Nicu Bălcescu
Scumpe amice,
Iată câteva aduceri-aminte din tinereţe, în cari vei găsi multe despre viaţa unora din oamenii generaţiunii noastre cu cari în tinereţe te-ai găsit în contact şi pe aceeaşi cale, oameni ageri, a căror viaţă, deşi scurtă în ani, dar a fost bogată în fapte; căci au ştiut a suplini timpului printr-o activitate şi un devotament fără preget, aşa că au putut lăsa nu numai regrete în sufletele acelor cari au avut norocirea de a-i cunoaşte de aproape şi a le aprecia cualităţile inimei şi ale inteligenţei, dar au lăsat urme neşterse în literatura şi în istoria ţărei noastre.
Armează-ţi dar răbdarea şi aşteaptă-te la o serie lungă de epistole.
Nr. 1
NICU BĂLCESCU
Odată, ieşind de la şcoală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care începea în poarta Colegiului 'Sfântu Sava', între curtea Petrescului şi casa cu privor a egumenului grec al mănăstirii, şi se sfârşea în unghiul bulevardului şi a stradei Academiei, unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului, şi la stânga, casa Spahiului. Poarta şcoalei era la câţiva paşi de uşa bisericei, cam în locul unde s-a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se aşezau pe vine în şir, unul lângă altul, merari, simigii şi bragagii cu tablalele şi panerele lor.
Un găligan de şcolar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab şi pirpiriu, îl trântise la pământ şi-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halviţă.
Goliatul, căruia toţi îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac, îşi petrecea timpul mai mult la poarta şcoalei, între plăcintari şi salepcii, decât în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi i-l smulgea din mână; graţie puternicilor săi pumni, răspândise o aşa groază printre băieţi, încât mulţi îi plăteau tribut în natură sau în parale, ca să nu-i bată sau ca să-i protege în contra altor camarazi.
De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deşi trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape halviţa; o apăra din mâni şi din picioare, cu dinţii şi cu unghiile.
Fie din indignaţiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau în urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi asuprit.
Cea dintâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ a fost să caute să-şi adune după jos foile caietului său, zdrenţuite şi risipite în luptă, operaţie lungă şi migăloasă, la care i-am dat şi eu mână de ajutor.
A doua zi când m-am dus la şcoală, l-am găsit în uşa clasei a IV-a de umanioare; cum m-a văzut, şi-a scos şapca, arătându-mi cu mulţumire caietul, zicându-mi:
'Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă'.
Foile rupte erau lipite şi cârpite fiecare la locul lor, cu o minuţioasă îngrijire. Dar ce m-a mirat mai mult a fost să văz pe unele pagine scris cu litere majuscule fraze ca acestea:
'Petru Maior spune ...'
'Fotino zice ...'
'Din Constantin Căpitanul ...'
'După logof. Radu Greceanu ...'
Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în şcoalele noastre de istorie naţională. D-abia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală, în care vorbea despre asirieni şi egipteni; nu ajunsese nici la greci, nici la romani.
La întoarcerea mea din Paris, la anul 1841, ducându-mă să văd pe poetul Alexandrescu la dejurstfă în Gorgani, unde se afla închis într-o cameră în fundul curţii lângă gârlă, după ce am stat acolo până înnoptase, când am ieşit, ofiţerul de pază, după ce închide uşa bine şi bagă cheia în buzunar, îmi zice:
'Vei să te duc şi la Nicu Bălcescu? Nu ne vede nimeni, c-au plecat toţi de la cancelarie; numai să nu spui cuiva, că dau de belea.' În camera în care am intrat, un tânăr căruia d-abia îi mija mustaţa pe buze şedea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt aşternut decât o manta soldăţească ghemuită căpătâi şi o lumânare de seu într-un sfeşnic de pământ, care lumina un Ceaslov, singura carte ce-i fusese permisă. Acel arestant era băiatul pe care cu câţiva ani îndărăt îl scosesem din mânile fiorosului Sotea.
La liberarea lui din închisoare şi din armată, el a devenit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des, a devenit un bun şi preţios amic, cu care m-am înţeles totdeauna la vorbă şi la gânduri; eram împreună ziua şi noaptea.
Fiu mijlociu al serdăresei Zinca Petreasca Bălcescu, cocoană văduvă foarte stimată şi cunoscută în toată ţara pentru minunata doftorie cu care tămăduia de albeaţă la ochi, Nicu Bălcescu, tânăr de o complesiune delicată, o fizionomie blândă şi simpatică, intrat foarte de timpuriu în serviciul militar ca iunker, era arestat şi dat în judecata unui consiliu de război ca culpabil de înaltă trădare.
Se dovedise că mersese de mai multe ori în casă la Mitică Filipescu, că făcuse cunoştinţă cu dascălul francez Vaillant şi că era amic cu căpitanul Deivos; ceva încă şi mai mult: se ştia că la cazarmă aduna pe lângă dânsul, în orele de recreaţie, mai mulţi sergenţi şi soldaţi, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii şi cu lehii, de pe vremile lui Mircea, lui Mihai şi lui Ştefan; ba chiar îi învăţa să scrie şi să citească.
Nicu Bălcescu avea o mare dorinţă d-a învăţa; dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entuziast, predilecţiunea lui era mai cu deosebire pentru studiile istorice şi mai ales pentru partea militară a istoriei. Din copilărie citise cu atenţiune Vieţile oamenilor lui Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Războiul peloponezian al lui Tucidid; citise şi recitise pe Tacit, Comentariile lui Cezar, Campaniile lui Napoleon şi ale lui Frederic cel Mare şi studia cu dinadinsul pe Gibbon şi scrierile generalului Jomigny asupra strategiei. Avea credinţa că România nu se va putea rădica decât prin arme şi că românii trebuia cu orice preţ să se arate pe un câmp de bătaie, să dea dovezi de vitejie, să se afirme ca naţiune; idee pe care o vedem dominând d-a lungul în toate scrierile sale.
La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi, pe ici, pe colea, despre istoria noastră naţională; petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate de repauzatul căpitan Cornescu Olteniceanu, colecţiune preţioasă, care mai târziu a trecut în posesiunea părintelui episcop de Buzău, Dionisie.
Nicu Bălcescu era de o modestie rară; anevoie îl făceai să-ţi citească câte ceva din cele ce scria.
Într-o seară ne aflam mai mulţi amici adunaţi la maiorul Voinescu II; acolo, după ce ne-am luptat şi ne-am trântit, după cum ne era obiceiul (căci Bălcescu, deşi cel mai slab dintre noi toţi, dar căuta trânteala cu lumânarea), când ne-am potolit, l-am pus d-a sila de ne-a citit opera sa: Puterea armată la români. Manuscriptul acela l-am luat eu de l-am dus lui Kogălniceanu la Iaşi, unde s-a tipărit în Foaia ştiinţifică şi literară ce publicam împreună cu Alecsandri, Negruzzi şi Kogălniceanu, revistă hebdomadară fără nume, căci marele cenzor al Moldovei, Procopie Florescu, găsise că titlul Propăşirea, cu care o botezasem, era un cuvânt revoluţionar şi îl ştersese din capul foaiei.
Acea scriere a lui Bălcescu a fost foarte apreciată de cititorii dup-atunci şi a avut chiar onorurile unei ediţiuni separate, tipărită tot în tipografia lui Kogălniceanu.
Mai târziu, pe la anii 1844, 1845 şi 1846, el a publicat mai multe lucrări istorice în revista intitulată Magazinul istoric, ce redacta în colaborare cu eruditul profesor Treboniu Laurianu. Într-acea colecţiune se găseşte scrierea asupra familiei Cantacuzineştilor, după documente ce-i încredinţase generalul Rudolf Cantacuzino din Rusia.
Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strâns, nervos şi elegant, precum îl vedem în Istoria lui Mihai Viteazul şi în Istoria muncitorilor plugari din România; adeseori înflorit şi poetic, precum îl găsim în traducerea făcută de el a Cântării României.
Domnul Vasile Alecsandri atribuie unui alt tânăr plin de talent conceperea şi compunerea în limba franceză a acelui cap d-operă, Alecu Russu, răpit şi el, ca şi Bălcescu, de timpuriu familiei şi patriei sale.
Iată ce ştiu eu despre acea scriere epică din care, încă pe la anul 1847, Bălcescu îmi citise mai multe fragmente şi pe care, mai târziu, ne-a citit-o întreagă, în cabinetul generalului Mavru, unde se afla şi Laurianu şi Bolliac, susţinând că găsise acel manuscript la un călugăr. Iată cu ce ocaziune ne-a făcut el acea citire:
Generalul Mavru, filolog şi numismat de frunte, era de mai mulţi ani în relaţiune cu Laurianu şi cu Bolliac, cu unul pentru studiul de medalii antice şi schimburi de dublete, cu celalalt pentru citirea şi transcripţiunea de inscripţiuni lapidare. Mavru poseda o colecţiune de antichităţi importante, adunate cele mai multe după malurile stâng şi drept al Dunărei, colecţiune pe care, încă în viaţă fiind, a făcut-o donaţiune muzeului nostru naţional.
Pentru studiul arheologic, generalul Mavru avea consacrată o zi pe săptămână, marţea, dacă nu mă înşel, zi în care se închidea în cabinetul său cu Laurianu şi cu Bolliac şi nu primea pe nimeni. Acei doi colaboratori rămâneau la masă; se prânzea p-atunci pe la 3 ore după amiazi, şi lucrau şi după prânz până seara.
Cu ocazia căsătoriei mele, generalul Mavru a făcut cunoştinţă cu Nicu Bălcescu, care de la 1847 a început a lua şi el parte la acele şedinţe de studii istorice.
Într-una dintr-acele marţi, la care asistam şi eu câteodată, făcând eu elogiul manuscriptului aflat de Bălcescu la călugăr, după o mare stăruinţă a noastră a tuturor, Bălcescu a trebuit să se ducă acasă, să-şi aducă caietul să ni-l citească. Era scris de mâna lui, cu multe ştersături şi îndreptări. Cetirea a fost ascultată cu admiraţiune, iar după ce am terminat cu laudele şi cu critica, generalul Mavru se uită la Bălcescu râzând şi, bătându-l pe umăr, îi zice:
'Mon cher! Si non e vero, e ben trovato; c'est une oeuvre du plus haut merite et fait beaucoup d'honneur a l'auteur ici present'.
Mavru a urmat cu sistemul de studii arheologice până în ultimele zile ale vieţei sale; numai că colaboratorii nu mai erau aceiaşi. În anii din urmă lucra cu Dumitru Berendei, cu Dumitru Sturdza, cu Mişu Suţu şi Alexandru Odobescu.
Noi toţi câţi am auzit atunci citirea Cântării României, deşi admiteam că Bălcescu poate că găsise la vreun călugăr ceva scris în felul biblic, dar credeam că scrierea, aşa cum ne-o citise, fusese prelucrată de pana şi de imaginaţiunea sa.
El, în anul 1845 sau 1846, a făcut o călătorie de cercetări istorice pe marginea Dunării, de la Celei până la Turnu-Severin, şi a vizitat mănăstirile de peste Olt în tovărăşie cu Laurianu şi cu Bolliac, călătorie în care s-au descoperit mai multe inscripţiuni cari au fost transcrise, completate şi publicate de Laurianu în Magazinul istoric, lucrare pe care Bolliac voise să şi-o aproprieze şi pentru care a fost mai multe contestaţii între Bolliac şi Laurianu. Într-acea călătorie pretindea Bălcescu că ar fi găsit la un călugăr manuscriptul Cântării României; dar limba în care era scris acel poem şi aspiraţiunile autorului poartă într-însul dovada netăgăduită că trebuie să fi fost scris cam printre anii 1838 şi 1846. Tot cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut şi o altă călătorie, în Moldova, cu Costăchiţă N. Filipescu, unde s-a găsit în strânsă legătură cu Alecu Russu, şi nu este de mirat că aceşti doi tineri să-şi fi esersat în comun pana şi imaginaţiunea lor, unul în limba română, celalalt în limba franceză.
Oricum o fi şi oricine o fi fost autorul, călugăr sau mirean, din veacuri trecute sau din timpul nostru, uşoară să-i fie ţărâna, căci cu frumoasă şi mândră floare a înzestrat literatura română!
În tinereţea mea, eu obicinuiam a mă culca târziu, de multe ori după ce să făcea ziuă; adesea îmi făceam somnul pe scaun, rezemat de masă, fără a mă atinge cu săptămânile de pat. Când eram student la Paris, vara, după ce-mi pregăteam lecţiile pentru a doua zi, apoi pe la miezul nopţei porneam pe jos d-acasă de lângă poarta Luxemburgului, de despre Şcoala de mine, şi mă duceam până la Tortoni, pe Boulevard des Italiens, unde luam o îngheţată şi mă întorceam pe când se îngâna ziua cu noaptea.
Într-o vreme găsisem un tovarăş cu care mă potriveam la felul acesta de trai, pe Grigorie Romalo, tânăr de spirit şi de inimă, devenit victima devotamentului său pentru ţară. Grigorie Romalo, esilat la Brusa la 1848, a murit la Constantinopol, la Pera, în primăvara anului 1849, în spitalul surorilor de caritate lazariste, în urma hemoptiziei ce i se pricinuise de loviturile de paturi de puşcă în piept la afacerea din Iaşi de la martie 1848. L-am dus de l-am înmormântat la cimitirul de la Baclucli. Alecsandri a scris atuncea o poezie asupra morţei lui.
Cu Grigorie Romalo, când eram la Paris, duceam uneori pe lună plimbările noastre nocturne până la Neuilly şi la Boulogne lângă Saint-Cloud.
În Bucureşti, obicinuisem şi pe Nicu Bălcescu la acest fel de viaţă, aşa că, după ce petreceam serile cu mai mulţi amici, apoi, pe la orele unsprezece sau douăsprezece, noi doi, Bălcescu şi eu, porneam pe jos d-acasă de la mine, de peste drum de hanu lui Filaret (astăzi Piaţa Teatrului) şi ne duceam dincolo de Malmaison, la grădină la Câmpineanu (fosta grădina lui Scufa), unde găseam companie bună şi petreceam ore plăcute până pe la patru şi pe la cinci după miezul nopţei; ne întorceam acasă în ziua mare. Pe drum aveam mai totdeauna câte o sfadă, două cu cânii mahalalelor. Erau mai ales două staţiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu gârlei de lângă grădina lui Mimi, şi alta pe maidanul de dinaintea bisericei Popa Tatu, unde stau nişte dulăi cât viţeii de mari, culcaţi covrig, risipiţi pe drum d-a curmezişul, şi cum ne simţeau, se sculau cu toţii într-o lătrătură şi săreau la noi.
Într-o noapte pin culesul viilor, pe la 1843, pe când lumina lunei începea a se contopi în razele dimineţei şi ajunsesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic sfat între noi doi, în răspântii, în loc s-o luăm la deal, pe la Oteteleşeanu, să ieşim la mine acasă, ne-am hotărât să urmăm pe strada Brezoianu, să ieşim la Mihai-Vodă, şi d-acolo s-o apucăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu câte o pereche de cârnaţi trandafiri şi un pahar de must. Ne apropiasem de biserica Sfinţii Apostoli, când întâlnim în cale pe căpitanul Tell, mergând spre cazarma lui de la Mihai-Vodă; şi ne luăm câteşitrei pe drum înainte, pe subt Mitropolie, la viile din deal. Cu cât ne suiam pe coastă, cu atât vorbirea noastră devenea mai aprinsă. Subiectul discuţiunei era acel de toate zilele şi de toate serile. Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism şi de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită şi umilită a ţărei, aşa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul şi cu sufletul, ne legasem fraţi de cruce şi ca fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieţei şi al averei, la hotărârile celoralalţi doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele şi regulamentele 'Frăţiei'.
