Nicu Bălcescu

Se dovedise că mersese de mai multe ori în casă la Mitică Filipescu, că făcuse cunoştinţă cu dascălul francez Vaillant şi că era amic cu căpitanul Deivos; ceva încă şi mai mult: se ştia că la cazarmă aduna pe lângă dânsul, în orele de recreaţie, mai mulţi sergenţi şi soldaţi, cărora le povestea despre vitejiile românilor în luptele cu turcii, cu tătarii, cu ungurii şi cu lehii, de pe vremile lui Mircea, lui Mihai şi lui Ştefan; ba chiar îi învăţa să scrie şi să citească.

Nicu Bălcescu avea o mare dorinţă d-a învăţa; dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entuziast, predilecţiunea lui era mai cu deosebire pentru studiile istorice şi mai ales pentru partea militară a istoriei. Din copilărie citise cu atenţiune Vieţile oamenilor lui Plutarh, Anabasul lui Xenofon, Războiul peloponezian al lui Tucidid; citise şi recitise pe Tacit, Comentariile lui Cezar, Campaniile lui Napoleon şi ale lui Frederic cel Mare şi studia cu dinadinsul pe Gibbon şi scrierile generalului Jomigny asupra strategiei. Avea credinţa că România nu se va putea rădica decât prin arme şi că românii trebuia cu orice preţ să se arate pe un câmp de bătaie, să dea dovezi de vitejie, să se afirme ca naţiune; idee pe care o vedem dominând d-a lungul în toate scrierile sale.

La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi, pe ici, pe colea, despre istoria noastră naţională; petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate de repauzatul căpitan Cornescu Olteniceanu, colecţiune preţioasă, care mai târziu a trecut în posesiunea părintelui episcop de Buzău, Dionisie.

Nicu Bălcescu era de o modestie rară; anevoie îl făceai să-ţi citească câte ceva din cele ce scria.

Într-o seară ne aflam mai mulţi amici adunaţi la maiorul Voinescu II; acolo, după ce ne-am luptat şi ne-am trântit, după cum ne era obiceiul (căci Bălcescu, deşi cel mai slab dintre noi toţi, dar căuta trânteala cu lumânarea), când ne-am potolit, l-am pus d-a sila de ne-a citit opera sa: Puterea armată la români. Manuscriptul acela l-am luat eu de l-am dus lui Kogălniceanu la Iaşi, unde s-a tipărit în Foaia ştiinţifică şi literară ce publicam împreună cu Alecsandri, Negruzzi şi Kogălniceanu, revistă hebdomadară fără nume, căci marele cenzor al Moldovei, Procopie Florescu, găsise că titlul Propăşirea, cu care o botezasem, era un cuvânt revoluţionar şi îl ştersese din capul foaiei.

Acea scriere a lui Bălcescu a fost foarte apreciată de cititorii dup-atunci şi a avut chiar onorurile unei ediţiuni separate, tipărită tot în tipografia lui Kogălniceanu.

Mai târziu, pe la anii 1844, 1845 şi 1846, el a publicat mai multe lucrări istorice în revista intitulată Magazinul istoric, ce redacta în colaborare cu eruditul profesor Treboniu Laurianu. Într-acea colecţiune se găseşte scrierea asupra familiei Cantacuzineştilor, după documente ce-i încredinţase generalul Rudolf Cantacuzino din Rusia.

Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strâns, nervos şi elegant, precum îl vedem în Istoria lui Mihai Viteazul şi în Istoria muncitorilor plugari din România; adeseori înflorit şi poetic, precum îl găsim în traducerea făcută de el a Cântării României.

Domnul Vasile Alecsandri atribuie unui alt tânăr plin de talent conceperea şi compunerea în limba franceză a acelui cap d-operă, Alecu Russu, răpit şi el, ca şi Bălcescu, de timpuriu familiei şi patriei sale.

Iată ce ştiu eu despre acea scriere epică din care, încă pe la anul 1847, Bălcescu îmi citise mai multe fragmente şi pe care, mai târziu, ne-a citit-o întreagă, în cabinetul generalului Mavru, unde se afla şi Laurianu şi Bolliac, susţinând că găsise acel manuscript la un călugăr. Iată cu ce ocaziune ne-a făcut el acea citire:

Generalul Mavru, filolog şi numismat de frunte, era de mai mulţi ani în relaţiune cu Laurianu şi cu Bolliac, cu unul pentru studiul de medalii antice şi schimburi de dublete, cu celalalt pentru citirea şi transcripţiunea de inscripţiuni lapidare. Mavru poseda o colecţiune de antichităţi importante, adunate cele mai multe după malurile stâng şi drept al Dunărei, colecţiune pe care, încă în viaţă fiind, a făcut-o donaţiune muzeului nostru naţional.

Pentru studiul arheologic, generalul Mavru avea consacrată o zi pe săptămână, marţea, dacă nu mă înşel, zi în care se închidea în cabinetul său cu Laurianu şi cu Bolliac şi nu primea pe nimeni. Acei doi colaboratori rămâneau la masă; se prânzea p-atunci pe la 3 ore după amiazi, şi lucrau şi după prânz până seara.

Cu ocazia căsătoriei mele, generalul Mavru a făcut cunoştinţă cu Nicu Bălcescu, care de la 1847 a început a lua şi el parte la acele şedinţe de studii istorice.

Într-una dintr-acele marţi, la care asistam şi eu câteodată, făcând eu elogiul manuscriptului aflat de Bălcescu la călugăr, după o mare stăruinţă a noastră a tuturor, Bălcescu a trebuit să se ducă acasă, să-şi aducă caietul să ni-l citească. Era scris de mâna lui, cu multe ştersături şi îndreptări. Cetirea a fost ascultată cu admiraţiune, iar după ce am terminat cu laudele şi cu critica, generalul Mavru se uită la Bălcescu râzând şi, bătându-l pe umăr, îi zice: