XII. Organizarea cercetărilor sociale

Ofensiva contra empirismului politic şi legislativ • Institutul Social • Campaniile monografice • Facultatea de Ştiinţe Sociale

Altă latură importantă a activităţii profesorului Gusti este organizarea cercetărilor sociale, în universitate, ca şi în afara ei. Această activitate Dimitrie Gusti a întreprins-o prin: 

a) Institutul Social Român,

b) campaniile monografice,

şi o proiectează pentru viitor prin:

c) Facultatea de Ştiinţe Sociale. 

a) Instituţia de căpetenie căreia Dimitrie Gusti i-a consacrat cea mai aleasă parte a activităţii sale, cu soarta căreia s-a identificat şi în slujba căreia a pus cea mai mare parte a geniului său organizator, stimulator de oameni şi de interes social, este, fără îndoială, Institutul Social Român.

Activitatea acestui institut formează obiectul unei cercetări deosebite. Nu ne interesează deci, aici, acest Institut, decât în măsura în care existenţa lui se leagă de învăţământul Profesorului.

Înfiinţarea Institutului Social s-a înfăptuit la Iaşi, în ceasurile amare ale războiului, din imboldul dorinţei de a evita repetarea experienţelor dureroase ale nepregătirii acestuia.

În realitate, ideea acestui institut e mai veche. Ea nu face decât să rodească o idee a cărei sămânţă se găseşte aruncată tocmai în lecţia inaugurală a cursului din 1910, al profesorului Gusti.

Ea nu e decât o aplicare a principiului teoretic dezvoltat în cursul acelei lecţii, după care nu poate exista o reformă socială serioasă fără cercetarea prealabilă sociologică şi etică a realităţei ce se cere reformată1. Şi o aplicare a principiului practic, dezvoltat în aceeaşi lecţie, după care numai colaborarea dezinteresată a specialiştilor poate realiza, în fapt, o asemenea cercetare.

Într-adevăr, în cursul lecţiei inaugurale din 1910, profesorul Gusti spusese:

"Seminariilor le corespunde în Germania organizarea tuturor specialiştilor în asociaţiuni care se întâlnesc anual şi care au organele lor periodice. Aşa, seminariilor de ştiinţe de stat le corespund, în afară de universitate, vestitul Verein für Sozialpolitik, întemeiat de profesori universitari de economie politică şi bărbaţi de stat germani, care Verein... a influenţat şi influenţează încă, de un sfert de veac, politica socială a imperiului german".

Şi mai departe:

"Să îndrăznim oare a spera că prin activitatea unor viitoare seminare şi asociaţii să se schimbe fundamental, în ţara noastră, modul îngrozitor de superficial cum se tratează astăzi ştiinţele sociale şi sociologice în general, precum şi problemele sociale româneşti în special?

Este timpul, cred, ca studiul ştiinţelor sociale, studiul problemelor sociale româneşti să se strămute şi la noi în ţară, ca în Germania, din comisiunile parlamentare şi din ministere la universităţi".

Ideea Institutului Social e cuprinsă limpede în acest text. Profesorul a rostit explicit cuvintele: "viitoare asociaţii".

Totuşi, intenţia de acţiune nu e precis conturată. Căci Profesorul crede încă în posibilitatea strămutării activităţii legislative din comisiile parlamentului şi din ministre înăuntrul universităţii; pe când înfiinţarea Institutului Social presupune schimbarea acestui gând şi strămutarea centrului de inspiraţie legislativă dincolo de zidurile universităţii.

Primul pas pentru trecerea de la idee la realizarea ei îl face profesorul Gusti abia în 1913, prin scrisoarea adresată în acel an colaboratorilor "Arhivei...".

Prin scrisoarea aceasta, D. Gusti îşi propune editarea unui organ care să publice:

1) contribuţiuni ştiinţifice privitoare la toate problemele ştiinţelor sociale particulare, sociologice, politice şi etice, fie cu caracter explicativ cauzal, fie cu caracter de apreciere normativă;

2) studii şi aprecieri documentate asupra realităţii româneşti;

3) recenzii sistematice şi critice asupra literaturii problemelor sociale;

4) cronici asupra principalelor evenimente sociale, interne şi externe.

E primul pas făcut de Profesor pentru extinderea cercetărilor sociale, în afară de universitate.

