Amintiri despre Grigore Alexandrescu

Scumpe amice,

De câte ori am venit în Londra, una din întâiele mele vizite a fost pentru Muzeul Britanic, acel palat în care se află adunate manuscriptele cele mai preţioase ale lumii învăţate şi minunile artei antice, unde se desfăşură ca într-o panoramă istoria geniului omenesc.

Într-una din zile, pe când eram acolo, în sala în care sunt expuse de jur împrejur, pe piedestale şi pe păreţi, vestitele marmure Elgin, şi stam admirând frumoasele metope dintre trigrifele frizei exterioare ale Partenonului, pe cari sunt reprezentate în ronde-bosse luptele grecilor cu centaurii, aud pe cineva că-mi zice:

'Nu te mai uita la mizerabilele astea de pietre!'

Mă întorc să văz cine mă apostrofează, şi dau cu ochii de lordul Ald..., un vechi amic, turco-fil fanatic, care-şi urmează vorba înainte în modul următor:

'Vezi pietrele astea, cu rapsodiile lui Homer, cu tragediile lui Sofocle, lui Euripid şi cu scrierile lui Platon, lui Aristotel şi Herodot, au fost cauza că puterile Europei nu au lăsat pe turci la 1821 să strivească pe greci, când s-au răsculat în contra sultanului. Astea au făcut pe Byron cu tinerimea din Cambridge, din Oxford şi din toate universităţile să alerge în ajutorul grecilor, să exalte opiniunea publică până a sili pe Europa să ardă flota turcească la Navarin şi să proclame independenţa Moreei!'

Avea dreptate nobilul lord. Aşa e! Arta şi literatura, oameni de acum trei mii de ani, au luptat pentru libertatea Greciei alături cu cei mai eroici palicari ai agoanei.

... Şi daca s-o-ntâmpla
Cu vreme România s-ardice fruntea sa,
Pe-a Dâmboviţei vale oştiri de s-ar ivi,
Al luptelor cumplite părtaşi ei iar vor fi!
Alexandrescu
(Trecutul. La Mănăstirea Dealului)

În seculul în care trăim, când toate se măsoară cu bulgări de aur, o pânză a lui Rafael s-a plătit mai zilele trecute 75 000 de lire st., aproape două milioane (450 de oca de aur). Apoi întreb cum ar putea să piară o naţiune care a produs astfel de oameni, care a dat naştere lui Dante, lui Michelangelo, Tasso şi Petrarca? Şi cine ar putea vreodată să-i tăgăduiască raţiunea şi dreptul de a fi? Potcoava ungurului şi a croatului a putut s-o calce, dar n-a putut s-o nimicească, nici s-o oprească de a se ridica.

Naţiunile trăiesc şi se glorifică prin oamenii ce au produs şi prin lucrările lor geniale. Vai de acele popoare cari nu au profeţi! Fie ele cât de mari, cât de puternice; numere suflările cu sutele de milioane, cucerească lumea întreagă, ele sunt condemnate pieirii şi uitării. Urmele biruitorilor se pot şterge, dar ale lui Moliere, Racine, Hugo, Cuvier şi Lamartine, niciodată! Cât de mari şi de puternici fie un Moltke, un Bismarck, gloria lor este trecătoare, pe când a lui Goethe, Humboldt ş-a lui Beethoven va rămâne eternă.

Mai an, capitala noastră era în picioare; alergau toţi în toate părţile, da om peste om. Oştirea pe jos şi călare, înşirată pe strade, cu arma la pământ şi cu steagurile în zăbranic negru, muzici la toate răspântiile; clopotele mari şi mici sunau la o sută de biserici, de luau auzul, urla oraşul de vuiet şi tunul se auzea în depărtare, trăgând a jale. Corpurile constituite toate, unul după altul, cu preşedinţii în frunte, facultăţile şi şcoalele cu profesorii lor, corporaţiile cu baniere urmau în cadenţă. Lumea alerga pe capete să vază carăle încărcate cu sute de coroane de lauri şi de flori, urmate de dricul poleit care ducea la ultima locuinţă pe un bărbat de stat, fost de zece ori ministru, acoperit de sus până jos cu cruci, stele şi cordoane.

Acu nu demult, tot pe aceeaşi cale şi tot către acel locaş, mergea în tăcere şi nebăgat în seamă, fără steaguri, fără tobe şi fără surle, dricul modest în care erau rămăşiţele pământeşti ale poetului Alexandrescu. Tăcutul şi puţin numerosul acest cortegiu făcea contrast cu acea măreaţă şi zgomotoasă petrecere a fostului ministru. Mi-am zis că pentru marele poet era momentul care răsărea ziua din care începea a trăi şi a trăi etern în inima şi memoria românilor.

... Mulţi oameni mari şi buni
Lumii folositori
Au fost persecutaţi
În vremea ce-au trăit
Şi foarte lăudaţi
După ce au murit.
Alexandrescu
(Răspunsul cometei din 1858)

Mi-aduc aminte din copilărie, când dascălul Vaillant, venit de curând în ţară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză într-o odăiţă în 'Sfântu Sava'. Adunase câţiva băieţi, dintr-acei cari mai aveau ceva cunoştinţe de acea limbă, căpătate pe ici, pe colea, de pe la dascălii Luigii, Coulin, Janeloni şi Vanzand. Clasa se compunea, după cât mă ajută memoria, de:

Costache C. Bălăceanu,
Nae I. Budişteanu,
Ion D. Ghica,
Grigorie Sc. Grădişteanu,
Scarlat N. Filipescu,
Costache A. Rosetti.

Vaillant ne dicta din Grandeur et decadence des Romains de Montesquieu; făceam versiuni în proză din La Henriade a lui Voltaire şi ne da de învăţam pe dinafară satire şi epistole d-ale lui Boileau.