Introducţiune

Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit; secol care a adus cu dânsul o civilizaţiune cu totul şi cu totul nouă, nebănuită şi nevisată de timpii anteriori; civilizaţiune ieşită din descoperirile ştiinţifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, mărilor şi oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pământul cu gaz şi cu scânteia electrică, ne-a dăruit telegrafia, telefonia şi fotografia; prin mecanică şi prin chimie a transformat toate artele şi măiestriile, a însutit şi înmiit producţiunea şi a rădicat pe om din robie şi din apăsare la egalitate şi libertate; a văzut renăscând ca din cenuşe state nouă ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia şi Bulgaria. Secolul acesta a văzut la lucru atâţia oameni de geniu, cari s-au ilustrat în ştiinţe, în arte şi în litere, pe Humboldt, pe Cuvier şi pe Arago; pe Goethe, pe Byron şi pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini şi pe Wagner; pe Watt, pe Franklin şi pe Pasteur.

Pe la anul 1821 tunul încetase d-a răsuna în Europa; el îşi produsese efectul: deşteptase naţionalităţile, una câte una, din amorţeala în care erau căzute de secoli, şi România scăpa din ghearele fanarioţilor. Grigorie Ghica, nepot de frate lui Grigorie-Vodă Ghica al Moldovei (asasinat pentru împotrivirea sa la cedarea Bucovinei), şi Ioniţă Sturdza, numiţi de Poartă domni al Principatelor, erau amândoi români cu naşterea şi cu inima. Boierii începuse a se zice români, a vorbi şi a scrie româneşte şi a se dezbăra de morfologia cuvintelor de felul lui pliroforisi, metachirisi, plictisi, care se întinsese chiar asupra cuvintelor ca regularisi şi pursuivarisi.

Şcoli româneşti de învăţământ secundar se deschisese în 'Sfântu Sava' şi în 'Trisfetitele', şi mai mulţi tineri erau trimişi să studieze în Franţa, în Germania şi în Italia, destinaţi ca, la întoarcerea lor în ţară, să predea ştiinţele înalte: filozofia, dreptul, matematicile, ştiinţele naturale şi fizice în limba română.

De la zaveră rămaseră în ţară trupe turceşti, un beşliaga cu câţiva neferi în fiecare judeţ şi doi baş-beşli-aga, unul cu reşedinţa în Bucureşti şi altul în Iaşi. Beilicul după malul stâng al Dâmboviţei de la Jicniţa şi beilicul de lângă Sfânta Vineri din Iaşi erau cazărmi turceşti.

Mai tot malul stâng al Dunărei, pe o depărtare de mai multe kilometri de râu, era rai al fortăreţelor Brăila, Giurgiu, Turnu, Calafat şi altor poziţiuni întărite. Dup-atunci a rămas unor sate riverane numirile de Vizir, Mola-Braim, Mola-Scorţaru, Muftiu, Nazâru şi altele. Acele sate erau sub imediata protecţiune a unor turci puternici din cetăţi; nici proprietarii, nici autoritatea domnească nu îndrăzneau să calce în acele pământuri, domenii întinse cari astăzi se arendează fiecare cu sute de mii de franci pe an, precum sunt domeniurile Brăilei şi Giurgiu, Moşia-Mare a Ipsilantoaiei, Paraipanu lui Arsake şi multe altele pe cari proprietarii lor le părăsise, sau se vindeau pe nimica, ca şi bălţile, stuhăriile şi pădurile din insule, de la cari românii nu puteau trage nici un venit şi se foloseau numai turcii.

Silistra-valesi, begler-beiul Rumelii, avea mai mare putere în Principate decât domnii. Pe un singur ordin al lui Gavanozoglu către beş-beşli-aga din Iaşi, a zburat capul boierului moldovan Hasanache, luat fără voia lui vodă, ziua în amiaza mare, din curtea domnească, unde ocupa foncţiune militară. Grigorie-vodă Ghica a trebuit, după cererea lui chehaia-beg, să aresteze pe boierul Alecache Villara, care îi era nepot de soră prin căsătoria cu fata lui Rallet, să-l dea pe mâna paşei de la Giurgiu, să-l trimită surghiun la Eski-Zagra, unde a fost deţinut mai mulţi ani la Zindan.

Până pe la 1826, cârjaliii făceau incursiuni prin ţară şi veneau până la barierile Bucureştilor tăind şi pârjolind.

Principatele erau cu numele şi cu faptul grânarul sultanului. Nici un product nu putea să iasă din ţară până mai întâi nu se aproviziona toate serhaturile cu trebuincioasele garnizoanelor şi locuitorilor cetăţilor dunărene, cu oi, grâu, orz, ovăz, unt, miere, cerviş, seu etc., cari se luau de capanlii de la săteni români, cu voie, fără voie, pe preţurile ce se fixau pe fiecare an de marele capan din Ţarigrad: pe şase lei chila de orz, zece parale ocaua de unt, douăsprezece parale mierea etc.

Guvernorii provinciilor din apropierea Dunărei şi, mai ales, paşii Silistrei, Rusciukului şi Vidinului erau aleşi totdeauna dintre turcii cei mai viteji, cei mai ispitiţi în războaie şi mai dârji, tot viţă de derebeghi, de cei de cari tremura chiar saraiul împărătesc, ca Pasvantoglu, Caraosmanoglu, Mustafa Bairactaru, Hussein-paşa, Said Mirza, Tahir Bosnali, Gavanozoglu. Ei tractau pe domnii noştri ca pe nişte zapcii, le trimeteau ordine scrise şi verbale, ş-apoi pas să nu le fi urmat. Pentru a zbura capul unui domn era destul să vie în Bucureşti sau în Iaşi un capugiu cu un gealat, să arate arzul sultanului, şi capul domnului era luat în traistă şi dus la Ţarigrad. Astfel a căzut capul lui Grigorie-vodă al Moldovei, al lui Hangerliu, domn al Valahiei.