Dar, el nu are ecou imediat. Căci scrisoarea trimisă în martie 1913 precede cu 6 ani apariţia primului număr al "Arhivei...". Şi, între timp, izbucnirea războiului avea să precipite, pe alte căi, ieşirea ştiinţei sociale afară din universităţi.

A trebuit să vină războiul cel mare, cu vremea tulbure de îngrijorare şi de restrişte, dar şi de apropiere sufletească, întărită în comunitatea de durere, de la Iaşi, pentru ca să dospească în suflete sentimentul necesităţii imediate a unei asociaţii pentru ştiinţa şi reforma socială, aşa cum o concepuse Profesorul. A trebuit să vină, mai ales, ceva mai pe urmă, acea mare răsturnare a norocului, acea reizbucnire neaşteptată a nădejdii care a premers ceasurile Unirii, a trebuit să se deschidă aripile retezate ale năzuinţelor obşteşti, pentru ca, prin acestea, înfiinţarea asociaţiei proiectate să dobândească un nepreţuit sens etic.

Pasul definitiv în acestă direcţie îl săvârşeşte chemarea adresată de Profesor, în 1918, în urma căreia se constituie, la Iaşi, Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială.

Lansând acest apel, Profesorul, care până aci stătuse retras în turnul de fildeş al ştiinţei universitare, ia, pentru întâia oară, o atitudine militantă.

În loc să aştepte momentul ipotetic, în care pregătirea legislaţiei urma să treacă de la sine, înăuntrul Facultăţii de Ştiinţe Sociale, el ia iniţiativa unei ieşiri a ştiinţelor sociale în afară de universitate, întru întâmpinarea empirismului politic şi legislativ, pe tărâmul propriu, adică în câmpul larg al vieţii culturale.

În loc să se adreseze deci, ca până acum, numai studenţilor săi universitari, profesorul Gusti se adresează de astă dată foştilor lui studenţi şi tovarăşilor lor de generaţie, care au străbătut în viaţa socială, fie ca cercetători teoretici, fie ca practicieni specialişti. Şi, cu ajutorul lor, constituie Institutul.

Institutul Social este deci primul bastion pe care se sprijină ofensiva ştiinţelor sociale universitare împotriva "empirismului dezorganizator" care domneşte în viaţa noastră publică.

Chemarea Profesorului expune, punct cu punct, toate obiectivele pe care le urmăreşte Institutul şi toate mijloacele propuse spre a le realiza.

Luând atitudine împotriva "empirismului guvernamental", Asociaţia îşi mărturiseşte credinţele democratice, idealiste şi optimist-sociale, propunându-şi să contribuie "la formarea unei naţiuni viguroase, conştiente de menirea ei în istoria universală" şi la construirea unui stat corespunzător "conştiinţei de sine a naţiunii".

În consecinţă, Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială îşi propune: 

1) Să cerceteze toate laturile vieţii sociale româneşti;

2) să propună reformele ce izvorăsc logic şi firesc din aceste studii;

3) să lupte, pe orice căi, pentru înfăptuirea lor;

4) să contribuie la educarea socială a maselor. 

Pentru îndeplinirea acestor scopuri, asociaţia îşi propune să constituie: 

1) Un centru de studii şi cercetări, alcătuit din şapte secţii, compuse din oameni competenţi, cercetători şi oameni practici bine cunoscuţi în specialitate, care va studia problemele propuse spre cercetare Institutului.

Cele şapte secţii sunt: 

a) secţia agrară,

b) secţia industrială şi comercială,

c) secţia financiară,

d) secţia juridică,

e) secţia politică şi administrativă,

f) secţia de politică şi igienă socială,

g) secţia culturală. 

2) Un centru de propagandă, care va organiza:

a) conferinţe, şi

b) cursuri;

şi care va edita:

c) publicaţii, şi

d) un organ periodic pentru studiul şi reforma socială. 

3) Un centru de documentare, care va constitui:

a) o bibliotecă cu sală de lectură,

b) o arhivă documentară, privitoare la toate domeniile vieţii sociale,

c) un repertoriu bibliografic,

d) un oficiu de informaţii pentru cercetători şi oameni politici, care să procure acestora: bibliografii, lista persoanelor competente, legislaţia comparată, lucrările în curs de legiferare, propunerile de reformă;

e) şi care va ţine relaţiile cu instituţiile străine similare. 