Iniţiaţii erau formaţi în grupuri de câte zece, fiecare frate cunoscând numai pe şeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care-l catichisese, îl iniţiase, de la care şi prin care primea ordine şi instrucţiuni şi căruia datora ascultare şi supunere cu pericolul vieţei şi al averei, păstrând secretul cel mai absolut. Deviza era: Dreptate, Frăţie.
Statutele, scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine în bibliotecă, în scoarţele Algebrei lui Bourdon. La mai 1848, când m-am decis să mă duc la Constantinopol, am dat acel volum în păstrarea Bălcescului, dar el peste două zile mi l-a adus înapoi, zicând că se temea de vreo percheziţiune sau d-o arestare şi că-l credea mai în siguranţă la mine. La plecarea mea din Bucureşti, am pus acea carte împreună cu alte cărţi şi cu notele şi caietele mele din şcoală într-o ladă pe care am lăsat-o în beciu de sub scară, în casa generalului Mavru de la Jicniţă, unde locuiam, astăzi legaţiunea Italiei, casă care a ars la 1856, când devenise spital militar în timpul ocupaţiunei austriace. Acolo, împreună cu casa, s-au mistuit în cenuşă cărţile, hârtiile, tablourile, mobilele şi cu toate obiectele ce posedam.
Situaţiunea politică de pe atunci se rezumă cam astfel:
Pe la mijlocul anului 1834, spătarul Alexandru Dimitrie Ghica, fratele fostului domn Grigorie Dimitrie Ghica, fusese rădicat la scaunul domniei după recomandaţia amicului său, generalul rus comite Pavel Kisselef, care a guvernat Principatele de la anul 1829 până la 1834 cu titlul de prezident cu deplină putere al divanurilor.
Alexandru Ghica, om plin de probitate, stimat şi iubit de toată tinerimea pentru caracterul său leal şi plăcut, era pizmuit, ca toţi domnii indigeni, de mulţi din boierii cei mari.
El, la anul 1838, comisese o mare greşeală politică: nu apărase cu tărie drepturile ţărei atunci când împăratul Nicolae al Rusiei ceruse să se intercaleze în Regulamentul organic o clauză prin care orice lege votată de Obşteasca Adunare şi sancţionată de domn să nu poată fi pusă în lucrare până mai întâi nu ar dobândi aprobarea curţilor suverane şi protectoare (Turciei şi Rusiei), ceea ce echivala cu suprimarea autonomiei ţărei. Deşi se ştia că pe sub mână Alexandru Ghica făcuse să cază acea propunere în Cameră, dar avusese slăbiciunea sau nedibăcia d-a o susţine, cel puţin în aparenţă, şi astfel îşi pierduse popularitatea şi încrederea de care se bucura până atunci. Pe de altă parte, îşi alienase simpatiile Rusiei prin măsurile luate în contra espediţiunilor bulgarilor când au încercat să treacă Dunărea ca să răscoale Bulgaria în contra Turciei. Arestarea şefilor şi organizatorilor acelei espediţiuni, Deşu şi Costache Suţu, a decis la Petersburg căderea lui Alexandru Ghica din domnie, şi nu rămânea decât a se crea un incident care să dea prilej Rusiei d-a cere mazâlia lui de la Poartă.
Boierii inamici domnitorului s-au folosit de aceste împrejurări ca să-l răstoarne printr-o doleanţă a Obşteştei Adunări.
Unul din boierii de pe atunci, Gheorghe Bibescu, ginerele bătrânului Alecu Mavrocordat de la Iaşi, a publicat la Paris la anul 1840 în limba franceză o broşură intitulată Le general Kissilef et son administration, o biografie al cărei scop era d-a cufunda pe Ghica, exaltând ştiinţa şi virtuţile generalului rus, scriere pe care a ilustrat-o propuind împământenirea lui. Cu această scriere, acel Gheorghe Bibescu a devenit favoritul consulatului rusesc destinat a înlocui pe Alexandru Ghica îndată ce se va îndupleca Poarta să dea firmanul de mazâlie.
A doua zi după alegerea noului domn, consulul general Daşkof zicea că într-acea noapte doamna Daşkof născuse o fată, şi el, Daşkof, un băiat, înţelegând pe vodă Bibescu; şi avea dreptate, căci pentru a scoate din urna electorală pe candidatul său de predilecţie fusese silit să născocească fel de fel de procedări, căci lui Bibescu, deşi îi lipseau două din însuşirile prescrise de Regulamentul organic, etatea de patruzeci de ani şi cualitatea de boier de trei generaţii, adică boier, fiu de boier şi fiu de fiu de boier; dar printr-un opus cocus a ieşit ca prin minune din urna electorală.
Vodă Bibescu, rădicat astfel la scaunul domniei contra voinţei naţiunei şi chiar în contra boierilor partidului său, s-a crezut dator să îşi arate recunoştinţa sa către acei care-l ajutase şi a încercat să se concedeze esploatarea tuturor mineralelor din principatul Valahiei ca monopol unui industriaş rus, vestitului Trandaffirof şi, printr-o încheiere a sfatului administrativ, interpretând legea regulamentară într-un mod meşteşugit, acorda acelui Trandaffirof dreptul şi monopolul de a esploata toate mineralele din ţară.
Ca să fie bine înţeles, voi aminti că Regulamentul organic regula dreptul de esploatare a minelor în modul următor:
1. Orice proprietar avea dreptul de a esploata minele după proprietatea sa, dând statului 10 % din productul curat.
2. Descoperindu-se o mină pe o moşie particulară şi guvernul voind ca acea mină să fie esploatată, avea dreptul să previe pe proprietar şi să-i ceară a o esploata, iar în caz când, după 18 luni după somaţiune, proprietarul nu ar punea-o în esploatare, guvernul era în drept a o esploata pe seama statului, dând proprietarului 10 % din productul curat.
Sfatul administrativ, trecând peste drepturile de proprietate a moşiilor statului şi ale clerului, acordase lui Trandaffirof dreptul de a se substitui proprietarilor; şi s-a văzut deodată circulând două broşuri conţinând dreptul acordat lui Trandaffirof, prevenind pe proprietari a avea să se conforme cu încheierea făcută întru aceasta de Sfatul administrativ.
