ştiam şi eu, cum şi era, isprava cea din urmă a ei, însurătoarea lui Valer Mamunciu, când deodată se întrerupse, apucându-mă de braţ.

– Vezi, îmi zise, cu oarecare taină, femeia care a intrat acum, cu un pachet, şi vine spre noi?

Femeia se oprise la a doua masă de la a noastră, şi se aşezase, după ce răspunsese la ploconeala lui conu Rache.

– O vezi, îmi mai şopti el, în vreme ce chelnerul, luând de la dânsa comanda, o ascundea de noi: să te uiţi la ea bine.

Timp de peste un sfert de ceas, nu făcui altceva; nu cred să mai fi privit vreodată cu atâta stăruinţă şi mai cercetător o femeie, ceea ce-mi fu cu putinţă fără să mă sfiesc, dansa fiind ocupată numai de ceea ce avea în pahar şi pe taler. Dar cu cât o priveam mai mult, vedeam la ea mai puţin. Între două vârste, nici bătrână nici tânără, nici frumoasă nici urâtă, nici înaltă nici scundă, nici grasă nici slabă, la trăsuri potrivită şi fără vreun semn anume, nu chiar la modă şi nu demodată, nu avea nimic, dar nimic deosebit. Aş fi urmat să o privesc totuşi dacă femeia ar fi zăbovit, îndată însă ce îşi isprăvi ultima bucată de crenvurşt şi sorbi fundul halbei plăti, îşi luă pachetul şi plecă înclinând spre noi uşor, fără a zâmbi, capul.

– Ei, ai văzut-o? mă întrebă conu Rache, care până atunci nu mai rostise nici un cuvânt. Asta e văduva lui Gogu Nicolau.

Gogu Nicolau?... Scotocii prin toate fundurile de ser-tare ale ţinerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume. Cu atât mai puţin făcea el să se înfiripe cât de aburit măcar, de şters, vreun chip... Gogu Nicolau...

– Cât a stat dânsa, alături, parcă l-am văzut, în carne şi oase, şi pe el – la masa aia chiar se aşezau când veneau împreună – da, parcă l-am văzut aşa cum era: îndesat şi mărunt, cu gâtul scurt şi capul rotund lăsat pe ceafă, la faţă plin, cu nas şi ochi mici, cu mustăcioara cânepie, tunsă...

Câţiva ani, cocoana Lina, aşa o cheamă pe văduvă, a purtat o broşă cu fotografia lui, dar nu pe smalţ; de hârtie, cu sticlă deasupra. Din ce în ce chipul a ieşit, până nu s-a mai deosebit deloc. Aşa s-a întâmplat si cu amintirea lui. Afară de nevastă-sa şi de mine, poate nu mai e nimeni ca să i-o păstreze.