Sunt expuse aci toate obiectivele şi mijloacele de lucru ale unui Institut modern de cercetări sociale.

Când, un an mai târziu, după transferarea la Bucureşti a profesorului Gusti, Asociaţia se transformă în Institutul Social Român, acesta nu va suferi decât foarte mici modificări în structura secţiilor, unindu-se cele trei secţii economice într-una singură şi creându-se patru noi secţii: cooperativă, statistică, bibliologică şi sociologică.

Aşa că, privit în ansamblul activităţii profesorale a lui Dimitrie Gusti, Institutul Social nu e decât o extindere, o dezvoltare, o maturizare a seminarului din 1915 şi a dezideratelor expuse în lecţia inaugurală din 1910.

Cum a realizat Institutul aceste deziderate? Ce rezonanţă nouă a dat el învăţământului gustian?

Timp de peste 15 ani de zile, Institutul a desfăşurat o activitate neîntreruptă; atât o activitate interioară, în secţii, cât şi o manifestare exterioară, prin conferinţe şi publicaţii.

Discuţiile secţiilor: sociologică, statistică, economică, cooperatistă, culturală, bibliologică şi juridică au făcut, de mai multe ori, inventarul problemelor timpului şi soluţiilor recomandate pentru rezolvarea lor. La aceste discuţii au participat şi fruntaşii vieţii noastre publice şi profesionale, şi din munca lor au rezultat fie proiecte de lege (ca acelea ale secţiilor juridice şi bibliologice), fie publicaţii speciale (ca acelea ale secţiilor economice şi cooperative, care au tipărit buletine proprii), fie studii publicate în "Arhiva..." (ca acelea ale secţiei sociologice), sau studii publicate în volume speciale (ca acelea ale secţiei culturale).

Cât priveşte conferinţele publice, în zece ani, Institutul a organizat opt cicluri, consacrate diferitelor probleme sociale de actualitate, începând cu Constituţia cea nouă a României (23 prelegeri), continuând cu Doctrinele partidelor politice (18) şi cu Politica externă a României (20), toate trei publicate în volume, azi epuizate, apoi cu Viaţa socială a României după război (17), cu Capitalismul în viaţa socială (20), Sat şi oraş (21), Politica culturii (27), Problemele româneşti în cadrul vieţii internaţionale.

Caracteristica acestor cicluri este efortul simultan de organizare a ideilor şi de informaţie a publicului. Căci, fapt aproape nemaiîntâlnit în viaţa noastră culturală, în aceste cicluri auditorul putea întâlni pe cei mai distinşi gânditori politici ai ţării, ca şi pe mulţi gânditori străini, la o aceeaşi tribună, oricât de deosebite le-ar fi fost gândurile şi de potrivnice intenţiile. El le putea astfel compara argumentele şi îşi putea statornici o orientare raţionată, proprie, faţă de problemele puse în discuţie. Întâlnirea aceasta a opiniilor politice şi sociale diferite, pe tărâmul neutru al ştiinţei, este unul din rezultatele cele mai caracteristice ale Institutului Social, şi unul din cele mai folositoare pentru progresul democraţiei româneşti.

Nu mai prejos a fost activitatea publicistică a Institutului, desfăşurată prin publicaţia rară, dar substanţială, a "Arhivei...", prin buletinele secţiilor economică şi cooperativă, prin volumele în care s-au adunat ciclurile de conferinţe de care am vorbit mai sus şi, de curând, prin cele trei serii de tipărituri sociologice, în care s-au publicat: Sociologia militans a profesorului Gusti, Teoria monografiei sociologice a d-lui Traian Herseni, Tehnica monografiei sociologice a d-lui H. H. Stahl, Realitatea socială. Încercare de ontologie regională, tot a d-lui Traian Herseni.

Ideea, concepută şi realizată mai întâi în 1915, de a publica o culegere a lucrărilor de seamă ale seminarului s-a dovedit, de asemeni, din cele mai rodnice.

Tot atât de rodnică a fost publicaţia "Arhivei...".

Ajunge să spunem că aci au apărut studiile: al lui Zeletin asupra Originei burgheziei; al d-lui Filitti asupra Claselor sociale în trecutul românesc; al d-lui Madgearu asupra Capitalismului în Răsăritul Europei; al d-lui Gusti asupra Problemei naţiunii, pentru a ne da seama de însemnătatea acestei publicaţii.

Tot în activitatea publicistică extrauniversitară, iniţiată şi patronată de D. Gusti, deşi nu face parte din activitatea Institutului Social, trebuie pusă seria textelor traduse în colecţia "Culturii Naţionale".

Publicarea traducerii Regulelor metodei sociologice ale lui Durkheim (Sudeţeanu), a Individului împotriva statului a lui Spencer (15), a Noii teorii a statului a lui K. Menger, a Catechismului industriaşilor a lui Saint-Simon, a Prolegomenelor lui Kant (Antoniade), a Scurtei expuneri a filosofiei sceptice a lui Sextus Empiricus (Bezdechi), a cărţii despre Idealurile umanităţii a lui Masaryk, şi, mai târziu, a traducerii Criticii raţiunii practice a lui Kant, la Casa Şcoalelor (Amzăr), i se datoresc aproape în întregime.

În afara acestor activităţi directe ale Institutului, trebuie să menţionăm influenţa lui indirectă asupra altor instituţii de cercetări sociale, dezvoltate pe urma lui.

Astfel, sub influenţa secţiei demografice a Institutului, s-a putut înjgheba, în 1930, Recensământul. Sub influenţa şi cu oamenii secţiei de asistenţă socială, s-a înjghebat, în 1930, Şcoala de Asistenţă Socială. Sub influenţa şi cu oamenii secţiei statistice s-a constituit, tot în 1930, Şcoala de Statistică. Sub influenţa şi, în bună parte, cu oamenii secţiei economice, s-a constituit echipa de cercetători ai "conjuncturii" economice, mai întâi la Camera de Comerţ şi Industrie, apoi la Institutul de Conjunctură, şi în urmă la Asociaţia cu acelaşi scop. În sfârşit, cu oamenii şi influenţa secţiei sociologice s-au înfăptuit, prin diferite alte instituţii, începuturile muncii de ridicare a satelor; iar sub influenţa secţiei culturale s-a întocmit, în 1933, proiectul de reformă a învăţământului.

Din alte puncte de vedere, activitatea Institutului nu s-a dezvoltat încă pe deplin. Institutul nu a izbutit încă să constituie o arhivă centrală completă de legislaţie socială, aşa cum dorea. Şi nici să publice, până acum, acea Enciclopedie a României, corelată centrului de documentare, destinată să devină instrumentul de divulgare a informaţiei centralizate, pe care Profesorul a preconizat-o acum şapte ani.

Totuşi, şi sub acest raport, sub influenţa membrilor de seamă ai Institutului, s-au constituit treptat, pe lângă diferitele departamente ale statului, pe lângă marile instituţiuni şi pe lângă asociaţiile de specialitate, oficii de cercetări, informaţie şi documentare asupra diferitelor probleme sociale care le interesau. 

E poate aci singurul punct rămas nerealizat din chemarea din 1918; dar şi aci, subzistă întrebarea dacă felul în care s-au desfăşurat lucrurile nu înseamnă, în realitate, o depăşire a intenţiilor iniţiale ale profesorului Gusti.

Căci dacă, sub acest raport, Profesorul n-a izbutit să strămute pregătirea legiferării din parlament în universitate, ceea ce era greu de conceput, şi nici să substituie Institutul Social, Consiliului Legislativ, ceea ce era mai uşor, cu toate că nu ştim dacă ar fi fost bine, pătrunderea oamenilor pregătiţi sociologiceşte în oficiile de studii şi în administraţiile de stat pare a fi răsturnat soluţia aproblemei. Dacă legiferarea n-a pătruns în facultăţi, a pătruns, în schimb, în administraţie spiritul ştiinţific şi metodele universitare. Nu credem deci că exagerăm, atribuind învăţământului gustian prestigiul tot mai mare acordat "specialiştilor" din viaţa publică românească, cu toată reacţiunea violentă din ultimul timp a empirismului discreditat, ameninţat să fie eliminat din viaţa publică.

În acest fel, spiritul lucrărilor Institutului Social s-a răspândit în societatea românească dincolo de limitele propriei sale organizaţii. Cu o înţelegere şi cu o dezinteresare neobişnuită, D. Gusti a sprijinit toate aceste iniţiative cât a putut, cu toate că nu se integrau, ca organizaţie, în fiinţa institutului său propriu.

Se poate spune, deci, că, începând din anul 1930, Institutul Social intră într-o nouă fază, aceea de proliferare. Prin aceasta însă, şi misiunea lui se schimbă. Căci, în loc de a mai fi un stimulent generator al unor ramuri de activitate ştiinţifică socială, care de acum se dezvoltă autonom, Institutul Social este chemat să devină un centru de coordonare a tuturor acestor instituţii de cercetare socială.

Reluând imaginea, cu ajutorul căreia am lămurit relaţiile învăţământului profesorului Gusti cu Institutul Social, am putea spune că bastionul reprezentat de acest institut şi-a constituit, cu vremea, celule înaintate de luptă şi şi-a întins ramificaţiile adânc în câmpul adversarului.

Cu alte cuvinte, efortul Profesorului de a dezvolta învăţământul ştiinţelor sociale şi în afară de universitate s-a dovedit fecund. A prins. 

Rezumând caracterele acestei izbânzi, putem spune:

1) lucrările Institutului Social au fost cea dintâi solicitare către specialişti de a depăşi cu înţelegerea câmpul domeniului lor strict de cercetare, pentru a încerca să cuprindă înţelesul întregului, la perfecţiunea căruia colaborează activitatea lor.

El a fost şi prima încercare de organizare a muncii în echipă şi în colaborare a cercetătorilor sociali, până atunci geloşi de specializarea lor;

2) această organizare punea în practică vechile idei călăuzitoare ale profesorului Gusti asupra necesităţii colaborării specialiştilor în vederea cunoaşterii vieţii sociale, pentru ca din această cunoaştere să se desprindă nevoile reale de reformare a ei.

Înfăptuind această întoarcere asupra cunoaşterii realităţii ce se cere reformată, D. Gusti avea să imprime - cu sau fără voie - o nouă orientare curentului legislativ, realizând, în acest domeniu concret, ceea ce pentru junimişti era numai un ideal: înlăturarea formelor fără fond;

3) am văzut că D. Gusti avea conştiinţa că fără o aristocraţie a inteligenţei, având ca principală îndeletnicire să dezvolte conştiinţa de sine a societăţii şi să asimileze experienţele sociale din afară, democraţia nu e decât un cult al incompetenţelor.

Sub acest raport, Institutul Social a fost, cum am mai spus, principalul instrument de educaţie politică a elitelor sociale, ridicate imediat după război.

Din cadrele lui s-a recrutat aproape întreg aparatul politic al ţării de după 1928;

4) nu mai puţin simţită a fost înrâurirea acestuia asupra mediului intelectual românesc în genere.

Ajunge să spunem că, prin Institutul Social, oameni ca d-nii Mihail Manoilescu şi Nae Ionescu au fost aduşi să reflecteze la problemele sociale; că tineretul din generaţia mea numai prin conferinţele acestui institut a mai putut auzi în public pe unii bărbaţi de stat ai generaţiei trecute, ca Al. Marghiloman sau Vintilă Brătianu; şi că tot la Institutul Social s-au manifestat un Zeletin, un Madgearu, sau Djuvara, pentru a putea aprecia varietatea interesului stârnit de activitatea acestei instituţii.

Rolul Institutului Social este deci multiplu şi variat. Prin el au fost atraşi filosofi, tehnicieni, politicieni către studiul problemelor sociale. Prin el s-a stimulat interesul opiniei publice pentru astfel de probleme. El a fost o catedră de difuziune a cunoştinţelor sociologice şi un stimulent al cercetătorilor acestor ştiinţe. În sfârşit, tot el a constituit, prin contactul direct între oamenii reprezentând concepţiile politice cele mai deosebite, mediul în care au fermentat toate ideile sociale ale deceniului al treilea al secolului al XX-lea în România.

Nu cred că este deci o exagerare a spune că primul deceniu de după Unire a constituit în cultura românească "vremea Institutului Social". 

A doua formă de dezvoltare a cercetărilor sociale au fost campaniile monografice.

Ideea lor, ca şi aceea a Institutului Social, şi la fel cu toate ideile fundamentale ale profesorului Gusti, se găseşte tot în lecţia inaugurală din 1910. Vorbind de lucrările seminarului ce proiectează, acesta îşi propune să inaugureze în curând "monografiile sociologice şi etice".