Apariţiunea acelor broşuri şi planurile lui Trandaffirof d-a aduce 5 000 de lucrători ruşi a înspăimântat ţara, încât un strigăt s-a ridicat dintr-o margine la alta, şi Obşteasca Adunare a trebuit să facă un raport la domn, blamând încheierile Sfatului administrativ, cerând anularea - un adevărat blam dat ministerului; acel act merită a fi raportat aci:
'Preaînălţate doamne,
Obşteasca Adunare a văzut cuprinderea ofisului înălţimei-voastre, cu nr. 154, ce aţi binevoit să-i adresaţi la raportul cu nr. 166, şi s-a pătruns de multă mâhnire pentru băgările de seamă ce-i faceţi, că ar fi ieşit din hotarele atribuţiilor sale şi că ar fi călcat regulele bunei-cuviinţe şi a căzutului către înalta oblăduire respect, cerând prin al său raport desfiinţarea jurnalului încheiat de Sfatul administrativ extraordinar în privinţa esploataţiei minelor şi întărit prin ofisul înălţimei-voastre; mai adăogându-se şi că nu s-a pătruns de cuprinderea pomenitului jurnal, ce este întemeiat chiar pe dispoziţiile articolelor acelora cu cari s-a slujit la întru-expunerea din raportul său atins de prezisa pricină; la acestea luând Adunarea voie de la înălţimea-voastră, vă supune cu respect că, având supt vedere în toată vremea par. de la art. 54, art. 56 şi par. de la art. 57 al Regulamentului organic, ce pe lângă altele o îndatorează ca să judece folosul tuturor măsurilor ce s-ar lua în pricini ori deobşte sau întâmplătoare, socoteşte că n-a păşit peste ale sale atribuţii, dacă privind pricina minelor, unul din obşteştile folosuri ale ţărei, a chibzuit potrivit cu îndatoririle la care a supus-o pravila organică, să roage pe înălţimea-voastră, în urma desluşirilor ce luase despre cuprinderea jurnalului, ca să porunciţi a se desputernici pre cât el nu se va fi aflând coglăsuitor cu legiuirile în fiinţă, precum şi a se desfiinţa tipăritele şi obştitele examplare şi a se popri de a nu mai ţircula pentru depărtarea lor de la temeiurile prăvilei, pe care nu le-ar fi socotit că ar putea însemna cevaşi dacă nu le-ar fi recunoscut îmbrăcate cu caracter oficial. Acestea au fost, preaînălţate doamne, cuvintele pentru care Adunarea a întins plecata sa rugăciune doveditoare a singurii dorinţi ca să vază prescrise chibzuirile atingătoare de esploataţia minelor înlăuntrul cercului articolilor 178 şi 179 a Regulamentului organic; având subt vedere, osebit de alte consideraţii ce privea la măsurile cerute spre asigurarea venitului statului, şi darea sorocului de doisprezece ani, punct de căpetenie şi vrednic a se lua în băgare de seamă, nefiind nicicum cuprins în pomenitele articole; care soroc, pentru ca să se dea de s-ar fi judecat folositor, trebuia ca o adăogire la pravilă să se aşeze după formele legiuite prin art. 55 a Regulamentului spre a nu se împiedica altmintrelea nici sloboda dispoziţie a fiecăruia proprietar întru cele de bunăvoie tocmeli.
Nu nădăjduia însă Adunarea a priimi de la înălţimea-voastră răspunsul, prin care nu numai sentimentele sale să cunosc altele decât cele adevărate şi respectuoase către înalta oblăduire, ci şi îndatoririle puse asupra ei prin articolile 54, 56 şi 57 se lasă neluate în băgare de seamă. Adunarea dar se mărgineşte şi acum întru a repeta plecata sa rugăciune, cerând cu supunere cele cuprinse în raportul său cu nr. 166.
Iar cât pentru ceea ce priveşte la viitorul ei, după cum bine aţi voit înălţimea-voastră să adăogaţi în sfârşit, ea mai întâi socoteşte de netăgăduit a vă încredinţa că nu uită, nici va uita vreodată datoriile sale către înalta oblăduire, având după aceasta deplină mulţumire a se mângâia de nădejde, că fiinţa şi locul ce înfăţişează stau supt suzeranitatea şi ocrotirea amândorora făcătoarelor de bine prea înalte puteri.
Acest raport s-au primit de Obşteasca Adunare după cele mai multe glasuri potrivit cu par. g de la art. 48 din Regulament.
Preşedinele Obşteştei Adunări:
(Semnat) Neofit mitropolitu Ungro-Vlahiei.
(Semnaţi) Alexandru Ghica, Const. G. Filipescu, Scarlat Gr. Ghica, Const. Gr. Ghica, Gr. Cantacuzino, I. Slătineanu, C. Filipescu, N.A. Nicolescu, C.N. Brăiloiu, A. Cocorăscu, I. Bălăceanu, C. Costescu, I. Văcărescu, M. Filipescu, A. Racoviţă, C.Gr. Suţu (şi un indescifrabil).
Nr. 205, 1844, februare 29.'
În dezbaterile asupra cestiunei Trandaffirof s-a relevat pentru întâiaşi dată talentul de orator politic a răposatului Barbu Catargiu, care, ca director al Departamentului Dreptăţii şi deputat, a susţinut cu multă căldură cauza concesionarului; dar elocinţa sa a trebuit să se aplece dânaintea cuvintelor patriotice a lui Costache Niculae Filipescu, a lui Niculae Niculescu şi a celoralalţi deputaţi.
Această victorie a Parlamentului din Bucureşti din anul 1843 a fost urmată de satira plină de spirit a poetului Eliad, intitulată Măceşul.
Cestiunea Trandaffirof era la ordinea zilei şi făcea obiectul tuturor vorbirilor, şi a noastre când suiam dealul Filaretului.
Nicu Bălcescu, unul din cei trei şefi ai societăţii 'Frăţia', a fost apostolul şi iniţiatorul cel mai ager şi mai zelos. Maiorul Ioan Voinescu II, Bolliac, Bolintineanu, Deivos, Golescu (Alecu Negru), Marin Serghiescu Naţionalu, Filipescu şi mulţi civili şi militari făceau parte dintr-acea asociaţiune. Nu ştiu dacă dintre ofiţeri mai este astăzi în viaţă altul decât căpitanul Christofi.
Mai tot într-acelaşi timp s-a format în Bucureşti Societatea literară, al cărei scop nu avea nimic ascuns, ci era pur şi simplu dezvoltarea şi încurajarea literaturei naţionale. Preşedintele ei a fost tot timpul poetul Iancu Văcărescu, având de secretari pe maioru Voinescu II şi pe Nicu Bălcescu. Mai mulţi români din Moldova, Vasile Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi şi alţii făceau parte, când unul dintr-aceşti bărbaţi veneau la Bucureşti, era pentru noi toţi o adevărată sărbătoare. Ne adunam o dată pe săptămână, lunea seara, îmi pare, de cele mai multe ori la Văcărescu, în strada Poetului, sub Mitropolie, sau la advocatul Ştefan Ferechidi, în strada Dionisie. Nicu Bălcescu, prin activitatea sa, a făcut multe servicii Societăţii literare. Din contribuţiunile membrilor ei s-au publicat multe opere literare, precum scrierile lui Iancu Văcărescu, Călătoria lui Guliver, ilustrată de Granville, tradusă de I. Negulici, şi multe alte cărţi.
Pe la 1846, Bălcescu, procurându-şi mijloace băneşti din familie, a pornit în streinătate, unde a petrecut aproape doi ani, citind şi notând tot ce a putut găsi în biblioteci şi în arhive despre viaţa şi vitejiile lui Mihai-vodă, eroul căruia plănuise să-i scrie istoria. Într-acea călătorie a găsit în colecţiunea de portrete din Biblioteca Naţională din Paris portretul eroului român, scos şi săpat de vestitul pictor Sadler, contimporanul lui Mihai, care l-a cunoscut la Praga; tot într-acea colecţiune a găsit şi portretele domnitorilor Gheorghe şi Grigorie Ghica.
La 1846, pe când mă găseam şi eu la Paris, s-a mai înfiinţat şi o altă societate: Societatea studenţilor români, cu scop d-a ajuta şi a încuraja la studii pe tinerii fără mijloace băneşti. Erau membri acelei societăţi mai toţi românii aflători atunci în Paris: C.A. Rosetti, Kogălniceanu, Nicu Bălcescu, Al. Catargiu şi frate-so Calimac, Grigorie Romalo, Scarlat Vârnav (mai în urmă devenit Popa Vârnav), Nicu Ruset, Bălănescu, Ion Ghica şi mai mulţi alţi. Societatea aceasta era pusă sub patronajul poetului Alfons de Lamartine şi avea un comitet compus de Ion Ghica, preşedinte, C.A. Rosetti, secretar, şi Scarlat Vârnav, casier.
