Din vremea lui Caragea

Amice,

Mazilia lui Ipsilant şi a lui Moruz, unul din domnia Valahiei şi celalalt din scaunul Moldovii, înainte de împlinirea celor şapte ani stipulaţi în tractatul de la Kuciuc-Kainargi, adăogându-se la alte pricini de gălceavă ce împăratul Alexandru căuta sultanului, a adus războiul de la 1806; şi după şase ani de luptă crâncenă, în care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, căşunând asupra Porţii, au silit-o să încheie pace numai şi numai ca să lase Muscalului mâinile slobode în lupta cu Napoleon. După zicătoarea românească 'Turcul să plătească', sultanul a dat lui Alexandru Basarabia şi un bun hârtău în Asia pe malul Mării Negre, şi astfel a făcut Englezului pe plac, iar după încheierea păcii de Bucureşti contele Metternich, profitând de încurcătura în care se găsea Rusia pe malurile Moscovei, a împins la domnia Ţării Româneşti pe Iancu Caragea, amicul şi protegiatul cavalerului de Gentz. Dar, cu toată stăruinţa internunţiului la Constantinopole, sultanul nu a voit să-i dea domnia până ce mai întâi nu l-a asigurat Caragea că-şi va da demisia după trei ani. Pe de o parte, suzeranul căta să eludeze stipulaţiunea de domnie pe şapte ani, şi pe de alta, voia să aibă pe grec la mână.

După mai multe străgăneli cu inşaala, cu pechei şi cu bacalum, pe la sfârşitul lui octombre, Caragea a putut ieşi din Constantinopol, şi în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812 el şi-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe tabla-başa, în sunetele clopotelor, ale surlelor şi tobelor. După ce a descălecat la Sfântul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (astăzi Calea Şerban-Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei.

Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară! Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-Vodă din Dealul Spirei a ars până în temelie şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă până în ziua de astăzi; iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu vodă de la Ţarigrad.

A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! A murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.

Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor.

Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile! ... Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ, pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor! ...

În urma mai multor scene oribile, neomenoase şi bestiale, petrecute la ordie, unde unul din aceşti mizerabili fusese rupt cu dinţii de un tânăr care apăra cinstea soţiei sale, lovită de ciumă chiar în ziua nunţii, şi în urma revoltei ciumaţilor, cari au sărit cu parul şi au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârşit a luat măsură de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înfiinţase câţiva vătăşei însărcinaţi de a întovărăşi pe ciocli din casă în casă, şi aceştia strigau de la poartă: 'Sănătoşi copii?' Unul din ei, într-un raport către şeful său, zicea:

'Azi am adunat 15 morţi, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am putut prinde.'

Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al cânilor rămaşi fără stăpân.

La fiecare poartă era câte o şandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan (comisionar pentru târguielile de pâne, de carne şi de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum şi trecea prin hărdăul cu apă sau prin strachina cu oţet.