Ce sunt aceste monografii nu se lămureşte însă decât mai târziu, o dată cu desfăşurarea acţiunii monografice.

Acţiunea monografică este unul din cele mai interesante exemple pentru ilustrarea felului în care gândurile Profesorului se maturizează treptat, paralel cu desfăşurarea acţiunii sociale. Căci de la termenul vag, care pare a indica simpla preocupare a Profesorului pentru problemele actuale şi concrete, monografia va ajunge să desemneze o metodă specială completă de cercetare a realităţii sociale.

Am arătat în altă parte geneza seminarială a acestor preocupări monografice. Un studiu deosebit le cercetează mai de aproape rostul, chiar în acest volum. Nu e deci locul să insistăm aici asupra lor, decât în măsura în care lămuresc învăţământul profesorului Gusti.

Sub acest raport, monografia constituie o aplicaţie concretă a sistemului şi a metodei Profesorului la studiul unei unităţi sociale determinate. Că monografia sociologică s-a preocupat mai ales de sate, cercetării cărora au fost consacrate până acum zece campanii, dacă nu e fapt întâmplător, e, în orice caz, un fapt legat de contingenţele speciale ale ţării româneşti.

Metoda monografică poate fi însă aplicată, cu acelaşi succes, oricărei unităţi sociale. Şi nu e fără interes de semnalat că în acelaşi timp în care luau fiinţă cercetările de monografie a satelor, "Arhiva..." publica şi programul de cercetare monografică a industriilor, întocmit de d-l Setlacec.

Care e caracterul esenţial al cercetărilor monografice întreprinse de şcoala sociologică a profesorului Gusti?

Cercetări monografice s-au făcut desigur şi înaintea lui, de toată şcoala discipolilor lui Le Play. Ceea ce deosebeşte însă cercetările profesorului Gusti, de acestea, este sistemul de cercetare, propriu, caracterizat, pe de o parte, printr-un plan deosebit, adică printr-o nomenclatură originală, pe de altă parte, printr-un mod deosebit de cercetare, colectivă, în echipă.

În ce priveşte nomenclatura, cercetările profesorului Gusti refuză planurile întemeiate pe o concepţie sociologică unilaterală. Ele resping orice încercare apriorică de a elimina vreuna din cercetări, căutând, dimpotrivă, să introducă în fiecare monografie un număr cât mai mare de puncte de vedere şi să stabilească, între toate elementele cadrelor şi manifestărilor, cel mai mare număr de corelaţii cu putinţă. Dar nu numai atât. Profesorul nu exclude, în cursul cercetării, nici măcar considerarea fiecărei manifestări în planul propriu al disciplinei sale speciale. Cu o condiţie însă. Ca, odată analiza tehnică terminată, faptul social să fie restituit întregului din care face parte.

Am lămurit, cu alt prilej, aspectul acesta dublu, noologic şi explicativ, al cercetării sociologice derivată din sistemul profesorului Gusti.

Faptul acesta are consecinţe însemnate asupra organizării propriu-zise a cercetării colective, căci permite colaborarea specialiştilor fiecărei ramuri sociale la cercetarea monografică.

Într-adevăr, punctul acesta este din cele mai interesante de reţinut. La o campanie de cercetări monografice sunt utili atâţia cercetători, deosebiţi, câte puncte de vedere pot fi izolate în cercetarea realităţii sociale.

Numărul minim necesar e de cel puţin doisprezece: un geograf, un antropolog, dublat de un statistician, un istoric şi un psiholog-etnograf pentru cadre. Iar pentru manifestări, un economist, un jurist, un cercetător al vieţii politice şi administrative şi cel puţin trei cercetători ai vieţii spirituale: un folclorist muzicolog, pentru muzică şi dans, un literat-lingvist pentru limbă, literatură şi ideologie, precum şi un etnolog, cunoscător al artei, tehnicei şi moravurilor locale. Pentru coordonarea ansamblului cercetărilor şi efectuarea studiilor privitoare la unităţi, relaţii şi procese mai e necesar şi un sociolog.

Legătura dintre toţi aceşti cercetători se face în două feluri. Întâi, prin planul de cercetare comun, care defineşte fiecărui cercetător o misiune precisă în cadrul ansamblului. Apoi, prin şedinţe comune, fie pentru observarea împreună a fenomenelor complexe, care oferă o pluralitate de aspecte; fie pentru discutarea împreună a interpretărilor propuse cu privire la fiecare fenomen observat.

Principalul obiectiv al profesorului Gusti a fost să deprindă pe cât mai mulţi cercetători specialişti să se asocieze muncii acesteia de cercetare colectivă. Unii s-au integrat în aşa fel, încât întregul lor fel de a gândi în propria lor specialitate s-a schimbat în urma acestei experienţe ştiinţifice. Alţii au luat parte la cercetare, dar nu s-au putut adapta ţelurilor ei. Unde nu a reuşit, Profesorul a trebuit să recurgă la studenţi, pe care i-a format în anumite specialităţi, cu scopul anume de a le putea folosi cândva specializarea pentru cercetarea colectivă.

A afirma deci, cum fac unii, că cercetările individuale de folclor constituie adevăratul început al monografiei sociologice, pentru că unii cercetători au întrezărit câteodată corelaţia unora din manifestări, înseamnă a confunda întâmplarea cu sistemul. Înseamnă a lăsa la o parte cu vrere, sau din ignoranţă, caracterul esenţial al cercetărilor monografice, constituit de această cooperare a specialiştilor pentru înţelegerea întregului social, pe care o face posibilă şi o cere concepţia de ansamblu a profesorului Gusti.

Ceea ce justifică în primul rând metoda colaborării e fecunditatea ei.

Perspectivele pe care le deschide înţelegerii unui fapt social, putinţa de a-l situa succesiv pe mai multe planuri sunt atât de neaşteptate încât riscă uneori să provoace dezorientarea cercetătorului. Ceea ce se impune deci, cu stringenţă, cercetării colective este critica în comun a fiecărei interpretări propuse fenomenului. Astfel, juristul va putea pune în gardă pe geograf, împotriva unor interpretări pripite, în legătură cu aşezarea unui sat, demonstrând că dimensiunile vetrei reproduc proporţional, pe neamuri, dimensiunile hotarului întreg.

În sens invers, configuraţia solului descrisă de geograf va putea sugera juristului raţiunea de a fi a anumitor instituţii, credinţe sau purtări.

Alteori, geograful va putea rezolva, prin raportare la situaţia locurilor, chestiuni pe care cercetarea documentelor din arhivă nu le poate lămuri.

În acelaşi sens, demografia va lămuri uneori anumite forme de echilibru între producţie şi consumaţie, care altfel ar fi rămas neexplicabile.

Tot aşa, muzicologia va putea explica unele particularităţi ale ritmicei poetice. Ş. a. m. d.

În concepţia profesorului Gusti, cercetările monografice sunt destinate să se întindă treptat, ca un fel de cunoaştere de sine a societăţii, până la constituirea unei ştiinţe a naţiunii, care reprezintă ultima etapă a acestor cercetări.

Prin acesta, însă, campaniile monografice, desfăşurare directă a aplicaţiilor învăţământului universitar gustian, devin un punct însemnat de trecere de la activitatea didactică a Profesorului la activitatea lui politică, în slujba ridicării culturale a maselor populare.

Cum se face această trecere? Foarte simplu. Orice cercetare ştiinţifică, explicativă, presupune, ca un corolar necesar, o cercetare apreciatoare, normativă, a realităţii, confruntare a posibilităţilor oferite de cadre cu actualizarea înfăptuită prin manifestări. Idealul etic constând în dezvoltarea maximă a tuturor posibilităţilor, fiecare cercetare se încheie cu o chemare la acţiune. Fiecare monografie se încheie cu o activitate reformatoare.

Legătura dintre ştiinţa şi reforma socială explică deci relaţia care există între campaniile monografice şi activitatea practică de ridicare socială a unităţii supusă cercetării.

Întrucât nici o acţiune socială nu este eficace dacă nu s-au studiat în prealabil cauzele stării de fapt, cercetarea monografică se impune de asemeni ca un auxiliar indispensabil în orice acţiune reformatoare. 

Ultima formă de organizare a cercetărilor sociale preconizată de D. Gusti este Facultatea de Ştiinţe Sociale.

Această facultate ar urma să reunească, într-o singură instituţie, învăţământul ştiinţelor sociale, astăzi risipit prin mai multe facultăţi şi academii speciale.