Pe la finele anului 1846, un vânt de libertate sufla peste toată Europa. În Berlin se vorbea de constituţie, la Viena de libertate şi la Pesta de sancţiunea pragmatică. Genova devenise focarul de unde să răspândea ideea de unitate în toată Peninsula Apenină. Toscana, Siciliile, Lombardia, Veneţia şi toate micile state de o parte şi de alta a Apeninilor aveau speranţele ţintite asupra cavalerescului rege Carol-Albert şi contau pe concursul armatei piemonteze; strigătul de libertate şi de naţionalitate se ridică din toate unghiurile lumei civilizate. Deodată cu apariţiunea scrierilor lui Gioberti, Filip al Franţei trimisese la Roma, ca ambasador al său, pe refugitul napolitan, pe învăţatul Rossi, naturalist francez şi devenit pair de France. Cardinalul Mastai Ferreti, episcopul de Imola, urmase bătrânului Grigorie XVI pe tronul pontifical; şi biserica catolică, de sus, după Sfântul Scaun, propovăduia toleranţa; într-aceeaşi vreme, în Franţa, agitaţiunea creştea, ideile democratice şi chiar republicane câştigau din zi în zi aderenţi şi partizani; la cursurile lui Michelet, lui Quinet şi Mickiewicz se îmbulzeau studenţii cu miile, unul peste altul; fiecare lecţie se termina cu un tunet de aplauze şi cu strigătul de: 'Vive la Republique'. Oameni politici din cei mai ispitiţi şi oratori elocinţi ai Camerei luau parte la banchetele naţionale şi cereau împreună cu radicalii şi cu republicanii reforma legei electorale.
Românii, de o parte şi de alta a Carpaţilor, nu puteau ei să rămâie simpli spectatori la cele ce se petreceau în Ungaria, în Austria şi în tot Occidentul; căutau să se afirme şi ei prin adunarea de la Blaj, prin revendicarea drepturilor autonomice ale Transilvaniei. În Iaşi şi în Bucureşti, actele lui Sturdza şi lui Bibescu începuse a fi aspru judecate fără sfială. Chiar în adunările Societăţii literare, la care luau parte mai mulţi oameni d-ai guvernului şi rude de ale palatului, se alunecau discuţiuni politice, se critica şi se condamna îndoitul divorţ al perechii care era pe tronul Valahiei se blama vânzarea averii lui Hagi-Moscu în detrimentul creditorilor şi în folosul familiei falitului, precum şi trecerea mai tuturora din moşiile acelei case în posesiunea domnitorului; de pretutindeni se rădica un glas în contra venalităţii ce domnea în justiţie şi în administraţie, căci ajunsese a fi fără teamă şi fără ruşine. Cuvântul care se auzea mai des în Iaşi şi în Bucureşti era că: 'Peştele de la cap se-mpute'.
Îndată după revoluţiunea franceză de la fevruarie 1848, cei mai mulţi din tinerii români care se aflau la Paris s-au întors în ţară, ca mişcaţi printr-o gândire electrică; spiritul de naţionalitate şi de libertate se deşteptase în toate straturile societăţei noastre.
Librăria lui C.A. Rosetti şi Winterhalder, de peste drum de Oteteleşanu, devenise un punct de întâlnire al tinerimei, de unde se împrăştiau în oraş şi în toată ţara ştirile politice ce soseau din Europa; şi nu era zi de la Dumnezeu fără d-a înregistra evenimente de acelea cari emoţiona şi îmbărbăţea; mai ales noutăţile venite din Franţa, unde oamenii chiar cei mai devotaţi monarhiei din iulie 1830, ca Thiers, Odilon Barrot, de Lamartine, sfătuiau din răsputeri pe rege şi pe ministrul său Guizot să cedeze curentului popular şi să consimtă la o întindere mai largă a dreptului de a vota. Spiritele ajunsese atât de iritate, că un pistol tras pe Bulevardul Capucinilor, în dreptul Ministerului Afacerilor Streine, nu se ştie de ce, nici de cine, nemerind într-un om din mulţime, rănitul purtat de popor cu strigăte pe strade devine semnalul unei lupte sângeroase, care răstoarnă tronul şi proclamă republica. Atunci revoluţia aleargă din capitală în capitală, din popor în popor.
În Bucureşti, deşi fierberea era mare, dar era aşa de ascunsă, încât vodă Bibescu, răspunzând felicitărilor ce-i aduceau boierii în ziua de Paşte, le zicea cu mândrie că toată Europa era turburată şi în foc, numai Ţara Românească, graţie înţelepciunei guvernului său, se bucura de cea mai mare linişte şi securitate. Nu ştia că chiar în ziua aceea revoluţiunea era gata să izbucnească şi că se amânase numai dintr-o împregiurare despre care oi vorbi mai la vale.
În Iaşi, unde lumea fiind şi mai iritată şi mai impacientă, agitaţiunea era mai aparentă, se lucra mai pe faţă, dar fără o înţelegere prealabilă cu Bucureştii; iar vodă Sturdza, profitând de o adunare de tineri la Alecu Mavrocordat (Ursu), trimite toată armata sa, înconjoară casa şi arestează pe câţi poate pune mâna. Fraţii Rosetteşti (Răducanu şi Mitică), Manolache Epureanu, Al. Moruzzi, Sandu Miclescu, Ion Cuza, Grigorie Romalo, fraţii Cazimir, Nicu Catargiu şi câţiva alţii sunt trimişi peste Dunăre, daţi pe mâna turcilor la Tulcea şi internaţi la Brusa. Câţiva din cei arestaţi, precum Alecu Cuza, Alexandru Moruzzi, Epureanu şi alţi, ajungând la Galaţi, scapă din mâna soldaţilor, se ascund la amicul lor Cunningham, consulul Engliterei, care îi îmbarcă mai în urmă pe un vapor austriac.
Acei pe cari nu i-a putut prinde şi au scăpat, precum Vasilie şi Iancu Alecsandri, Leon Cantacuzino, Alexandru Cneazu, Alecu Russu, au alergat la Hangu, în munţi, cu speranţa să ridice plăieşii şi să pornească cu toate satele asupra Iaşului. Dar, nereuşind în speranţele lor, au trecut în Transilvania, în Bucovina, care încotro a apucat. Alecu Russu şi Iancu Alecsandri, luând prin Vrancea şi pe la Focşani, au venit deghizaţi în Bucureşti, unde i-am ţinut ascunşi acasă, la mama, mai multe zile, până au putut lua drumul spre Braşov.
Tinerimea venită din Franţa luase parte la luptele de pe stradele Parisului, în zilele de fevruarie, văzuse pe regele Filip căutând, el şi familia lui, refugiu în ţară streină, asistase la revoluţia din Viena şi întâlnise pe principele Metternich căutând să se ascundă de furia poporului, şi veneau gata de luptă.
În faţa unei asemenea stări de lucruri, comitetul 'Frăţiei' s-a hotărât la o mişcare revoluţionară. Societatea conta deja ca fraţi mulţi din oamenii cu influenţă în ţară şi în oraşe; se putea rezema pe concursul batalionului maiorului Tell şi pe dezafecţiunea ce esista în toate clasele în contra guvernului Bibescu.
Principiile în numele cărora era să se ridice poporul român erau discutate şi hotărâte cu mulţi ani dinainte:
1. Libertatea individuală, libertatea cugetării şi a tiparului.
2. Desfiinţarea castelor şi a privilegiilor.
3. Împroprietărirea clăcaşilor, cu despăgubirea proprietarilor.
4. Respectarea suzeranităţii sultanului şi a autonomiei, conform vechilor tractate ale domnilor noştri cu Poarta.
5. Desfiinţarea Regulamentului.
6. Încetarea protectoratului Rusiei.
Poporul român se scula în numele Dreptăţii şi a Frăţiei.
Înainte chiar de luna martie 1848, Nicu Bălcescu a fost însărcinat de comitet a redacta proclamaţia revoluţionară; şi s-a provocat îndată o adunare de mai mulţi amici acasă la Nicolache Golescu şi în camera ocupată de căpitanul Teologu, unde s-a citit acea proclamaţiune astfel cum a apărut în Bucureşti şi la Islaz, în ziua izbucnirei revoluţiunii.
Asistau la acea adunare de la N. Golescu patru fraţi Goleşti (Ştefan, Niculache, Radu şi Alecu), Alecu Golescu (Arăpilă), doi fraţi Bălcescu (Constantin şi Nicu), doi fraţi Brătieni (Tache şi Iancu), Bolliac, C.A. Rosetti, maioru Voinescu, căpitanu Teologu, Costache A. Creţulescu şi Ion Ghica.
