Nicu Bălcescu

'Mon cher! Si non e vero, e ben trovato; c'est une oeuvre du plus haut merite et fait beaucoup d'honneur a l'auteur ici present'.

Mavru a urmat cu sistemul de studii arheologice până în ultimele zile ale vieţei sale; numai că colaboratorii nu mai erau aceiaşi. În anii din urmă lucra cu Dumitru Berendei, cu Dumitru Sturdza, cu Mişu Suţu şi Alexandru Odobescu.

Noi toţi câţi am auzit atunci citirea Cântării României, deşi admiteam că Bălcescu poate că găsise la vreun călugăr ceva scris în felul biblic, dar credeam că scrierea, aşa cum ne-o citise, fusese prelucrată de pana şi de imaginaţiunea sa.

El, în anul 1845 sau 1846, a făcut o călătorie de cercetări istorice pe marginea Dunării, de la Celei până la Turnu-Severin, şi a vizitat mănăstirile de peste Olt în tovărăşie cu Laurianu şi cu Bolliac, călătorie în care s-au descoperit mai multe inscripţiuni cari au fost transcrise, completate şi publicate de Laurianu în Magazinul istoric, lucrare pe care Bolliac voise să şi-o aproprieze şi pentru care a fost mai multe contestaţii între Bolliac şi Laurianu. Într-acea călătorie pretindea Bălcescu că ar fi găsit la un călugăr manuscriptul Cântării României; dar limba în care era scris acel poem şi aspiraţiunile autorului poartă într-însul dovada netăgăduită că trebuie să fi fost scris cam printre anii 1838 şi 1846. Tot cam pe la anul 1846, Nicu Bălcescu a mai făcut şi o altă călătorie, în Moldova, cu Costăchiţă N. Filipescu, unde s-a găsit în strânsă legătură cu Alecu Russu, şi nu este de mirat că aceşti doi tineri să-şi fi esersat în comun pana şi imaginaţiunea lor, unul în limba română, celalalt în limba franceză.

Oricum o fi şi oricine o fi fost autorul, călugăr sau mirean, din veacuri trecute sau din timpul nostru, uşoară să-i fie ţărâna, căci cu frumoasă şi mândră floare a înzestrat literatura română!

În tinereţea mea, eu obicinuiam a mă culca târziu, de multe ori după ce să făcea ziuă; adesea îmi făceam somnul pe scaun, rezemat de masă, fără a mă atinge cu săptămânile de pat. Când eram student la Paris, vara, după ce-mi pregăteam lecţiile pentru a doua zi, apoi pe la miezul nopţei porneam pe jos d-acasă de lângă poarta Luxemburgului, de despre Şcoala de mine, şi mă duceam până la Tortoni, pe Boulevard des Italiens, unde luam o îngheţată şi mă întorceam pe când se îngâna ziua cu noaptea.

Într-o vreme găsisem un tovarăş cu care mă potriveam la felul acesta de trai, pe Grigorie Romalo, tânăr de spirit şi de inimă, devenit victima devotamentului său pentru ţară. Grigorie Romalo, esilat la Brusa la 1848, a murit la Constantinopol, la Pera, în primăvara anului 1849, în spitalul surorilor de caritate lazariste, în urma hemoptiziei ce i se pricinuise de loviturile de paturi de puşcă în piept la afacerea din Iaşi de la martie 1848. L-am dus de l-am înmormântat la cimitirul de la Baclucli. Alecsandri a scris atuncea o poezie asupra morţei lui.

Cu Grigorie Romalo, când eram la Paris, duceam uneori pe lună plimbările noastre nocturne până la Neuilly şi la Boulogne lângă Saint-Cloud.

În Bucureşti, obicinuisem şi pe Nicu Bălcescu la acest fel de viaţă, aşa că, după ce petreceam serile cu mai mulţi amici, apoi, pe la orele unsprezece sau douăsprezece, noi doi, Bălcescu şi eu, porneam pe jos d-acasă de la mine, de peste drum de hanu lui Filaret (astăzi Piaţa Teatrului) şi ne duceam dincolo de Malmaison, la grădină la Câmpineanu (fosta grădina lui Scufa), unde găseam companie bună şi petreceam ore plăcute până pe la patru şi pe la cinci după miezul nopţei; ne întorceam acasă în ziua mare. Pe drum aveam mai totdeauna câte o sfadă, două cu cânii mahalalelor. Erau mai ales două staţiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu gârlei de lângă grădina lui Mimi, şi alta pe maidanul de dinaintea bisericei Popa Tatu, unde stau nişte dulăi cât viţeii de mari, culcaţi covrig, risipiţi pe drum d-a curmezişul, şi cum ne simţeau, se sculau cu toţii într-o lătrătură şi săreau la noi.

Într-o noapte pin culesul viilor, pe la 1843, pe când lumina lunei începea a se contopi în razele dimineţei şi ajunsesem în dreptul caselor lui Simeon Marcovici, după un mic sfat între noi doi, în răspântii, în loc s-o luăm la deal, pe la Oteteleşeanu, să ieşim la mine acasă, ne-am hotărât să urmăm pe strada Brezoianu, să ieşim la Mihai-Vodă, şi d-acolo s-o apucăm spre Filaret, să ne ducem să dejunăm cu câte o pereche de cârnaţi trandafiri şi un pahar de must. Ne apropiasem de biserica Sfinţii Apostoli, când întâlnim în cale pe căpitanul Tell, mergând spre cazarma lui de la Mihai-Vodă; şi ne luăm câteşitrei pe drum înainte, pe subt Mitropolie, la viile din deal. Cu cât ne suiam pe coastă, cu atât vorbirea noastră devenea mai aprinsă. Subiectul discuţiunei era acel de toate zilele şi de toate serile. Ne imputam unul altuia lipsa de patriotism şi de energie; ne făceam răspunzători de starea nenorocită şi umilită a ţărei, aşa că la întoarcerea noastră în vale, la fântână, jurasem să ne consacrăm patriei cu trupul şi cu sufletul, ne legasem fraţi de cruce şi ca fiecare dintre noi trei să se supuie, cu pericolul vieţei şi al averei, la hotărârile celoralalţi doi; chiar în ziua aceea ne-am adunat de am alcătuit statutele şi regulamentele 'Frăţiei'.