Şi această idee există, ca şi celelalte, în germen, din ziua lecţiei inaugurale de la Iaşi.

Spre deosebire însă de celelalte concepţii ale profesorului Gusti, această idee nu a primit încă, până acum, nici un început de realizare.

Dacă în mai multe rânduri s-a vânturat ideea creării unui centru de studii administrative, sau a înfiinţării unor cursuri de sociologie la academiile comerciale, sau la facultăţile de drept, perspectivele unificării învăţământului social nu sunt din cele mai strălucite, mai ales din cauza rezistenţei facultăţilor juridice.

Concepţia profesorului Gusti asupra Facultăţii de Ştiinţe Sociale a fost expusă în Cuvântul înainte al Sociologiei militans.

Rupând cu tipurile de organizare existente, care atribuie învăţământul ştiinţelor sociale facultăţilor de litere, ori celor de drept, unor instituţii speciale, ca Academia Comercială, sau unor şcoli libere - organizarea lor ar trebui să se facă într-o singură facultate, care să cuprindă trei secţii speciale: una economică şi financiară, una juridică şi alta politică-administrativă (aceasta cu trei subsecţii: administrativă, consulară, diplomatică şi ziaristică), precum şi o secţie generală, cu cursuri comune celorlalte trei: etică, politică, sociologie etc., fiecare cu câte un institut special de înalte studii, corespunzătoare secţiei.

Rezistenţa specială a Facultăţii de Drept ar trebui să atragă excluderea acesteia dintre secţiile Facultăţii de Ştiinţe Sociale şi menţinerea ei în organizaţia actuală.

Pe lângă noua facultate ar funcţiona, ca un complement ştiinţific, un institut liber de cercetări, închinate, în primul rând, cunoaşterii ţării şi naţiunii: Institutul Social al României.

"Misiunea socială, etică şi naţională" a Facultăţii de Ştiinţe Sociale este să devină "o şcoală a spiritului public, care să împace cultul dezinteresat al ştiinţei sociale cu aplicări imediate la cunoaşterea Ţării, cu necesităţile serviciilor publice ale statului şi cu trebuinţele societăţii româneşti; ea va avea o influenţă hotărâtoare asupra moralului naţiunii, [...] formând elita socială şi politică conducătoare, stăpână pe destinele statului şi ale Neamului.

Prin crearea acestei facultăţi, Universitatea va participa, mai mult ca până acum, la viaţa socială şi politică a naţiunii, devenind astfel un instrument ştiinţific al puterii naţionale".

Înfiinţarea Facultăţii de Ştiinţe Sociale încheie circuitul organizării cercetărilor sociale concepută de profesorul Gusti. Ea nu e decât o reintegrare a Institutului Social - obligat, spre a fi eficient, în lupta lui contra superficialităţii vieţii noastre publice, să iasă din universitate - în cadrul universităţii. Şi o realizare definitivă a ideilor cuprinse în lecţia inaugurală din 1910.

Facultatea de Ştiinţe Sociale reprezintă astfel viitorul ideilor profesorului Gusti. Realizarea ei, noi nu o vedem posibilă decât în ziua în care studenţii şcoalei actuale de sociologie, sau tineri pătrunşi, prin intermediul ambianţei spirituale, de ideile ei, vor fi ajuns dascăli în locul dascălilor de azi ai Facultăţii de Drept, sau ai Academiei Comerciale. În acea zi, în care înţelegerea sociologică a tutulor manifestărilor vieţii sociale va fi devenit un bun comun, înfiinţarea facultăţii nu va mai putea întâlni nicăieri rezistenţe serioase. 

În desfăşurarea acestor trei aspecte, deosebite, ale preocupărilor profesorului Gusti pentru organizarea cercetărilor sociale în România, asistăm parcă la desfăşurarea unui ritm pe generaţii.

Institutul Social Român a fost cadrul colaborării profesorului Gusti cu generaţia primilor studenţi formaţi de el, la Iaşi, înainte de război. Monografia sociologică este cadrul colaborării lui cu a doua generaţie de studenţi, formaţi după război, la Bucureşti. Facultatea de Ştiinţe Sociale va fi cadrul colaborării lui viitoare cu a treia generaţie studenţească, astăzi în curs de formaţie, a cărei misiune va fi să ducă la bun sfârşit sarcina celorlalte două.