După ce s-a citit proclamaţiunea şi s-a adoptat în unanimitate, aşa cum fusese redactată de Nicu Bălcescu, s-a ales îndată un comitet executiv compus de trei membri, anume: Nicu Bălcescu, Alecu Golescu (Negru) şi Ion Ghica, cu deplină putere d-a organiza ş-a conduce acţiunea. Toţi luând îndatorirea d-a ne supune dispoziţiunilor şi ordinelor emanate de la acel comitet.
Tell, în care se concentra tăria noastră, era informat de N.Bălcescu şi de Ion Ghica de tot ce se petrecea atât în acele adunări, precum şi de toate dispoziţiunile şi hotărârile comitetului executiv; dar, ca să nu dea bănuieli, el nu asista nici la adunările, nici la dezbaterile noastre. El era şezător în Giurgiu, din cauza serviciului său militar. Batalionul ce comanda avea paza cordonului Dunărei, până la gura Oltului.
Pe aproape de Paşte am fost trimis de comitet să mă înţeleg cu Tell, ca să fixăm ziua rădicărei. M-am dus mai întâi la o moşie Cucuruzu, ce aveam în Vlaşca, şi d-acolo ca în plimbare am fost la Giurgiu, unde am tras în gazdă la prefectul judeţului, căpitanul Costache Villara, fiul puternicului ministru şi ginerele lui Ştirbei. Acolo a venit seara, la petrecere, maiorul Tell, cu care m-am înţeles despre ora şi locul unde să ne întâlnim. Am luat rendez-vous pentru a doua zi în răsăritul soarelui, pe zăgazul care se lucra afară, în susul oraşului, destinat a apăra portul de viitura apelor Dunărei. Acolo ne-am învoit ca revoluţiunea să izbucnească în Bucureşti şi în Ploieşti în ziua de Paşte şi totodată batalionul lui Tell să fie concentrat la Islaz, unde se afla compania căpitanului Pleşoianu, de unde să pornească spre Craiova răsculând Oltenia.
În starea Europei de atunci nu ne temeam nici de intervenire, nici de ocupaţie streină.
Mijloacele băneşti de cari dispuneam erau foarte mărginite. Cu banii ce putusem aduna, cumpărasem pe sub mână toate puştile şi pistoalele cari se găseau în prăvăliile din Bucureşti şi din Ploieşti, puşti proaste de vânătoare cu o ţeavă, şi le împărţisem tinerilor şi oamenilor din popor cari cereau a se arma.
Iată cum se făcea operaţia cumpărătorii de arme: Ruset depunea, din banii ce erau strânşi la dânsul, o sumă oarecare la un neguţător afiliat, către care dam aceluia care voia să se armeze o ţidulă în termenii următori:
'Daţi aducătorului un ghiuden şi doi cârnaţi', ceea ce însemna: 'Daţi aducătorului banii trebuincioşi pentru cumpărarea unei puşti şi unei perechi de pistoale'.
Banii de cari dispuneam erau toţi ca la 2 500 de galbeni (29000 de franci), aduşi anume:
1 000 de galbeni de C.A. Rosetti,
1 000 de galbeni de Ion Ghica,
480 de galbeni (15 000 lei vechi sau 5 600 franci) aduşi pe neaşteptate de Niculae Alexandru Nicolescu, care vine într-o zi la mine şi fără nici un preambul îmi zice:
'Nu ştiu nimica şi nici nu am venit să aflu, dar am convingerea că se pregăteşte o mişcare în ţară şi că trebuie să fii în curent de cele ce se petrec, şi am venit să-ţi aduc 15 000 de lei (aproape 5600 franci) de cari dispune cum crezi. Să ştii însă că voi fi cel dintâi la luptă.'
Acei bani îi avea cu dânsul în trăsură, în două trăisti cu sfanţihi, pe cari i-am luat şi i-am dus la librăria lui Ruset, unde i-am depus în lada de fier în care se aflau şi ceilalţi 2 000 de galbeni.
Deşi mulţi din boierii cei mai însemnaţi simţise că se pregăteşte ceva şi veneau pe la unii din noi, încurajându-ne şi chiar escitându-ne, făgăduind că erau gata a da tot concursul lor moral şi bănesc, dar nici unul n-a venit să aducă un gologan măcar. Ei, în agitaţiunea ce simţeau, nu vedea alta decât răsturnarea lui Bibescu din domnie şi putinţa fiecăruia din ei d-a-l înlocui.
La începutul lui aprilie rolurile noastre a fiecăruia erau împărţite.
Nicu Bălcescu cu Teologu erau destinaţi a merge la Telega, unde Marin Serghiescu (Naţionalu), Telegescu şi Duca erau înţeleşi cu ciocănaşii, ca d-acolo să pornească să răscoale Ploieştii, unde aveau înţelegere cu mai mulţi dintre negustori.
Ştefan Golescu cu frate-său Radu şi cu văru-său Alecu Golescu şi Dumitru Brătianu să meargă să găsească pe Tell în tabăra de la Islaz.
Iar ceilalţi, Nicolae Golescu şi frate-său Alecu, cu C.A. Rosetti, Bolliac, Costache Bălcescu, Ion Brătianu şi Ion Ghica să rădice tabacii, mărginaşii şi tinerimea din Bucureşti, să meargă gloată la palat, să ceară lui vodă Bibescu sancţionarea constituţiunei.
Stam toţi gata şi aşteptam ordinele comitetului ca să pornim fiecare la destinaţia noastră, când d-l de Nion, consulul general al Franţei, cheamă pe C.A. Rosetti şi-i arată o depeşă prin care Lamartine, atunci ministru trebilor dinafară, îi scria să-l prevestească că trimetea într-adins la Bucureşti pe un amic al său credincios, pe doctorul Mandl, care avea să ne facă comunicaţiuni importante din partea sa şi că, înainte de sosirea acelui trimis al său, să nu facem nici o mişcare. Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiectam. În urma acelei depeşe, a trebuit să contramandăm toate dispoziţiunile luate şi să aşteptăm sosirea doctorului Mandl.
Până în luna mai 1848, nu esistase nici o relaţiune, nici o înţelegere între noi şi Eliad, iar în timpul pe când aşteptam să vie doctorul Mandl cu comunicaţiunile ce avea să ne facă din partea lui Lamartine, vine la mine Alecu Dedu, unul din cei mai activi şi mai zeloşi membri ai 'Frăţiei', care-mi propune o întâlnire din partea lui Eliad, zicându-mi că avea să-mi facă destăinuiri de o mare importanţă. După ce am luat încuviinţarea colegilor mei, am convenit cu Dedu ca întâlnirea cu Eliad să fie la Colentina, în aleea cu tei. Acolo, în chioşcu de dasupra lacului, Eliad, în prezenţa lui Dedu, îmi zice că el, deşi se află în cele mai bune relaţiuni cu palatul şi chiar cu aga Iancu Manu, dar că înainte de toate era român şi credinţa lui era că sosise timpul ca românii să dea semn de viaţă; şi că el pune la dispoziţiunea noastră toată influenţa de care se bucură în tinerime şi în burghezie, adăogând că era sigur că chiar lui vodă Bibescu nu i-ar displace poate să vază o manifestare a ţărei în contra influenţei ruseşti.
Raportând acea convorbire colegilor mei, s-a luat hotărârea d-a se admite Eliad în rândurile noastre.
Tot cam p-atunci, trecând într-o seară cu Nicu Bălcescu pe Podu Beilicului (strada Şerban-Vodă), întâlnim o droşcă cu felinare aprinse, cu opt cai de poştă, mergând spre barieră, şi-a doua zi aflăm că într-acea trăsură era colonelul Bibescu, aghiotantul domnesc, trimis la Giurgiu să aresteze pe maioru Tell.
Tell, adus în Bucureşti, după esplicaţiunile ce a putut da lui vodă Bibescu, s-a întors înapoi la comanda sa la Giurgiu. Înainte de a pleca ne-am întâlnit la otel la Caracaş, şi iată ce se petrecuse.
Între damele din familiile Tell şi Magheru esistau relaţiuni de amiciţie şi de corespondenţe şi, într-una din epistolele ce-şi scriau una alteia, se făcea menţiune de o întâlnire între Tell şi Magheru, cari de mulţi ani nu se aveau bine între ei. Acea scrisoare, interceptată de Radu Ruset, prefectul de Gorj, şi trimisă ministrului de interne Villara, dăduse bănuieli şi fusese cauza măsurei ce se luase în contra lui Tell.
N-a trecut mult, şi a fost chemat şi Magheru la Bucureşti, care, după mai multe convorbiri cu vodă Bibescu, a fost numit comandant-şef al tuturor dorobanţilor şi plăieşilor de peste Olt.
Magheru, la plecarea lui la postul ce i se crease, întâlnind pe Nicu Bălcescu, i-a zis, strângându-i mâna: 'Să ştiţi că m-am împăcat cu Tell'.
Guvernul începu a fi neliniştit şi cugeta a face arestări; dar, viind aga Iancu Manu în sfatul domnesc cu propunerea să aresteze trei inşi, şi anume, pe C.A. Rosetti, pe Grigorie Scarlat Grădişteanu şi pe Ion Ghica, se scoală Costache Cornescu, logofătul bisericesc (ministru cultelor), şi zice că era de prisos să aresteze pe nepotul său Ruset, căci nu mai putea fi primejdios, fiind gata să plece la Paris. Atunci un alt membru al sfatului, Grigorie Grădişteanu, zice că el nu admite escepţiuni şi că ori să se aresteze câte trei sau nici unul, căci dacă era să se facă favoruri, atunci va cere şi el escepţiune pentru nepotul său, Grigorie Sc. Grădişteanu, căruia şi lui i-ar fi mai plăcut a se plimba pe uliţele Parisului decât a sta închis la gros.
În urma acestor cuvinte, preşedintele Villara a închis discuţiunea, zicând că să se mai amâne arestările până se va vedea cum se sfetesc lucrurile.
Într-una din adunările noastre la Ştefan Golescu, Eliad ne-a citit o invocaţiune adresată lui Dumnezeu, poporului român şi puterilor streine, operă mai mult literară decât politică, plină de poezie şi de misticism, dar care anevoie ar fi fost înţeleasă chiar de clasele cele culte. Acea scriere o propunea ca proclamaţie şi manifest al şefilor revoluţiunei. Atunci i s-a spus că proclamaţia către popor era deja redactată, discutată şi adoptată de noi toţi înainte de venirea sa între noi, că nu mai puteam reveni şi i s-a citit redacţiunea lui N. Bălcescu, asupra căreia Eliad nu a făcut decât o singură obiecţiune, la partea privitoare la împroprietărirea ţăranilor, zicând că aceasta va face pe boieri să nu fie cu noi, obiecţiune la care i s-a răspuns că, oricum s-ar face, cei mai mulţi boieri o să fie în contra şi că ei vor căuta în acţiunea Rusiei un sprijin pentru privilegiile lor, şi că singurul mijloc de a se paraliza acţiunea, înântrul ţărei cel puţin, era de a interesa gloata la susţinerea revoluţiunei, ceea ce nu se putea face decât satisfăcând dorinţei drepte a clăcaşilor d-a fi proprietari pe pământul ce muncesc, măsură care va pune capăt urei ţăranilor către haina albastră şi că, la din contra, inamicii ţărei se vor servi ei de această cestiune, rădicând vreun Tzela ca la Tarnov în anul trecut.
După discuţiunea ce a urmat asupra acestui punct, Eliad a convenit de necesitatea acelui articol, a aderat la redacţiunea lui Nicu Bălcescu şi a doua zi a venit acasă la mine, unde a scris cu mâna lui acea proclamaţie sub dictarea Bălcescului şi a luat-o s-o tipărească în tipografia sa de la Obor; exemplarele tipărite s-au păstrat ascunse într-o claie de fân, în curtea sa de la vie, până la pornirea la Islaz.
Puţine zile după înţelegerea noastră cu Eliad şi întoarcerea lui Tell la Giurgiu, a sosit în Bucureşti doctorul Mandl, trimisul lui Lamartine; instrucţiunile ce aducea erau consemnate în portofoliul său, scrise chiar de mâna lui Lamartine, adresate lui C.A. Rosetti şi lui Ion Ghica. Ele prescriau ca să nu facem nici o mişcare până nu ne vom înţelege mai întâi cu guvernul otoman, şi că generalul Aupick, noul ambasador al republicei la Constantinopol, avea instrucţiuni speciale de a înlesni trimisului nostru relaţiunile cu Poarta.
Ca să urmăm poveţelor lui Lamartine, am hotărât să trimetem pe unul din noi la Ţarigrad, şi alegerea comitetului a fost unanimă pentru Eliad; dar, făcându-i-se cunoscută dispoziţiunea ce se luase, Eliad a declinat, obiectând că era singurul susţiitor al numeroasei sale familii, care, de i s-ar întâmpla lui vreo nenorocire la Ţarigrad, ar rămânea pieritoare de foame. Aşa că a trebuit să ne gândim la altul, şi am ales pe Ştefan Golescu, care el, deşi s-a dat gata a se duce, dar ne-a observat că el, fiind în mare intimitate cu vodă Bibescu, se va afla în strâmtorare când se va duce să-i ceară concediu ca membru al Curţei înalte şi l-ar întreba vodă despre scopul mergerei sale şi nu-i va putea răspunde nimic, şi că aceasta va deştepta bănuieli. Atunci comitetul a găsit cu cale să mă trimită pe mine.
Hotărându-mă eu să plec, am trebuit să cer paşaport de la postelnic, pretextând un voiaj de agrement în Italia şi în Franţa prin Constantinopol. Îndată după acea cerere, am fost chemat la palat, unde, după ce am aşteptat vreo două ore într-o cameră singur, s-a deschis deodată o uşă cu mare zgomot şi a apărut vodă Bibescu, viind către mine, cu ochii mari deschişi şi târând picioarele, şi-mi zice:
'Vous voulez aller a Constantinopole? Qu'est ce que vous allez chercher la?' Şi, fără să aştepte vreun răspuns, adăogă: 'Je dirai a votre beau-pere de vous en empecher'.
Îmi întoarce spatele şi iese precum intrase.
Eu, în previziunea că nu mi se va acorda cererea, îmi procurasem un paşaport englez de la consulul general al m.-sale britanice Colquhon, de care mă puteam servi după ce voi trece fruntaria, hotărât a mă strecura noaptea printre pichete cu o barcă, să trec Dunărea la Rusciuc, lăsând ca nevasta să vie să mă găsească la Constantinopol.
Îmi luasem toate dispoziţiunile şi eram gata de plecare, când primesc vizita bunului român colonelul Năsturel Herescu. Ocupa atunci postul de postelnic (ministru trebilor dinafară), către care adresasem cererea mea de paşaport; ţinea în mână un plic, pe care mi-l dă, zicând:
'Uite, m-am certat furcă cu vodă pentru dumneata. I-am zis: . Iancu Manu ţine mult să facă arestări; chiar adineaori venise în sfat cu o listă de vreo cincizeci de persoane. Tot Villara mai cuminte: i-a răspuns că, şi d-ar fi fost poate o bună măsură acum vreo două luni, dar acum era prea târziu, că nici o sută, nici o mie de arestări, de s-ar face, nu va opri buba d-a sparge; că toată lumea era amestecată şi că el nu ştia pe cine să bănuiască'.
Pornind eu la Constantinopol, am fost înlocuit în comitetul executiv prin C.A. Rosetti.
Peste puţine zile după plecarea mea din Bucureşti, făcându-se arestări, s-a precipitat izbucnirea revoluţiunii.
Atentatul în contra lui vodă Bibescu nu avea nici o conexitate cu partidul revoluţionar.
Proclamarea revoluţiei la Islaz, răscularea din Bucureşti şi abdicarea lui Bibescu şi toate peripeţiile câte au avut loc din ziua arestărilor până la intrarea lui Omer-paşa şi a lui Luders cu Fuad-efendi şi cu generalul Duhamel în ţară sunt consemnate, zi cu zi, oră cu oră, în ziarele publicate în tot timpul guvernului provizoriu şi a căimăcămiei de trei, de la iunie până la septembrie. Faptele sunt descrise pe larg în colecţiunea Pruncului român. Eu am voit să-ţi narez aci numai episoadele cari au precedat revoluţia de la iunie 1848, pe cât le-am putut cunoaşte.
La citirea celor dintâi rânduri ale acestei epistole, ai crezut, sunt sigur, că-mi propuneam o biografie a mult regretatului şi preţiosului nostru amic Nicu Bălcescu, şi ai avut dreptate. Acesta îmi era scopul când am luat pana în mână. Dar, cu cât înaintam, scormonind şi dezgropând în memoria mea cele petrecute de peste acum mai mult de o jumătate de secol, şi treceam de la copil la tânăr şi la bărbat, de la scriitor şi istoric la omul politic, cu atât viaţa mai tuturor oamenilor cari au jucat un rol în ţara noastră de la 1841 până la 1853, anul în care el a părăsit lumea, lăsând un gol mare între noi.
Voi urma în epistola următoare vorbindu-ţi despre rolul şi activitatea lui Nicu Bălcescu în timpul cât a trăit proscris, de la anul 1848 până la 1853.
Am auzit şi am văzut pe mai mulţi atribuindu-şi lor, numai lor, tot meritul revoluţiunii de la 1848, şi mi-am zis adesea: Căci nu trăieşte Nicu Bălcescu, că le-ar spune cu pana lui cea ageră, în stilul său cel pătrunzător, că deşteptarea de la 1848 nu a fost opera unui singur om, nici a unui grup sau a unui partid, ci a fost opera simţului naţional al României întregi, a fost rezultatul a trei generaţiuni; le-ar spune că acea mare revoluţiune nu putea fi oprită de nimeni şi că ea s-ar fi făcut chiar în lipsa fiecăruia dintr-acei cari au sau au avut cutezanţa a-i revendica paternitatea. Cugetătorul şi organizatorul a fost naţiunea, iar Tell şi Magheru au fost braţul care a executat voinţa ei.
În tot timpul cât a trăit Nicu Bălcescu, am fost în cea mai strânsă legătură de amiciţie şi de comunitate de cugetări. Am trăit mult în acelaşi oraş, la Bucureşti, la Paris şi la Constantinopol, şi, când am fost despărţiţi unul de altul, am fost în corespondenţă continuă, ne-am comunicat totdeauna tot ce cugetam, tot ce lucram.
Eu am păstrat un mare număr de epistole de la dânsul şi cuget a publica pe toate acelea cari ar putea avea un interes public; în ele va putea vedea fiecare că, tot timpul cât a fost proscris şi pribeag, nu a lipsit un singur moment până la moarte de a lucra pentru ţara lui cu pericolul vieţei şi al sănătăţei.
Scrisorile mele către dânsul s-au răpus, deşi el, prin testamentul său olograf, aflat la domnul Nicolae Ionescu la Consulatul otoman din Palermo, testament care mi s-a transmis în original de ministrul cultelor Bolintineanu, îmi lega mie toate hârtiile sale; dar ele au căzut în mânile altora şi nu le-am putut avea. Dintre scrisorile mele către dânsul, am găsit numai opt, rămase din întâmplare la frate-tău Iancu, cu care conlocuia la Paris, la 1850. Iancu Alecsandri mi le-a trimes acum trei ani, însoţite cu următoarea epistolă:
'Paris, 8/20 noiembre 1883
Iubite prietene,
Voind a pune în ordin nişte hârtii învechite la noi, am descoperit o serie de epistole adresate la anul 1850 de Ion Ghica din Constantinopol lui Nicu Bălcescu, care locuia cu mine la Paris.
Câte suvenire în câteva cuvinte! Pe cât mi-aduc aminte, acele epistole au fost lăsate la mine de mult regretatul nostru amic, când a plecat la Palermo, de unde a plecat apoi la sferele înalte.
Nu ştiu dacă ele, cu toate că private, nu aparţin istoriei, care
sub acţiunea unora din voi începuse deja a pomeni de ţara noastră; în orice caz, eu le restituiesc autorului. Facă el cum va crede mai bine şi primească această restituire ca o reamintire de nişte timpi fără preţ şi de o amiciţie statornică şi devotată.
Iscălit: I. Alecsandri'.
În ziua de 17/29 mai 1848 porneam la Constantinopol şi duceam cu mine următorul act, prin care eram autorizat a lucra şi a tracta în numele persoanelor iscălite într-însul.
Acel act era redijat astfel:
'Quelques uns des Valacs les plus influents, desireux d'assurer la prosperite interieure de leur pays sous l'egide de l'integrite de l'Empire Ottoman, ont l'honneur d'envoyer monsieur Ion Ghica comme agent confidentiel et comme representant de leurs idees et de leur voeux pres du Ministere Imperial de sa Hautesse le Sultan.
Les bons Valacs nourrissent la ferme esperance de voir reussir la mission de Monsieur Ion Ghica, mission qui a pour but de faire rentrer la Principaute dans le sens veritable de ses anciennes capitulations avec la Sublime Porte, conformement aux instructions donnees a Monsieur Ion Ghica et que celui-ci est autorise a communiquer oralement ou par ecrit au Ministere Imperial.'
Iscăliţi:
Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, Ştefan Golescu, Dimitrie Brătianu, N. Bălcescu, Rodolf Golescu, Demetrius Ghica, I. Eliade, C. Bălcescu, A.G. Golescu, I.C. Brătianu, C. Bolliac, Alexandru C. Golescu, I. Câmpineanu.
Doctorul Louis Mandl mă recomandă prin următoarea scrisoare generalului Aupick, ambasadorul Republicii Franceze:
'Bukarest, ce 14 juin 1848
Monsieur le General!
Envoye par Mr. Lamartine comme agent confidentiel du Gouvernement Français, pour lui rendre un compte exact de la situation politique de la Valachie, j'ai eu deja plusieurs fois l'occasion d'adresser des rapports au Ministre des Affaires Etrangeres, dans lesquels j'ai du fixer son attention principalement sur les points suivants:
La Valachie et la Moldavie sont actuellement des provinces russes. Toute la partie intelligente du pays se revolte contre une administration pareille; ont est pret a faire une revolution, on pourrait meme compter sur une succes heureux, si les menaces d'une intervention russe n'etaient a chaque instant mises en avant. Le prince regnant lui-meme se dit porte aux reformes, mais il est empeche par la Russie. Le parti national du pays a donc resolu d'envoyer un agent confidentiel, Mr. Ghica (Jean), a Constantinople, a fin de s'entendre avec le Cabinet Turc. Il espere trouver pres de vous, Monsieur le General, tout l'appui moral que vous pourrez lui preter. J'ai deja prevenu Mr. Lamartine, il y a quelques jours, du prochain depart de ce delegue, et il est possible que dans une des prochaines depeches que vous recevrez de Paris, il en sera question. Seulement, comme il avait ete d'abord decide que ce serait Mr. Etienne Golesco, qui partirait, j'ai donne ce nom.
J'espere, Monsieur le General, que les esperances des patriotes valaques ne seront point trompes et que l'insuffisance de ma recommandation ne diminuera en rien l'appui moral, que la politique de la Republique vous permettra de donner au delegue, Mr. Ghica.
Veuillez agreer, Monsieur, l'expression de ma plus haute estime.
Votre tres humble serviteur
Dr. Louis Mandl'
Voi urma în epistolele următoare cu peripeţiile emigrării.
ION GHICA
- 68069 afişări