Povestea lui Harap-Alb

Şi într-una din seri, cum şedea Spânul împreună cu moşus ău şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iaca ce zăresc în depărtare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Şi deodată toată suflarea s-a pus în mişcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. Şi, când colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea şi capul cerbului pe care le-a şi dat în mâna Spânului.

La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, uitându-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr era şi lucru de mirare!

Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuită, nu-şi pierde cumpătul. Şi, luând vorbă, zice împăratului:

— Ei, moşule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? — Ce să mai zic, nepoate?! răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca HarapAlb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!

— Ba să-şi pună pofta-n cui! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei! Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpânu-i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu ştiţi d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: "Frica păzeşte bostănăria". Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap-Alb, cât îi lumea şi pământul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, d-ta prea intri în voia supuşilor. De-aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş: când văd că mâţa face mărazuri, ţi-o strâng de coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro... Dacă ţi-a ajuta Dumnezeu să mă rânduieşti mai degrabă în locul d-tale, îi vedea, moşule dragă, ce prefacere are să ia împărăţia; n-or mai şedea lucrurile tot aşa moarte cum sunt. Pentru că ştii vorba ceea: "Omul sfinţeşte locul!"... Fost-ai şi d-ta la tinereţe, nu zic. Dar acum îţi cred. Dă, bătrâneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!

În sfârşit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit pe împăratul, încât a uitat şi de Harap-Alb, şi de cerb, şi de tot.

Fetele împăratului însă priveau la verişor... cum priveşte câinele la mâţă, şi le era drag ca sarea-n ochi: pentru că le spunea inima ce om fără de lege este Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spânul n-avea de cine... Vorba ceea: "Găsise un sat fără câini şi se primbla fără băţ". Că altă, ce pot să zic?

La vro câteva zile după asta, împăratul făcu un ospăţ foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite.

În ziua de ospăţ, fetele împăratului s-au pus cu rugămintea pe lângă Spân să dea voie lui Harap-Alb ca să slujească şi el la masă. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheamă pe Harap-Alb de faţă cu dânsele şi-i învoi aceasta, însă cu tocmală, ca în tot timpul ospăţului să stea numai la spatele stăpânu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi tai capul.

— Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică, zise Spânul, arătând lui Harap-Alb tăişul paloşului, pe care jurase credinţă şi supunere Spânului la ieşirea din fântână.

— Da, stăpâne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă; sunt gata la porunca luminării-voastre.

Fetele împăratului au mulţumit Spânului şi pentru atâta.

Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleacă, numai iaca o pasăre măiastră se vede bătând la fereastră şi zicând cu glas muieratic:

— Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!

Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful şi au început a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul: unii spuneau că împăratul Roş, având inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc; alţii spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se fac atâtea jertfe; alţii întăreau spusele celorlalţi, zicând că chiar ea ar fi venit în chip de pasăre de a bătut acum la fereastră, ca să nu lase şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, oricum ar fi, dar pasărea aceasta nu-i lucru curat; şi că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alţii, mai fricoşi, îşi stupeau în sân, menind-o ca să se întoarcă pe capul acelui care a trimis-o. În sfârşit, unii spuneau într-un fel, alţii în alt fel, şi multe se ziceau pe seama fetei împăratului Roş, dar nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată.

Spânul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină din cap şi zise:

— Rău e când ai a face tot cu oameni care se tem şi de umbra lor! D-voastră, cinstiţi oaspeţi, se vede că paşteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta.

Şi atunci Spânul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb şi, nu ştiu cum, îl prinde zâmbind.

— Aşa... slugă vicleană ce-mi eşti!? Vasăzică, tu ai ştiinţă de asta şi nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti tu. Hai, porneşte! Şi nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa pământului!

Atunci Harap-Alb, ieşind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă şi sărutându-l, zice: